Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Ianuarie 2013

cuzaAzi e o zi importantă pentru mine, pe care majoritatea o privesc ca pe o zi istorică obişnuită, în care sărbătorim un număr de ani de la Unirea Mică – 24 Ianuarie 1859, când Ţara Românească s-a unit cu Moldova, ziua din care a început să se formeze încet România noastră, care e doar a noastră, până la Unirea Mare, din 1 Decembrie 1918.

Într-adevăr, azi se împlinesc 154 de ani de la Unirea Mică, iar pentru mine 154 începe să devină un număr fatidic, strâns legat de persoana mea şi de activităţile mele artistice (poetice şi muzicale). Nu că ar fi meritul meu, căci totul este inspirat de tatăl meu, Florian Chelu Madeva, însă mi le asum, ca pe-o „zestre”, ca pe-o „moştenire” legală dar  şi morală, şi am puterea şi dorinţa de a consemna aceste gânduri.

În 2009, la 400 de ani de la publicarea sonetelor lui William Shakespeare în premieră, tatăl meu termina de scris muzica la cele 154 de sonete ale bardului englez. Iată cum 154 a început să facă parte din viaţa noastră „muzicală”…

Ulterior, lucru neconsemnat de „wikipedia” (iată o informaţie nepublicată acolo!), am descoperit tot noi (ca fapt divers) că sonetul endecasilab (adică cu 11 silabe x 14 versuri) are 154 silabe…

Şi pentru că nu ne putem stăpâni cu cifrele fatidice, de care am auzit în basme (cifra 3 sau cifra 7, dar şi 9), căci doar nu e o surpriză să vorbim despre numere cu o însemnătate anume (dar nu-s eu acum în măsură să vorbesc despre asta), am mai descoperit şi alte numere, despre care am onoarea să relatez, ele fiind simple „coincidenţe” fericite ale vieţii noastre culturale.

În 2011 am avut noi parte de o nouă „eră” a numerelor fatidice cu 76. Tatăl meu lucra la sonetele lui Michelangelo în română, iar în 13 aprilie, de ziua traducătorului lor, C.D. Zeletin (culmea, tot în 13 aprilie era născut şi Sergiu Nicolaescu), care împlinea pe atunci 76 de ani, tatăl meu l-a sunat şi i-a spus: „Iată, stimate domn, de ziua Dvs, vă anunţ că am terminat muzica la cele 76 sonete ale lui Michelangelo”. Ei bine, a fost o surpriză plăcută pentru maestru, care a şi suspinat, spunând: „Oh, numerele astea fatidice…”

Iată deci cum numere ca 154 sau 76, pe lângă arhicunoscutele numere 3, 7 sau 9, au devenit pentru o familie de artişti nişte numere fatidice, numere de care se leagă o operă culturală bogată, în marginea sonetului literar-muzical. Această operă va rămâne în conştiinţa culturală una de valoare, care va depăşi (şi a depăşit) graniţele ţării noastre, pentru a ne gândi mereu la veşnicul citat „Fără universal, naţionalul e zoologie” al lui Constantin Noica, gândire ce ne „obligă” dpdv moral să ne depăşim limitele şi să ne putem reprezenta cum se cuvine ŢARA…

PS: Şi ca să închei „juridic” (că doar sunt în sesiune), ţin să vă anunţ că şi Legea nr. 8/1996 a dreptului de autor şi-a drepturilor conexe cuprinde 154 articole…

Anunțuri

Read Full Post »

Coperta Dina Chelu 1Am avut bucuria ca, prin bunul meu prieten cantautor Marian Filip (care a scos un CD de muzică country şi despre care abia aştept să scriu), cartea mea de sonete să ajungă în mâna unei doamne deosebite, Georgeta Resteman, din Cipru, care şi-a dedicat din timpul său preţios pentru a face o recenzie la volumul meu de debut. Prin acest articol îi şi mulţumesc pentru acest minunat cadou.

 

            Sonetul Alexandrinei Chelu – o „aventură” plină de har

Tocmai am încheiat un an la sfârşitul căruia nu mică mi-a fost bucuria lecturării scrierilor unei talentate copiliţe, de numai 14 ani, ca apoi, la început de 2013 să mă trezesc  navigând prin aburii calzi şi plini dragoste emanaţi de sonetele unei tinere poete orădence, binecuvântate de Dumnezeu cu harul creaţiei: Alexandrina Chelu. „Aventura sonetului” ar părea pentru cei care nu au răsfoit cartea, un titlu care ascunde oarece temeri, ţinând seama de genul liric abordat de autoare în paginile sale, dar vă asigur că nu este aşa: aş zice, dimpotrivă, să nu ne aventurăm noi, cititorii, să catalogăm sonetul Alexandrinei Chelu, înainte de a-l citi!

De multe ori am specificat faptul că dacă scriu despre creaţiile cuiva, o fac din plăcerea de a-mi exprima propria opinie, „urmele” pe care lectura le lasă în sufletul şi memoria mea, şi, totuşi, fac această precizare, ori de câte ori am ocazia, pentru ca adevăraţii critici să ştie că nu mă amestec „unde nu-mi fierbe oala”, dar nici nu pot „tăcea” atunci când o scriere îmi atinge „coarda sensibilă”. Vedeţi? Sunt sinceră şi directă, cum la fel voi fi şi în cele ce urmează.

Revenind la „aventura” tinerei şi talentatei poete pot afirma, cu mâna pe inimă, că după ce i-am lecturat sonetele, mai că m-a atins o ţâră de invidie, curajul cu care aceasta a abordat un gen atât de sensibil şi frumuseţea versurilor, dar mai ales profunzimea lor, fiind motive reale de pizmuială prietenească a unui mânuitor talentat al condeiului. Mi-a mers la suflet prefaţa cărţii, al cărei autor este Darie Ducan, care relevă încadrarea poemelor-sonete ale Alexandrinei în categoria scrierilor lirice în care, „curios lucru, văd şi un mare respect pentru instituţia sonetului. Respectul ea nu-l ţine pe loc, blocat în sicriul său formal. În timp ce unii dintre poeţii care scriu sonet caută rime iscusite, ca nişte Chevrolet-uri metalizate ale asonanţelor, Alexandrina a înţeles că la sintagme e de lucrat. Că răsucirile lor de sonorităţi atenuate şi de relaţii nasc, uneori şi ironic, alteori naiv, sonetul care se mănâncă pe sine, sonetul critic.” Şi tot prefaţatorul pune punctul pe “i” referindu-se la numărul ciudat de semnificativ al sonetelor cuprinse în volum: “Atipic e, iarăşi, şi numărul sonetelor: 99. Pentru o formă clasică acest număr e contrariant. De ce nu 100? Acest cui al Pepelei ingenios îmi aminteşte o poveste orientală în care un ţesător de covoare care orbea numărând mii de noduri de aţă, când a fost pus în faţa terminării covorului, l-a lăsat fără ultimul nod, l-a lăsat neterminat, căci numai Înaltul e capabil de perfecţiune. Din această „aventură” câştigă, deci, sonetul, pentru că Alexandrina Chelu a înţeles că singura maleabilă e imperfecţiunea, căci sonetul e om.

L-a coborât? Eu zic că măcar cu puţin l-a înălţat.”

99 de sonete, citite pe nerăsuflate mi-au dat impresia că mă confund adesea cu autoarea lor şi mă prind în hora aceea, indescriptibilă, a flăcărilor ţâşnite din inima îndrăgostită, vâlvătaia lor conducând la o stare euforică în care nu mai există nimeni altcineva, decât Ea şi El şi Dumnezeul lor, trăindu-şi clipa ruptă din Rai, clipa dragostei sublime, dar şi trecând şi prin zbuciumul firesc ce nu lipseşte vreodată din custodia sentimentelor înălţătoare.

„Puterea dragostei”, „Puterea cuvântului” şi „Puterea Divinului”, cele trei părţi în care este structurată cartea, sunt de fapt pârghiile, ghidajele ce conduc spre aceeaşi ţintă, muritorul din noi biruit de dragoste, găsindu-şi adăpostul în lumina Cuvântului şi indezirabila încredere în divinitate.

Lecturând, pas cu pas, fiecare particică de suflet iscălită cu trăiri autentice, frenetice, aş spune, este imposibil să nu pătrunzi adâncimea spirituală a fiecărui vers, trecând prin terţe stări, de la extaz la disperare, prin luminile şi umbrele nobilului sentiment care înalţă, purifică dar şi doare, de multe, de tare multe ori, confundându-te cu sensibila autoare. Haideţi să facem împreună o scurtă, dar profundă călătorie în lumea parfumată de iubire, a îndrăgostiţilor, bucurându-ne de savoarea versurilor ei!

Pornind de la un vis “Visez un prinţ pe-acorduri de chitară, / Frumos, şi să mă facă fericită, / Să simt năprasnic că-s îndrăgostită, / De-un aspru prototip sculptat ca-n ceară. // Să ne iubim din zori şi până-n seară, / Răpuşi sub înstelarea adormită, / Să mă aline când sunt necăjită, / Să-mi scoată focul de suspine-afară. // Să conversăm în rime, în sonete, / Înşiruind cuvinte, iată versul! / Să ne răcim privirile încinse // Şi să ne-mpărtăşim cu noi versete. / Şi să ne facem singuri Universul, / Să-l ţăruşăm cu stelele aprinse.“ (“Conturul nostru”), ajungem, odată cu poeta, la acea iubire râvnită de orice muritor: “Te întâlneam în ceruri, visătoare, / Erai o parte din necunoscut, / Pierdut în Universul absolut, / Pluteai ca-n vis, o apă curgătoare… // De ce să-mi caut dragostea-n văzduhuri, / Când tot atât de bine-i pe Pământ?! / S-o iau cu mine, într-o zi,-n mormânt, / Ca s-o împart cu îngerii din duhuri… // Eram cuvânt, dar tu o cuvântare, / Eram un om, iar tu-mi erai orbire, / Când blând veneai, supus, spre mine. // O, triste timpuri, o, cântări amare, / Mă lasă iar lipsită de iubire; / Eu pot ajunge înger… doar prin Tine! (“Iubire îngerească”) Şi chiar dacă iubirea este uneori sincopată de triste despărţiri şi împăcări sublime şi presărată cu “Păcate demne”, când recunoaştem… “Ce dulci ispite îmi răsar prin fire, / Ce dragi rostiri se-aud prin glasul tău, / Te-ntrec în temeri, ameţită rău, / Să-mi scalzi profund iubirea-n amintire, // Atât de plină-s de păcate demne! / Să zbori de sus, s-ajungi din nou la mine, / Cu respiraţii-ntretăiate,-n tine, / Zbătându-te-n cuvinte, între semne… // Plecând de-aici, dar tot venind la mine, / Adio, însemnând „la revedere”! / Ce calm resimt a ta apropiere… // Când tot mai mult devine cald şi bine, / E-o nemaipomenită afundare / În propriile simţuri, în răcoare! “, ne trezim “Scăldându-ne-n iubire” şi realizând atunci “Ce cald e sentimentul de iubire, / Când ari cuvântul de la suprafaţă! / Ştergându-ţi eu sudoarea de pe faţă, / Arzândă chiar de-atâta adâncire, // Atingeri tremurânde şi fluide / Şi mâini ce se-ntâlnesc din întâmplare, / Fiori ce ne produc cutremurare, / Ne pierdem lunecând în gânduri vide… // Iar trupurile se îmbrăţişează, / Formând un Tot, un Unic, un Întreg, / Unim noi buzele, clipim cu ochii, // Privirile flămânde luminează… // Mă-ntreb, te-ntrebi: cu ce-o să mă aleg? / Dar taci! Eu spun mai bine să te-apropii!”… şi-apoi, trăind extazul “Scăldaţi în şoapte şi-mbătaţi cu vise, / Pierduţi şi-ndrăgostiţi ca doi nebuni, / Să ne-nteţim încet, ca doi cărbuni, / Scântâietor de bine! Simt că mi se // Adună lacrimile-n serenadă, / Să-mi cânte-n valsuri evreieşti de seară / Şi să dansăm în ploaia grea de vară / Dar chiar de ceru-n cap o să ne cadă”. (“Îmbătaţi de iubire”)

 Dar, deşi sperăm că iubirea va dura “O eternitate şi ceva mai mult…” şi aproape suntem convinşi de acest lucru, când ne spunem cu ardoare “Doresc acum ca o eternitate / Şi, recunosc, ceva mai mult de-atât, / Să fiu numai cu tine! Să sărut / În tine tot, ca pe-o divinitate! // Să caut pretutindeni bogăţia / Ce mi-o oferă sufletul şi trupul, / Să caut o mireasmă-n tot văzduhul, / A ta să fie, eşti supremaţia!”- inevitabilul se produce şi mirabila sămânţă de la care aşteptam rodire, se transformă pe neaşteptate în fum: “Surâd şi plâng adânc în suferinţa-mi, / Am un volum de versuri lângă mine, / Uitând de viaţă şi uitând de tine, / Doresc să mor, strivită-n pocăinţa-mi. // De-ai trece-n drum pe lângă mine-odată, / Nu te-aş mai recunoaşte nici la faţă, / Căci sufletul mi-e în noroi şi-n ceaţă, / Şi n-aş mai vrea să te privesc vreodată. // Tu sufletu-mi l-ai preschimbat în gheaţă,/ Pierzându-ţi din dorinţă şi putere. / Ai mai simţi figura zâmbăreaţă? // Tu-n lăcomie, eu doar în durere. / Privesc spre tine, neînsufleţită: / Zâmbeşti, iar eu surâd îmbătrânită.“ (“Iubire pierdută”)

 Nu o dată ne întrebăm, fără a ne resemna: “De unde-atâtea lacrimi să mai cadă? / De unde-atâţia ochi să-i mai deschid? / De ce să râd la zâmbetu-ţi perfid? / De ce o mână-i rece, alta caldă?” conştientizând că “Mi-ascunzi nimicuri, după care-oi plânge, / Dar n-ai de unde ştii cât mă consum; / Ah, tu gândeşti prea strâmt, ca-ntr-un costum / Ce-n cutele croielii te vor strânge! // Crunt mă jigneşte-o vorbă aruncată. / Ei, ce? Căci pentru tine e normal, / Să te comporţi aşa urât cu-o fată, // De parcă-aş fi şi eu o întâmplată, / Ce nu-nţelege sensul de moral?! / Şi-aşa, curând, tu mă vei pierde-ndată!” (“De ce atâta chin?”)

 Chiar dacă ceea ce se întâmplă nu este altceva decât o “Iubire imposibilă”:“Eram o fată simplă, mică, rea, / Şi-am suspinat atunci când te-am văzut / Întâia oară. Apoi ne-am cunoscut. / Şi-acuma, iată, sunt iubita ta! // Şi ştiu că tu acum eşti omul meu! / Dar nimeni nu şi-ar fi închipuit / Că tu de mine ai să fii iubit, Cum nici chiar eu nu pot să cred! E greu. // Mi-era ruşine să-ţi mărturisesc, / Că pentru tine trei iubiri nutresc,” şi “Ai jurat… Va fi!” căci “Luptăm în continuare cu destinul, / Ce pare să ne pună bariere. / Distruge-vă-veţi, clipe efemere, / Câştig etern avea-vom contra chinul // Ce ţipă şi apasă-n suferinţe! / Suspine şi păcate nimici-vom, / Aşa că lângă trestii adormi-vom / Şi mântui-ne-vom între credinţe! // Ne-am despărţit, gândesc acum părinţii,/ Dar mi-ai jurat să-mi fii mereu aproape, / Să mă urmezi în tot ce fac, şi poate // Lupta-va inima-mpotriva minţii! / Sau invers? Oare cine o să scape? / Te-aş vrea cu mine-n fiecare noapte.”, mult temuta “Disperare” îşi face intrarea triumfală în scenă: “Mi-e tare greu şi-ajung la disperare, / De nu te văd, de nu-ţi simt mângâierea, / Mi-e tare dor să-ţi simt apropierea / Să te iubesc şi să te am cu-ardoare! // Ce nebunie, să dansăm, să râdem, / Să plângem, s-alergăm, să ne iubim, / Să ne jucăm, ca doi copii să fim, / Să ne privim în ochi şi să ne spunem // Iubirea, fericirea, nemurirea / Iar eu, cu ochii-nlăcrimaţi de teamă, Te-mbrăţişez şi îţi aştept privirea”.

Apare şi sentimentul de Vinovăţie” când “Degeaba-mi spui că ţi-este foarte bine, / Că mă iubeşti, că nu-ţi sunt vinovată, / Căci când greşesc îmi cade lumea toată / În cap, iar conştiinţa-mi arde-n mine. // În mintea  mea deja sunt pedepsită” şi “Mă lupt, pierzând, sfârşind într-un scenariu, / Mă zbat, m-ascund, ca peştele-n acvariu, / Iar când câştig, deja sunt obosită.”, peste care îşi face simţită prezenţa o “Săgeata albă” “[…] încrustată-n aur, / […] Ce are să rămână pe vecie / Un glas domol, precum al unui graur…// Săgeata-aceasta pieptul mi-l străpunge, / Iar când o simt puternică în mine, / Mi-aduce-aminte dureros de tine… / Iubirea-aceasta sufletul îmi unge. // Cu greu am încercat să îmi explic, / De ce din pat cu greu mă mai ridic, / Iar când pe geamul înflorit privesc, // Cu tine iar în gând mă rătăcesc… / Mă uit la cer, şi el, râzând de mine, / Îmi spune că de fapt mă uit… la tine.”

Poeta crede cu aşa o putere în iubitul ei, încât aproape că îl imploră: “Devino Dumnezeul meu!”, spunându-i: “Creează-mă în ochii tăi, cu dor / Ascuns, devino Dumnezeul meu! / Hai, luminează-mi gândul de ateu, / Prin psalmul antic, dulce-acrişor, / Făcând din mine zâna zânelor – / Cu păr bălai şi fin, de catifea, / Eu, muza serilor din cafenea, / În care tu erai deasupra lor, / A celor ce ne-ncrezători priveau / Spre tine, ca spre un ratat artist, / Ce-n predică dicta iubirea sa. / Iar când, în taină, toţi mă observau, / Eu îţi ceream să fii mai egoist: / Să-mi dai doar mie-nvăţătura ta.” Dar… “Pierdută-n veşnicie…” ne spune: “Simt timpul cum încărunţeşte-n mine, / Lăsându-mă pierdută-n veşnicie, / Iar eu încerc să-l mint cu-obrăznicie, / Să-i deviez curbura: către tine… // Aş da tot timpul înapoi, o vreme, / Să mi te readucă doar o clipă, / Zburând cu jumătate de aripă, / Să-mi cânţi frumos şi să-mi reciţi poeme. // Dar Chronos nu-i de partea noastră-acuma! / Oricât de mult ar vrea să ne despartă, / De-acum, îţi voi rămâne credincioasă // O viaţă-ntreagă! Şi cu toată gluma / (Că poate tu o iei aşa), te-ndreaptă / Spre mine, ca spre Steaua luminoasă!”

Iertată-mi fie această prezentare aproape integrală a sonetelor asupra cărora m-am oprit şi care mi s-au părut edificatoare pentru firul poveştii de dragoste în versuri redată cu sensibilitate şi măiestrie de pana autoarei, însă nu puteam să le ştirbesc frumuseţea, trunchindu-le.

În partea a doua a cărţii sale, pornind de “La marginea unui Cuvânt”, poeta ne destăinuie aviditatea ei pentru creaţie: “Răsar la margini de înalt cuvânt / Şi zbor în jurul lui o viaţă-ntreagă; / De el un glorios văzduh mă leagă / Şi lui mă rog, doar el fiindu-mi sfânt. […] Sfidez eu aberaţia puterii, / E-o-nşelăciune-a unui rost, aparte, / Cuvântu-abstract în noaptea-nfloritoare! / E gol, dar plin, e plin de golul serii, / Când Omul se vădeşte dinspre moarte, / Vibrând de o dorinţă creatoare.” Urmează o serie de sonete cu profund substrat filosofic, care ne dau prilejul de a “scana” sufletul şi mintea ascuţiţă a talentatei tinere, în ele dezvăluindu-ne treptat, crezul ei literar şi artistic; dintre acestea, doar o să enumăr câteva, lăsându-vă plăcerea să le lecturaţi în tihnă: “Esenţa omului”, “Testamentul Cărţii”, “Greutatea Gândirii”, “Destin muzical” şi încă multe altele.

Citind “Aventura sonetului”, cartea Dinei Chelu – cum e cunoscută poeta în mediul cultural orădean -, mi-a zburat gândul la o poezie de-a mea în care recunoşteam că, uneori, eu însămi “desenez cuvinte, nu le scriu” şi am zâmbit, făcând o oarecare asociere de idei cu mărturia sonetistei: “Vorbesc sonetizat: nu am ce face. / Sau, mai rău: m-am sonetizat cu totul… / O, Doamne, eu mă-ntreb din nou: sonetul / E muzica aceea care tace? // Prin forma fixă m-am desprins de lume, / Şi orice-am încercat, am scris sonete / Şi forme muzicale, ca versete” (”Sonetizând…”).

O radiografie a fiinţei sale interioare, precum o dulce spovedanie, este foarte sugestiv prezentată sonetul “Fiinţa mea…”: “Încep acum o reconstituire / A tot ce sunt, a tot ce mă cuprinde, / Fiinţa mea spre înălţimi aprinde / Speranţă nouă, crezământ, iubire. // Dorinţa mea nu are altă fire, / Iar sfântul glas spre veşnicie tinde; / Nimic frumos de-acum nu m-ar surprinde, / Nici sufletul să-l duc spre înflorire. // Spre tine, Soare, mă deschid cu totul, / Lăsându-te să faci cuibar din mine, / Mă încălzeşti, de nu-mi mai este teamă, // Căci vreau să zbor, simţindu-te-ntru totul / Al meu! De-acum nu mă mai pot abţine, / Să nu răspund Puterii ce mă cheamă!”

Volumul se încheie cu câteva sonete de esenţă spirituală, din care am selectat unul foarte ilustrativ: “Mă arde-n mădulare Dumnezeu! / El pare-a fi departe, dar Îl simt; / Oricât încerc să fug, nu pot să-L mint, / Privirea Lui străpunge gândul meu. // Mă-ntorc. Nu este nimeni! Unde e? / Îmi tremură tot corpul emotiv, / Iar El încearcă parcă evaziv, / Să mă provoace. Mă întreb de ce? // Zâmbesc, merg mai departe, trec uşor, / Ştiind că nu sunt singură pe drum… / Apoi alerg, strângând un Mărţişor, // Plângând, cu-nfiorare, mă adun! / De mult doresc (deşi arar am spus) / Să îmi redea credinţa Cel de Sus!” (“Mă arde Dumnezeu”)

Nu am scris despre această minunată carte pentru a face o analiză tehnică literară a creaţiilor autoarei, acesta este apanajul criticilor de specialitate; am scris pentru că mi-a plăcut conţinutul ei, m-a încântat varietatea metaforelor, imaginile poetice alese cu grijă şi sensibilitatea debordantă a semnatarei. Filtrând prin prisma sufletului “Aventura sonetului”, am văzut în ea o reală mărturie a dragostei poetei pentru omul din vis, sau poate pentru cel aievea, pentru Cuvântul care a zidit şi zideşte în ea o viitoare exponentă a genului şi nu în ultimul rând, a dragostei şi smereniei în faţa Creatorului “tuturor văzutelor şi nevăzutelor”, cu care este în comuniune permanentă.

După opinia mea, pentru Alexandrina Chelu sonetul nu este nicidecum o aventură, este genul liric care i se chiar potriveşte, şlefuit cu propriile-i trăiri într-un mod personal, sensibil şi inteligent şi intuiţia-mi spune că vom mai auzi curând de tânăra sonetistă orădeancă. Aşadar, cu toată sinceritatea şi admiraţia pentru autoare şi sonetele sale, vă invit la lectură, şi, credeţi-mă pe cuvânt, nu veţi regreta!

Georgeta Resteman

Limassol, Cipru

7 ianuarie 2013

Read Full Post »

sergiu nic E trist cum încep anul 2013 pe blogul meu, cu o „mică” opinie cu privire la modul cum a fost tratat ultimul drum al marelui regizor Sergiu Nicolaescu, respectiv ce impact tulburător a avut înmormântarea sa, oarecum neobişnuită în România.

Fiind studentă la Drept, mi-e greu să concep uneori cum poţi bloca o voinţă personală sau colectivă printr-o lege care dă drepturi sau obligaţii doar unei persoane anumite, sau mai multor persoane expres stabilite de lege. În acest caz, este vorba de revolta poporului la dorinţa (nescrisă însă) regizorului de-a fi incinerat, deşi de-a lungul timpului a vorbit, a crezut, şi a „consensualizat” cu Dumnezeu (după cum s-a putut observa).

Înainte de a-mi „posta” umila părere, aş dori să precizez că, într-un fel sau altul, acest mare om m-a inspirat întotdeauna, mi-a influenţat dorinţa de-a „păşi” pe scena politică, deşi eu mă ocupam cu arta, văzând cum el poate să le aducă la un numitor comun (politica şi arta) la modul sublim, graţios. E printre ultimii oameni care au mai îmbinat arta adevărată cu politicul, iar o altă personalitate de acest fel a fost poetul Adrian Păunescu. Amândoi senatori PSD. Şi pe el l-am plâns… chiar dacă el nu s-a desprins de „naţional”. C. Noica spunea:  „Naţionalul fără Universal este zoologie” – A. Păunescu a rămas integrat în ţărişoara lui şi a scris/gândit pentru popor – a „slujit” Naţionalul. Însă, opera lui S. Nicolaescu a depăşit graniţele ţării noastre, „atingând” astfel Universalul, iar asta nu i-ar putea-o lua nimeni. Amândoi artiştii au aparţinut, prin operele lor, poporului (la modul sublim şi moral), luându-şi în spate o mare responsabilitate faţă de credinţa română.

Încă nu există o lege a celebrităţii, a conştiinţei morale, dar o lege care să nu poată fi încălcată şi, desigur, nici batjocorită în vreun fel. Se ştie din Codul Civil că dacă autorul lasă un testament prin care îşi spune dorinţele de înmormântare, atâta vreme cât acestea nu intră în contradicţie cu legile ţării, acestea trebuie respectate. Însă o simplă voinţă spusă la bătrâneţe, la boală, ţinând cont şi de „statutul” de persoană publică şi influentă chiar, a persoanei în cauză, ar trebui privită cu oarecare îndoinţă. În cazul de faţă, eu consider, ca mulţi alţii, că familia maestrului ar fi trebuit să se conformeze puţin şi cu voinţa populară, deoarece Sergiu Nicolaescu, devenind persoană publică, a influenţat destine, a inspirat creaţii, a „acceptat” să fie al poporului şi să se dăruiască lui prin tot ceea ce a făcut. Astfel, ţinând cont că suntem un popor creştin, un popor tradiţionalist în mare, s-ar fi putut ţine cont de acest lucru şi să i se facă o pomenire creştinească, respectiv o înmormântare la care, cei care l-au iubit, să poată veni să-l plângă pe ultimul drum. Mai mult decât religia însăşi, aici este factorul uman şi tradiţia în care am crescut şi ne-am educat noi, poporul român, din care el făcea parte şi pe care l-a iubit, fiind un mare patriot. Lucru desuet azi, se pare.

Nu contest continuitatea vieţii, nici progresul tehnologic sau evoluţia gândirilor, însă anumite lucruri trebuie să aibă un calapot comun, pentru că nu poţi schimba de pe o zi pe alta o mentalitate adând înrădăcinată în conştiinţa unui popor. Această tradiţie creştină este definitorie pentru neamul nostru, dacă o tratăm la modul sublim, nu orbeşte (fanatic), fără cunoaştere şi înţelepciune.

Azi am aflat că şi Liviu Ciulei, marele regizor care a făcut „Pădurea spânzuraţilor”, film premiat la Cannes, a fost tot incinerat. Tot azi am aflat că şi Noica propusese a fi în altă parte înmormântat, dar până la urmă a acceptat „opoziţia” P. S. Plămădeală aşa încât îl putem „vizita” când vrem la Schitul de la Păltiniş (mai bine i s-ar „vizita” opera). Un om care s-a dedicat poporului, trebuie să gândească acţiunile sale viitoare fără să dezamăgească tot ce a construit în mintea şi inimile oamenilor, fără a le zdrobi sufletul chiar în momentul când el este deja zdrobit de trecerea în eternitate a omului care le-a influenţat vieţile.

Umila mea părere este că, dacă familia lui ar fi ţinut cont de aceste „umile” dorinţe ale poporului şi s-ar fi tratat situaţia cu înţelepciune şi discreţie sublimă, lăsându-i pe oameni să-l mai vadă o dată pe ultimul drum şi să-l poată vizita la un cimitir, la un mormânt pentru a-i pune o floare şi o lumânare, în deplină cugetare, nu ar mai fi existat azi această tensiune tulburătoare pe care am putut-o urmări, cu mare tristeţe, la incinerarea lui.

Dumnezeu să-l odihnească în pace.

Read Full Post »