Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2011

Johann Wolfgang Goethe – cel mai important scriitor german, ilustru gânditor şi om de ştiinţă, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii universale, a scris, ca orice scriitor ce se respectă, şi sonete, lucru ce presupune impunerea unei discipline a scrisului, care însă oferă o întreagă libertate de expresie, în ciuda formelor constrângătoare şi rigide ale sonetului literar. Două din traducerile de excepţie vi le expunem chiar aici:
.

Sonetul – traducere A. Covaci

Să cauţi forme noi e-o datorie
Ce ţi-o impunem, datorie sfîntă.
Poţi să te mişti, ca noi, în haină strîmtă,
Aşa cum pas cu pas ţi se prescrie.

Iubi poţi şi-ngrădirea, dacă-nvie
În ea puternic duh, şi se frămîntă ;
Cum el supus e legii ce-l încîntă,
Desăvîrşit e lucrul pe vecie.

Vreau şi eu ca,-n artistice sonete,
În ritmică măsură să-mi consemn
Simţiri ce inima mi-o fac să bată.

Dar nu ştii să te faci comod, poete,
Că-ţi vine să tai totul dintr-un lemn
Ce încleiat se cere cîteodată.

Varianta audio, compoziţie: Florian Chelu Madeva

http://www.trilulilu.ro/rockfilarmonica/d3a6afc489f38a

Sonetul – traducere Grete Tartler

Să cauţi forme noi, mereu, în artă
I-o datorie sfântă, ţi s-a zis.
Dar poţi şi să te mişti ca noi, precis,
Pas după pas, după decisă soartă.

Constrângerii iubire i se poartă
Când duhurile casei cresc năvalnic şi-s
Dezlănţuite-oricât de nepermis;
Dar ea-mplineşte opera, nemoartă.

Astfel şi eu aş vrea-n artistice sonete
Cu grai strădalnic mândru să aleg,
Ce-i nobil în simţiri dând la iveală;

Dar nu prea ştiu lucrarea pe-ndelete.
Prea mi-a fost drag cioplitu-n lemn întreg,
Şi-acum e de lipit şi de migală.

Anunțuri

Read Full Post »

Lucian Blaga s-a apropiat târziu, ce e drept, după cum bine observa G. Gană, de forma literară sonet. Vă invit să citiţi şi să gustaţi acest sonet „religios”, care te face să vibrezi, numai gândind şi simţind ceea ce de fapt comunică Lucian Blaga „ops pros ops” cu Dumnezeu. Este o interesantă formă de „prostheism”, spre a mă exprima cu acest concept pe care Florian Chelu Madeva l-a introdus în cultura lumii.
.
.
.
.
.
.

Doamne, îngăduinţa Ta

Îngăduinţa Ta nu are nume
cînd de-ale mele griji şi fapte-mi văd.
S-ameninţi cu avan, ceresc, prăpăd,
nu e-n fiinţa Ta un gând anume.

Nu osîndeşti că umbletul mi-e strîmb
(de ce-ai spori cu-această notă drama?)
de vreme ce la Tine nu iau seama
mai mult decît la floarea de pe cîmp.

Oglinda nu Te vede – şi la rîndu-mi
nici eu. Te faci simţit aşa-ntr-o doară.
Cînd micile isprăvuri măsurîndu-mi

eu la cîntar încerc pe-ascuns să-nşel,
o piatră pe tipsia prea uşoară
Tu laşi să-ţi cadă tainic din inel.

Read Full Post »

Nicolae Ionel

Am aflat de Nicolae Ionel de la tatăl meu, Florian Chelu Madeva, care a scris mai multe melodii la versurile sale şi pe care-l consideră al treilea după Eminescu şi Blaga. Elion, cum i se adresează tatăl meu în scrisori – dar cu care nu s-a văzut deloc în peste 20 de ani de corespondenţă –, a debutat la Revista Familia, ca Eminescu. Vă trimit această adresă http://poezienicolaeionel.wordpress.com şi adaug câteva poezii pe care le-am ales din cartea „Cuvânt în cuvânt”, Ed. Junimea, 1972.
.
.
.
.
.
.
.
.
11.
S-au deschis
se deschid
muguri de zei
în sâmburi de vid
aripi din aripi curgând
Nuntă-n văzduh
şi peste văzduhuri
beatitudine-n duhuri
materia-n noi ca un cânt

13.
În azur
sunt sorbit în azur
zeii beau
zeii se-mbată
cu sângele-mi pur
zeii dansează
zeii râd în nadir
trupu-mi se sparge
trupu-mi se sparge în ceruri
ca un potir
În centrul luminii
în nemurire zeii respiră
cu sufletul meu –
îmi mai sunt doar cuvântul
doar fericirea
nemaiatinsă
din Empireu

14.
Ce nebunie ai zidit în mine
de vreau într-un avânt să istovesc
sorbindu-le izvoarele divine
şi-n nori de flăcări
să mă prăbuşesc
De ce nu mă mai ţine nici o vamă
Şi nu m-ajunge nici un simţământ
Mă smulg dezlănţuit din tot ce sunt
şi universu-n mine se destramă

15.
Acuma cânt orbit de flori
într-o cădere
prin galaxii de flori
maelstrom de flori
şi glasul meu
o dacă-ai auzi în ce delir
în ce sfânt murmur
te-nfăşoară azi
ce flori mă-nchid
ce flori deschid în mine
efluviile-a tot ce pot să spun

22.
Acuma curg în sfântă nebunie
ca un un adânc al nici unei stihii
pustie destrămându-se-n pustie
absorbţie de foc spre obârşii

Nemargine sunt nici unei cuprinderi
sălbăticie nici unei simţiri
neantul unei orfice desprinderi
prin care totul se revarsă-n mir

Sunt un izvor a ceea ce răpeşte
într-o orgie sacră tot ce sunt
de dincolo de cer dumnezeieşte
cu nimb de vid adâncul tot umplând

33.
Nebunie
în nebunie respir –
orice strop
al sângelui meu
e o rouă de mir
toţi zeii se scaldă
pierzându-se-n mine
ca-ntr-un abis –
am sfârşit orice substanţă
orişice vis
topit în miracol
curg lminând
nu mai pot să m-ating
nu mai sunt pe pământ

49.
Acum e ceasu-atât de blând şi firea
se face-n nou atâta de curată
de parcă ne întoarcem spre izvorul
altei naturi
şi n-am fi pentru moarte
Şi e atâta pace între ape
la coborârea turmelor când numai
mireasma de salcâm ne este suflet
şi în adânc răsar din veacuri – stele

63.
Am de –mplinit o durere
şi de tăcut un gând
Apoi te voi aştepta
toate vieţile
ce mi-au rămas pe pământ

67.
De m-ar atinge
ramul
numai o floare
parfumul doar
al cireşilor nopţii
aş deveni
nemuritor

89.
Se-ntoarce-n bucurie orice gând
şi-orice simţire-n mine se destramă
entuziasmul
nu mi-l mai cuprind –
n-am suflet n-am trup
sunt numai o vamă
a sufletelor zeilor
un cânt
cu care universul se sfârşeşte
şi-n mine absorbit dumnezeieşte
mă nalţ definitiv de pe pământ

92.
Cer limpede
fără o pată
şi tot azuru-i un cânt –
nu mai revin
nu mă mai nasc niciodată –
cu bucuria aceasta
menirea mea
s-a sfârşit pe pământ

Read Full Post »

Întâmplător am descoperit un sonet atât de interesant, încât nu puteam să nu-l împart cu voi, dat fiind că are în el o doză morală extraordinară, iar după consideraţiile mele, este foarte actual (deşi scris în Renaştere) în această Europă în care se formează false tendinţe. Trăim într-o lume complet dezordonată, complet încărcată, dar sunt forme fără fond, valorile stau undeva la pândă şi-şi aşteaptă rândul. Dacă îl vor mai prinde vreodată…
.
.
.
.
Despre nobleţe şi semnele ei adevărate şi false

În noi nobleţea doar din vitejie
viaţa-şi ia, şi din înţelepciune:
ea creşte şi dă rod prin fapte bune
ce unici martori trebuie să fie.

Înşelătoare-i orice bogăţie
ce nu-n virtuţi temeiurile-şi pune.
Obârşia – nu-mi pare rău c-o spun – e
Minciună, ignoranţă, trândăvie.

Nu cântăreşti onorurile bine,
tu, Europă, cu averi neroade!
Fac altfel chiar păgânii. E ruşine!

Noi cântărim un arbor după roade,
nu după umbră, frunze, rădăcine –
de ce ţi-s judecăţile schiloade?

Tommaso Campanella (prea actual, ca sa nu public – sonet din Renastere)

Traducere: C.D.Zeletin

Read Full Post »