Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Decembrie 2009

Soare – un paronim în acord cu destinul luminos al Andreei, care şi-a făcut debutul în muzică la vârsta de doar 7 ani, cântând la vioară, la pian, la ghitară, urmând ulterior să-şi demonstreze sieşi, dar şi celorlalţi, vocea minunată pe care o deţinea. Încă de copil a început să obţină premiu după premiu, şi nu orice premiu, ci numeroase premii I în concursuri din ţară: Concursul de folk « Voci tinere » din Caracal, Concursul de Muzică din Bucureşti, Concursul internaţional de muzică francofonă « Chants, sons sur scène » din Baia Mare, Concursul Naţional de Muzică « Crizantema de aur » din Târgovişte şi multe alte concursuri; ne este imposibil să le enumerăm. Tot ce pot spune sigur este că toate acestea au împins-o pe ambiţioasa Andreea spre o adevărată carieră muzicală, participând nu doar la concursuri, dar şi în spectacole variate, emisiuni de televiziune şi radio, atât în România, cât şi în străinătate (Franţa, Anglia, Elveţia, Belgia, Rusia).

Ţin minte că în 2004 participasem şi eu pentru prima dată la concursul de muzică francofonă « Chants, sons sur scène » din Baia Mare, fiind singurul concurs de acest gen din România, iar printre participanţi se afla şi Andreea Soare. Nu am avut onoarea de a o cunoaşte personal, dar i-am văzut prestaţia pe scenă, la vremea aceea. Avea doar 19 ani, cânta la ghitară, arăta ca o zeiţă. Un model, nu?

La final, când s-au aflat rezultatele, am fost foarte fericită să aflu că a obţinut Marele Premiu, ce consta în participarea, mai exact reprezentarea ţării noastre de către ea la Festivalul “Francofolies de La Rochelle”, chiar în localitatea La Rochelle, din Franţa.

Ulterior, am rămas şocată când am văzut un articol despre ea în ziarul “România Mare”, al dlui. Corneliu Vadim Tudor, unde ştiam că apar numai articole despre persoane de o reală valoare şi importanţă, iar faptul că am putut citi despre ea acolo, a reprezentat pentru mine un punct culminant. Mă bucur că am reuşit să o contactez, păstrând o legătură frumoasă de ceva vreme.

În Septembrie 2005, ea intră prima la Conservatorul Naţional din Strasbourg în clasa doamnei Marie-Madeleine Koebelé. A participat la diferite manifestaţii, precum serata de gală a Turului Franţei 2006, sau cu ocazia intrării României în Uniunea Europeană (concert susţinut în faţa Consiliului Europei de la Strasbourg). Printre altele, Andreea Soare a făcut parte dintr-un turneu de spectacole cu Teatrul Naţional “Le Maillon” din Strasbourg. Andreea este din Râmnicu-Vâlcea, dar acum stă cu bunicii ei la Paris, trăind din pensia lor, având bursă de la statul francez, respectiv chiria, pe când pentru restul cheltuielilor ea munceşte.

Paralel cu studiile la Conservator, ea obţine în 2008 licenţa în muzicologie la Universitatea « Marc Bloch » din Strasbourg şi ocupă un post de profesoară de muzică la şcoala « Ariane Icare », tot la Strasbourg.
Între anii 2005 şi 2008, Andreea Soare a fost solista coralei « ACOR » de la Biserica Ortodoxa Română de la Strasbourg şi a coralei de gospel « Ananias », iar în 2007, ea obţine prima medalie la concursul de muzică lirică, organizat de « UFAM » la Paris.

Şi fiindcă Andreea este o luptătoare care doreşte tot mai mult, a primit ce a meritat : în 2008, a reuşit să se integreze în Conservatorul Naţional Superior de Muzică şi Dans din Paris « CNSMDP » unde ea, şi acum, urmează studiile de muzică în clasa doamnei Isabelle Guillaud. Astfel, la Conservatorul din Paris ea s-a clasat în primele 5 locuri, deşi participaseră 195 de tineri pe acele 5 locuri.

Iată, unde ne sunt adevăratele talente şi valori ale României ! Sunt apreciate şi cunoscute în alte ţări, în loc să ştim să le păstrăm aici, acasă, alături de familie, să le oferim posibilitatea să se manifeste, să creeze, să evolueze într-un mod decent, să fie sprijinite, ori prin proiecte, ori prin turnee şi concerte care să le facă oarecum cunoscute. De ce, atunci, oamenii se plâng că nu avem talente ? Avem, dar ştim să apreciem un lucru abia după ce l-am pierdut. Acum, când Andreea e departe de ţară, ştim sau încercăm să o punem în valoare, deşi ceea ce facem acum este puţin, pe lângă tot ce se poate face.
Aviz… celor avizaţi !

Un video:

Read Full Post »

Despre graţia estetică

Graţia este o însuşire estetică ce stârneşte simţul complăcerii; asta ar fi definiţia cea mai simplă, dar totuşi este una vagă şi mai puţin precisă, cu privire la esenţa graţiei. Diferiţi estetici au încercat în diferite moduri să formuleze o definiţie cât de cât clară şi precisă, astfel încât să nu se confunde graţia cu graţiosul. Adică această idee cu alta asemenea ei. Ne vom ocupa acum doar cu explicarea graţiei, având la bază legile fiziologiei (ştiinţa care ne învaţă funcţiile regulate ale organelor corpului omenesc.).

Prin ce se manifestă graţia? Când suntem îndemnaţi să spunem: „câtă graţie” sau „ce graţios”? „Intrăm în salon, aruncăm o privire repede peste damele adunate; una dintre ele curând ne atrage atenţiunea”, spune Dr. G. Vuia. „Cine dama aceea graţioasă? Cu câtă graţie conversează! Ce mers graţios!” „Mergând mai departe, întâlnesc o damă pe care eu o cunosc, o salut, intru cu ea în conversaţiune şi prezint şi pe companiatorul meu.
– E bine, cum îţi place dşoara Aurelia?, întreb mai târziu.
– Nu e frumoasă, dar are însuşiri plăcute, posede „un ce” foarte atrăgător.
Astfel ne dăm judecata despre însuşiri estetice, fără a cunoaşte esenţa acelor însuşiri.”

„Filosoful insă încearcă a scruta toate apariţiile de la originea lor”, spune Vuia. Filosoful fiziolog însă se ocupă de toate câte se petrec cu omul. Vine, şi ca rezultat al scrutării sale, el ne explică graţia astfel: „Graţia se manifestă prin mişcare. Se vorbeşte despre mersul graţios, dans graţios, mână graţioasă. La toate acestea se cere mişcare. Fie tot corpul, sau doar o parte, provoacă în sufletul nostru simţul complăcerii. O numim: graţie sau graţios. (A se vedea pe larg în Heule „Anthropologische Vorträge”, tratatul „Über die Grazie” 1876.)

Graţia, din punct de vedere fiziologic

Schiller, un alt filosof, care ca medic promovat era încă fiziolog, vorbeşte despre graţie astfel: „Graţia nu vine decât din mişcare… ceea ce nu deschide însuşiri graţioase nici din trasările fixe, care ne pătrund, deşi ele nu se mişcă. Aceste trasări fixe la început erau mişcătorii, după care, repetându-se, au devenit datina (habituală) şi imprimarea urmei stabile. (Se poate verifica în „Anmuth und Würde”, de Schiller.)

Se naşte acum o altă întrebare: cum se poate că fiind graţia mişcare, nu toată mişcarea e graţioasă? Răspunsul e primit tot din partea fiziologiei. Fiziologia, care e ştiinţă seacă numai pentru aceia care nu cugetă bucuros când citesc.

Organele care provoacă mişcare în corpului sunt active şi pasive. Organele pasive care ne interesează acum se mărginesc la mişcarea exterioară: schelet, suprafaţa corpului (pielea şi ochii). Organele active ale corpului sunt muşchii. Materia muşchilor o cunoaştem sub numele comun de carne. Muşchii stau în legătură cu organele pasive ale mişcării: oasele, pielea şi ochii. Când un muşchi se contractă, organele pasive cu care stă în legătură se apropie unele de altele. De ex.: contractându-se muşchiul braţului, pe care-l simte fiecare om, partea de jos a braţului se apropie de cea de sus, întâlnindu-se prin închietura cotului. Când un muşchi care stă în legătură cu pielea se contractă, pielea se zbârceşte, sau se destinde, iar când acela se relaxează, pielea iarăşi se netezeşte. Mişcările ochiului în dreapta, în stânga, în sus sau în jos, se fac prin contractarea unuia dintre cei 6 muşchi, sub a căror dirijare stă acest „organ nobil” al omului. Un singur muşchi poate dirija mai mulţi membri ai corpului, precum cele patru degete mici de la picioare, care nu se pot mişca singure, ci doar toate împreună.

Dar dacă muşchii sunt organe active, faţă de schelet şi piele, ei sunt deodată şi pasivi, faţă de nervi, pentru că prin excitarea acestora producem mişcarea muşchilor, adică contracţia lor. Cei care au fost vreodată electrizaţi s-au putut convinge de acest lucru. Fiecare muşchi are nervul său de la care primeşte impulsul spre mişcare: nervul motoriu. Izvorul acelor „puteri” care operează în tot corpul, zace în creier şi în măduva spinării, care e… continuarea creierului. Acestea sunt lucruri ştiute. Interesant însă este cum se leagă atitudinea graţioasă de fiziologia şi construcţia umană.

Organele înşirate sunt de fapt componente ale mecanismului mişcării (schelet, piele, ochi, muşchi şi nervi). Acest mecanism însă nu stă în toate funcţiile sale sub „domnirea” voinţei noastre. Multe funcţii pot cădea afară de domeniul arbitrului omenesc. Umblăm, dansăm, cântăm cum şi când ne place şi, fireşte, cum ştim. Dar respiraţia se face şi fără voia noastră. De asemenea şi palpitarea inimii nu o putem noi controla, iar asta o cunoaşte bine şi un îndrăgostit…

Existenţa graţiei în atitudinea şi comportamentul uman

După această mică „excursie ştiinţifică” putem trece la câteva exemple primitive care ne pot desluşi tema. Cum poate cineva să aibă mişcări graţioase? Prin exerciţiu. Băieţelul, la început, face mişcări total negraţioase. Dorinţa lui o arată prin mişcarea tuturor membrelor. Când vede o jucărie, îşi întinde braţele, pune în mişcare picioarele, pe când, ca să obţină ce doreşte, are nevoie doar de o singură mână. Asemenea manifestări le putem studia şi din opera lui Jean Piaget, cu privire la dezvoltarea intelectului la copil. Astfel, mama trebuie să îi intre în ajutor, pentru a-l educa cu privire la folosirea raţională a membrelor. Această învăţătură mama o începe odată cu înţărcatul. Înţărcatul este izolarea băiatului de la sânul mamei. Această izolare se continuă şi se extinde asupra membrelor băiatului. La umblat, se face izolarea picioarelor de mâini. La mâncat, se face izolarea mâinilor de către cealaltă parte a corpului, o mână de către alta. Astfel, prin exerciţiu, începem să facem mişcări tot mai izolate şi mai restrânse la o părticică din ce în ce mai mică a mădularelor. Izolăm o parte musculoasă de alta, câştigându-ne astfel o oarecare îndemânare care, devenind tot mai bună, se ajunge la arte. Aceste mişcări sunt apoi graţioase…

Artă, cu graţie

Dexteritatea pianistului zace în tehnica ce-o dezvoltă prin mişcarea degetelor. Atât la jocul pe pian, cât şi la cel de vioară, nu se cer decât mişcări uşoare ale muşchilor. Aici lucrează degetele şi închieturile. Puneţi alăturea cu un artist rutinat pe un lăutar de la sat să joace la vioară – veţi ştii face uşor diferenţa dintre mişcările graţioase şi cele negraţioase. Un artist cântă cu atâta uşurinţă, cât ne trebuie nouă pentru a vorbi; fiindcă la cântare, nu se petrece altceva decât o respiraţie ceva mai energică, urmărită de tonul produs prin vibraţia corzilor vocale, iar artistul a învăţat a se mărgini cântând la funcţia plămânilor. Cam greu însă să vezi un cântăreţ oarecare, fără chemare, fără spirit, care încearcă să facă senzaţie, să cânte deosebit într-o biserică sau într-o ospeţie; se va vedea cum scoate tonuri care organului său nu sunt potrivite. Îşi încreţeşte fruntea, transpiră intens, dă capul înapoi şi i se umflă gâtul, se prinde de şolduri – la aspectul acestei „torturi” parcă ne prinde jalea de bietul cântăreţ.

Asemenea diferenţe observăm între mişcări graţioase şi neîndemânatice la dans şi la călărit. Dansatorul abil este domn peste închieturile şi musculatura picioarelor sale. Le ştie coordona şi subordona astfel încât dansează cu uşurinţă; pe când un începător lucrează din răsputeri procurându-şi această plăcere fermecătoare! Un călăreţ bun parcă e crescut pe cal, iar când încalecă un alt cal, „tremurăm şi noi” de frica lui.

S-ar putea continua firul acestor exemple până nu s-ar mai da de capătul lor. Pentru încheiere, „că experimente dintre cele mai potrivite şi frapante pentru ilustrarea celor înşirate putem face punând la scris pe unul ce rar ia pana-n mână, sau făcând pe un bărbat să tragă aţa prin ac”, foarte adevărat ne amuză G. Vuia.

După cum am demonstrat, baza fiziologică a graţiei este mişcarea, că substratul material al acestei însuşiri estetice sunt organele mecanice mişcătorii. Doar acele mişcări sunt graţioase, care se fac cu uşurinţă. Însuşirile graţioase deci se însuşesc prin exerciţiu.

Profesorul Heule afirmă că „Graţioase sunt acele mişcări cărora le trebuie cea mai puţină putere mecanică pentru atingerea scopului”. Despre mimică, izvor de frunte al graţiilor femeieşti, vom vorbi când ni se va da o altă ocazie…

PS: Textul este un rezumat realizat de mine din Manuscrisele lui Iosif Vulcan, în care acesta consemna un articol foarte lung despre graţia estetică. În rezumat am păstrat inclusiv limbajul epocii, pentru că studiind, pur şi simplu m-am transpus, fără ruşine, în altă eră literară.

Read Full Post »

În urmă cu ceva timp, avand o întâlnire fulgerătoare cu doamna Ana Blandiana, am rugat-o să-mi răspundă la câteva întrebări mai speciale, care nu se legau în mod special de cariera ei, ci de ceea ce a determinat cariera ei, adică ceea ce stă dincolo de poeta Ana Blandiana – omul. Vă invit să o cunoaştem împreună, şi altfel decât aţi cunoscut-o până acum.

Alexandrina Chelu: Toată lumea ştie cine este Ana Blandiana, toată lumea ştie despre ce scrie dumneaei, dar am dori să ştim poate ce v-a determinat „cariera” de-a lungul timpului, când aţi simţit că sunteţi făcută pentru a scrie.

Ana Blandiana: În primul rând, obiectez împotriva cuvântului „carieră”. A face carieră este un act de voinţă şi de muncă, în timp ce a face poezie este un destin. Un destin care nu exclude munca, dimpotrivă, dar nu are nicio legătură cu voinţa de a reuşi. În ceea ce mă priveşte, acest destin a fost evident încă din copilărie, nu-mi aduc aminte vreun moment în care cei din jurul meu să se fi aşteptat la altceva decât la a scrie versuri. Şi nu-mi amintesc niciun moment în care să fi început să scriu versuri, dar ştiu că verii mei se distrează şi acum, folosind cuvinte pe care eu le inventam când eram mică, dând alte nume oamenilor şi obiectelor. Îmi amintesc, în schimb, că toată copilăria, mult înaintea mersului la şcoală, cititul a fost principala mea ocupaţie, ţinând – dacă ar fi depins numai de mine – locul jocului şi chiar al somnului. Mama era îngrijorată ca de un pericol pentru sănătatea mea, împotriva căreia trebuia să lupte, mă controla să nu citesc cu lanterna pe sub plapumă, după ce îmi stingea lumina, îmi confisca volumele, mă scotea cu forţa la joacă… ceea ce evident nu făcea decât să mărească atracţia fructului oprit. De altfel, de când mă ştiu, cititul a fost pentru mine aproape un drog care îmi dădea o dependenţă de care n-am încercat niciodată să scap, şi chiar şi mai târziu, a păstrat mereu un uşor aer de ilegalitate: la şcoală citeam pe sub bancă, în timpul orelor, iar acum citesc în puţinul timp care îmi rămâne pentru scris.

Alexandrina Chelu: De unde consideraţi că aţi moştenit minunatul talent al scrisului?

Ana Blandiana: Cred că, în feluri diferite, l-am moştenit de la ambii părinţi. Tata avea puterea cuvântului într-o măsură aproape magică, felul în care se umpleau bisericile de oameni veniţi să-l asculte l-a plătit de altfel din greu. Iar după moartea Mamei am găsit între lucrurile rămase un caiet cu poezii scrise în diferite perioade ale vieţii, dintre care unele îmi erau dedicate, şi m-au tulburat profund, nu numai pentru că erau ca un mesaj de dincolo, nu numai pentru că erau scrise de Mama, ci şi pentru că erau, pur şi simplu, frumoase.

Alexandrina Chelu: Cum reuşiţi să cuceriţi prin felul de a fi, prin ceea ce scrieţi, atât de repede iubitorii de poezie şi de frumos?

Ana Blandiana: Cred că tocmai neîncercând să cuceresc niciodată pe nimeni.

Alexandrina Chelu: Ce reprezintă familia pentru Dumneavoastră? Unde vă refugiaţi când sunteţi mai „liberă” de la scris?
Ana Blandiana: Familia, mai ales în epocile dificile, este singura soluţie de salvare din lumea înconjurătoare. Fiecare se închide în familia sa, ca să nu fie obligat să se închidă în sine. În cazul meu, după plecarea de acasă, familia a fost soţul meu, cu care ne-am întâlnit foarte tineri şi am crescut împreună, apărându-ne reciproc. A fost un mare noroc, cel mai mare pe care-l poate avea un om, şi căruia vechii greci i-au oferit o poveste: mitul androginului.

Alexandrina Chelu: Cum consideraţi că ar trebui studiată literatura de către tineri? Ce metodă pedagogică ar fi necesară pentru a înlătura spaima tinerilor de artă şi creaţie, în general, dar în special de literatură?

Ana Blandiana: Cred că tinerii nu pot ajunge la literatură decât citind-o. De aceea ei trebuie îndrumaţi, nu prin învăţarea pe dinafară a unor analize literare, nu prin întrebări de genul „Ce a vrut să exprime poetul prin această strofă?”, sau „Care este ideea principală care se desprinde din acest fragment?”. Când am aflat că am intrat în cărţile de şcoală m-a cuprins spaima, că în loc să fiu citită, voi fi „predată” pentru examene şi teze. Cred că metoda optimă de a atrage tinerii spre ceva este ca să li se transmită dragostea pentru acel ceva. Profesorii de literatură trebuie să iubească ei mai întâi literatura pentru a-i molipsi de dragoste şi pe elevii lor. Din păcate, asta nu se întâmplă niciodată. Adesea îi descoperim pe Eminescu sau pe Creangă după ce-am scăpat de felul în care ne-au fost predaţi, şi de spaima examenelor pe care trebuia să le dăm din ei.

Alexandrina Chelu: Un mesaj pentru tinerii din ziua de azi aţi putea să ne oferiţi?

Ana Blandiana: Să aibă curajul de a fi ei înşişi, după ce au puterea de a descoperi cine sunt. Să refuze ideile de-a gata şi să se încăpăţâneze să gândească totul cu propriul lor cap. Şi, bineînţeles, să nu uite marele îndemn: „Iubeşte şi fă ce vrei” (Sf. Augustin)

Alexandrina Chelu: Şi acum, în încheiere, ne-aţi putea spune ce anume vă leagă de Oradea, pentru că aţi poposit până aici, ne cunoaştem de ceva vreme şi e frumos să „personalizăm” puţin „interviul”, simţindu-ne onoraţi că aţi trăit şi aici momente frumoase.

Ana Blandiana: Copilăria, adolescenţa, şcoala, amintirea Tatei, prezenţa Mamei de-a lungul unor întregi decenii în care orice clipă liberă mi-o foloseam fugind la Oradea. Nu-mi vine să cred că acum nu mai am motive să ajung pe Malul Crişului…

Într-un final, ţin să-mi exprim uimirea şi fericirea să constat anumite asemănări între copilăria doamnei Ana Blandiana şi a mea. De ce? Pentru ca şi eu aveam obiceiul să folosesc un vocabular propriu, adică numeam obiectele după bunul meu plac, fără să ţin cont că ceilalţi înţeleg sau nu acest lucru, obişnuiam (şi obişnuiesc!) să citesc şi eu cu lumina stinsă, sub plapumă, dar pe mine nu mă certa nimeni (recunosc că era destul de romantic) şi am simţit si eu de mică acest destin: acela de a scrie. Se pare că, poate nu peste mult timp, voi edita primul meu volum de poezii.

Mi-am permis să postez aici piesa „Şi totuşi, şi totuşi…”, aparţinând Anei Blandiana, interpretat de mine, sonet ce l-a scris special pentru tatăl meu, Florian Chelu, în data de 21 Martie 2002, zi în care acesta împlinea frumoasa vârstă de 50 de ani. 21 Martie este şi Ziua Internaţională a Poeziei, lucru mai puţin ştiut, iar sonetul Anei Blandiana se află acum pe CD-ul „Sonet bihorean”, apărut în 2005, semnat de Rock Filarmonica Oradea.

Read Full Post »

Primul blog… :)

Ceea ce urmează să spun aici ar fi trebuit să fie la început de tot, dar am preferat să intru-n forţă direct cu un articol care se dorea obiectiv, despre un spectacol pe care l-am susţinut cu doar 2 zile în urmă, iar fiindcă am primit remarci de genul: vorbeşti despre tine la persoana a III-a, mi s-a părut cel mai amuzant lucru, pe care imediat l-am remediat. Nu m-am supărat, evident, critica fiind constructivă. S-a văzut amprenta faptului că am lucrat o perioadă la ziar, unde colegii de redacţie mă disperau să scriu OBIECTIV, OBIECTIV, şi iată… m-au stricat. Acum trebuie să-mi regăsesc subiectivitatea. Aşa că voi trece la fapte şi voi vorbi despre mine … la persoana a III-a, dar lăsând într-o paranteză să se înţeleagă că nu e tocmai greşit şi că eu cunosc de fapt greşeala comisă. Mi-o asum deci.
Am huiduit eu o perioada bloggerii, dar trebuie să recunosc că e nevoie şi de aşa ceva. Dar şi de o părere obiectivă, pentru că cititorii vor citi din 10 bloguri 10 chestii diferite, ceea ce nu e prea ok, pentru că nu-şi pot forma o idee pe baza unei opinii. Mi-aduc aminte de "Lumea Ideilor" a lui Platon (nu mă înjuraţi că fac apel la filosofii greci din când în când, dar e necesar), în care spunea despre Opinie şi Ştiinţă. Opinia – doxa, lumea celor ne-educaţi. Ştiinţa – episteme, lumea celor educaţi.
Deci e bine să vorbim cu temei, cu argumente solide la bază, chiar dacă mai "înghiontim" câte un cuvând subiectiv ici şi colo, sau o invenţie, o abureală. Asta am învăţat până acum din lumea presei.
Astfel, după atâtea presiuni din partea tatălui meu, iată mi-am făcut blog! Aici puteţi să mă criticaţi, să mă lăudaţi, orice, că… libertatea de expresie este garantată de Legea Statului Român! CONFORM CONSTITUŢIEI!

Read Full Post »

Luni, 21 Dec. 2009, a avut loc un concert de colinde semnat de Rock Filarmonica Oradea, la Casa de Cultură a Municipiului Oradea, cu ocazia apropierii sărbătorii Naşterii Domnului Iisus Hristos.
Ca de obicei, Florian Chelu (întâmplător sau nu, tatăl meu) nu se dezminte şi doreşte mereu să aducă arta în faţă, ars boni (arta binelui), dar numai pentru cei cu adevărat interesaţi, după cum bine spune Noica: „Mai bine dragostea unuia, decât indiferenţa celor mulţi”.
Folosind tot o sintagmă a lui Constantin Noica: „Îmblânzirea omului prin cultură”, conştientizăm că factorul cultural-educativ este esenţial, ceea ce ne obligă să nu abandonăm un univers atât de interesant şi unic în lume – Colinda – ţinând cont că este un domeniu în care încă se mai fac cercetări şi se descoperă noi orizonturi folclorice, care ţin de viaţa de zi cu zi, şi care demonstrează că „aspectele mitului”, spre a ne exprima cu Mircea Eliade, le regăsim la orice treaptă istorică şi socială umană.
La concert au participat, bineînţeles, soţii Iuliana şi Florian Chelu, fiica lor, Alexandrina Chelu (adică eu, ce interesant că scriu despre mine la pers. a III-a, dar acum e cazul, discutăm obiectiv) şi, desigur, spre final, tot din familie, verişoarele Ioana Băican şi Teodora Betea, care încetul cu încetul se apropie tot mai mult de acest univers mirific al artei adevărate, ceea ce nu poate decât să ne bucure.
Publicul a fost absolut deosebit, a cântat alături de Rock Filarmonica Oradea la ultimele două colinde, protocolare şi de stea, unii dintre ei aflându-se pentru prima dată ca spectatori la un concert semnat de Rock Filarmonica, recunoscând că acest tip de colinde nu le-au mai auzit niciodată. Acest fapt ne împinge să încercăm să promovâm mai mult, începând cu anul 2010, acest patrimoniu folcloric valoros al poporului român: colinda sacră, precreştină.
În final, alături de mama mea, am împărţit bucate (ciocolată, bomboane, nuci etc) spectatorilor, iar fiecare a primit câte un CD de colinde cadou din partea noastră.
Rock Filarmonica Oradea mulţumeşte tuturor celor care au fost alături de noi: adevăraţi oameni de valoare, care şi-au rupt din preţiosul timp pentru a asculta nişte colinde inedite.

Read Full Post »