Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2012

Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească

În acest capitol vorbeşte despre soarta sufletului românesc, despre faptul că „a fi conştient” poate reprezenta un semn de sterilitate, aceasta reprezentând drama generaţiei de azi. Orice cultură conştientă este personală, este o formă de individualizare, în timp ce creaţia populară este anonimă. Românul are un proverb: „Ceasul umblă, loveşte, iar vremea stă, vremuieşte.” Aici Noica prezintă semnificaţia lui „vremuieşte” pentru om, şi anume ideea de a sta.
Apoi prezintă trei mari perioade din istorie ale sufletului românesc: secolul al XVI-lea, condus de Neagoe Basarab, secolul al XVIII-lea, condus de Dimitrie Cantemir şi secolul al XX-lea, condus de gânditorul Lucian Blaga.
Secolul XVI-lea – Neagoe Basarab
În concepţia lui Noica, pe vremea lui Neagoe Basarab domneau preceptele morale, religioase sau sfaturi general omeneşti. Neagoe vorbeşte fiului său nu numai despre Dumnezeu şi puterea Sa, despre obligaţia domnitorului de a asculta marile comandamente religioase şi morale, ci şi despre lucruri mai personale, cum ar fi înmormântarea maicii sale, doamna Neaga, sau despre cum să cinstească pe toată lumea. Vorba lui Basarab: „Ce este omul , Doamne, de ai făcut pentru el atâta mărire?”. Sufletul românesc din perioada lui Basarab se bazează pe simţul eternităţii, veşniciei.
Se dezvoltă sensibilitatea religioasă şi filosofică, astfel că Neeagoe îi spune fiului său despre treptele desăvârşirii: „Că mai întâi de toate e tăcerea, tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, plângerea face frică, frica face smerenie, smerenia face socoteală, iar acea socoteală face dragoste, iar dragostea face ca sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncia va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu”.
Primele trepte ale filosofării sunt, ca şi asceza, negative. Aici e punctul care face diferenţa dintre conştiinţa filosofică şi cea spirituală, orientată spre contemplaţie, spre eternitate, cum e în secolul al XVI-lea. Contactul este între om şi Dumnezeu, nu între om şi propria conştiinţă legislatoare.
Aceasta e deci înclinarea spirituală a perioadei lui Basarab, spre eternitate. Aici omul nu se afirmă, ci doar mărturiseşte.
Secolul al XVIII-lea – Dimitrie Cantemir
Odata cu acest moment anistoric se termină şi cu eternul în care sufletul părea contrâns, şi se îndreaptă spre înţelesul şi gustul lumescului. Odată cu Dimitrie Cantemir începe şi spiritul de critică şi nemulţumirea de sine.
Cantemir e fiu de domnitor al Moldovei şi el la rândul lui de două ori. El este una dintre minţile cele mai enciclopedice din istoria secolului al XVIII-lea. El a refăcut starea Europei ştiinţifice de la începul secolului al XVIII-lea. El scrie despre Moldova, atât bine cât şi rău, căci e de partea adevărului. Aici e conflictul dintre etern şi istoric, şi nu îl punem noi, ci se pune singur. Dragostea de patrie îl îndeamnă să îşi laude neamul, dar dragostea de adevăr îl îndeamnă să-i arate pe faţă greşelile.

Despre Lucian Blaga… voi mai studia, pentru a vă explica. Este necesară o mai mare aprofundare, fiindcă Blaga este, practic, cel mai aproape de noi şi avem datoria de a-l cunoaşte şi înţelege cu multă responsabilitate.

Până atunci, ceva deosebit despre Dimitrie Cantemir, ce poate nu ştiaţi: muzica lui.

Anunțuri

Read Full Post »

Iată, nu ştiu cum se face că până acum nu am adus la lumina blogului meu ori câteva cuvinte, ori câteva poeme ale unchiului meu Marin Chelu. Nici nu ştiu ce să spun. Puiu, cum îi spuneam noi, s-a născut în 1950, la 100 de ani dupa marele nostru poet Mihai Eminescu, dar din păcate s-a stins foarte tânăr, la 56 de ani, în 2006, când eu aveam doar 16 ani şi deja lucrasem cu el la cinci cărţi, scoase în ultimii trei ani ai lui de viaţă (ce crud).
A publicat:
2003 – „Despre arhitectură” de Radu Enescu
2004 – „Orizonturi speculative” de Radu Enescu
2004 – „Aura Sonetului” de Alexandru Andriţoiu
2005 – „Orizonturi literare” de Radu Enescu
– „Fanfaronii” de Iosif Vulcan
– „Iadeş” de Vasile Spoială
2006 – „Zidiri” – volum personal de versuri Marin Chelu

Iată cum, „orizontul” său literar i-a grăbit, în mod neaşteptat, moartea, care avea să apară la nici două săptămâni de la lansarea primului său volum de versuri. Era deja bolnav, pare-se de mult, lovit de un cancer pulmonar de care nu ştia nimeni. Era omul pe care nu-l puteai duce la medic cu forţa. Era omul care îndura, care suporta, care iubea. L-am iubit şi respectat abia în ultimii ani, când am văzut că de fapt el îmi este mai aproape dintr-un anumit punct de vedere, spre deosebire de tatăl meu, Florian Chelu, fiindcă şi eu, la rându-mi, am publicat întâi un volum de poezii (sonete) şi abia anul acesta voi lansa un CD muzical. Iată cum a fost să fie destinul nostru.
Ce-mi doresc acum, este să vă împărtăşesc două-trei poezii de-ale lui, între care una mi-a dedicat-o mie şi se află şi pe mormântul lui…

Bucurie fără motiv (Dinei)

…dar sângele iarăşi împrăştie
credinţe înflorite,
împreunate în acest
relief luminos,
invadat de o bucurie
sălbatică, fără motiv…

Chemare

se cuibăresc adânc în sânge
dorinţe ştiute şi neştiute
acum încă nu e prea târziu
te învăluie surâsul rece al lunii
– păgân de-o clipă –
sărutul pe frunte al aromei
unui alt tărâm

Izvoarele visului (Noretei)

„Ascultă, ascultă iubita mea rară”

Izvoarele visului invadat de fiinţa ta
blândă
ca steaua nepăsării
(năpădit de sufletul frigului).

Drumul,
(aproape – departe
mă întâmpinai pierdută în măduvă)
peste care stau
– în absenţă –
suspendat
şi amorţit
pe puntea
(subţire)
(fragilă)
(a)
sufletului.

Dacă nu erai o stea pe cerul meu îngheţat
erai o stea a altei bezne.

Ai fost.
(Eşti mireasmă îndelung pe-trecută.)

Deşertăciune

De-oglinda apei smuls aş vrea să fiu
dar gândul e-ngropat, nu pot să scriu:
sculptez atunci gingaşe flori de ger
şi gestul e-n deşert, căci ele pier…

Rugă

„Azi o vedem şi nu e”

numai izbindu-te dintr-un zid
în altul,
prietene,
ajungi să înveţi speranţa –
iris licărind ca o stea

Coperta cărţii este realizată de Horia Popa (Pasăre rock – ulei/colaj)
Lector: Ioan Moldovan
Culegere computerizată: Alexandrina Chelu

Read Full Post »

De-a lungul vremii, s-au scris poeme şi se vor mai scrie, care mai de care, unele cu formă fixă (catren, sonet, hai ku, glossă etc.) altele nu (vers liber, vers alb), însă voi încerca a justifica în următoarele gânduri ce m-a determinat pe mine să aleg varianta poeziei cu formă fixă (cu precădere Sonet).

Fiind un suflet muzical, a căuta poezia cu formă fixă a fost un lucru primordinal pentru mine, o condiţie a naturii mele de poet-muzician, eu cautând în poezie melodia, ritmul, măsura, elemente indispensabile unei compoziţii muzicale (chiar dacă neobligatorii pentru forma poeziei). De asemenea, posibilitatea de a reţine pe de rost mai uşor o poezie de acest fel era mai mare, dat fiind cursul armonios al acesteia.

„E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune”, zicea marele Mihai Eminescu, fiind deci uşor să arunci cuvintele pe hârtie în formă brută (chiar dacă de multe ori pot ieşi versuri deosebit de interesante – vezi Lucian Blaga, Nichita Stănescu etc.), însă îmi aduc aminte şi de Goethe, care spunea că „Să cauţi forme noi e-o datorie, ce ţi-o impunem datorie sfântă”, îndemn care ne obligă să căutăm mereu şi mereu forme noi de exprimare artistică, literară sau muzicală (depinde de artă, de domeniu).

Astfel s-a născut şi în mine această nevoie de exprimare a sentimentelor şi trăirilor mele, fiind singura-mi posibilitate de a transmite gânduri celor care doresc să-mi citească sufletul, şi am găsit Sonetul – forma fixă literară care mi-a permis să creez într-o constrângere sublimă, fiind încorsetată de construcţia sa, de rimă, de ritm, de măsură şi chiar de sens (sonetul obligând – în formele sale cele mai „severe” – ca ultimele două versuri să fie o concluzie a sa).

Plăcerea mea de a-mi „limita” fanteziile într-o poezie cu formă fixă mi-a dat de fapt posibilitatea de a mă simţi mai liberă – fapt mai puţin înţeles de majoritatea – pentru că un gând care îmi străpungea mintea, eu eram obligată să-l introduc în formă, ca-ntr-un tipar, ceea ce-mi oferea mai multe posibilităţi de exprimare lingvistică (nu degeaba mi s-a spus că dicţionarul de rime este Biblia unui sonetist), faţă de punerea în pagină a unor idei brute, născute poate involuntar din gândul şi sufletul unui poet. Nu contest că este o formă de poezie şi versul alb/liber care, să mă exprim mai puţin academic, este „la modă” în acest „post-post-modernism murdar” (cum se exprima un prieten, profesor de limba română) – referindu-se la actuala eră literară. De ce spun asta? Cuvinte despre care la şcoală, în clasele chiar primare, învăţam că sunt poetice şi apoetice, mai nou nu mai au valoare, căci cele apoetice abundă în poeziile actuale, şi indiferent de vulgaritatea sau indecenţa lor (căci poţi spune „amor”, în loc de „sex”, sau poţi spune „pătrundere”, în loc de f…ai), sunt chiar apreciate. Asta este… o constatare.

Apropo de constrângere, mi-aş permite să fac o scurtă comparaţie cu o întâmplare povestită de tatăl meu, de la teatru, când în urmă cu ani de zile, înainte de 1990, lucra cu un regizor la o piesă de teatru. Acesta, încercând să inducă un element religios în piesa respectivă (elemente care erau complet interzise în vremea comunistă – sub orice formă), a avut inspiraţia de a-l aşeza pe tatăl meu (care avea o figură de Hristos, cu păr lung, barbă, mustaţă) într-un colţ al scenei, sus, luminat de o rază – ceea ce aducea oarecum cu o icoană a lui Iisus Hristos. Mi s-a părut incredibilă imaginea creată! Câtă imaginaţie a avut acel regizor şi cum a reuşit să transmită, neîncălcând „legile” vremii, un mesaj religios-divin spectatorilor. Iată cum, constrâns fiind de o „uniformă”, a fost nevoit să caute „forme noi”, spre a-şi putea duce ideea la bun sfârşit, fără a incomoda pe cineva. Dacă era liber, punea o icoană şi gata. Însă aşa, imaginea a fost divinizată inzecit, prin puterea imaginaţiei.

Astfel, chiar eu am un sonet în care spun despre creaţia în formă fixă:

Îmi ceri să scriu o simplă poezie…?!
Dar nu-ţi dai seama, eu scriu doar sonete?
Spun unii şi-alţii că sunt desuete,
Că limitez în mine-o fantezie!

Dar poate nu ştii câtă libertate
Ofer cuvintelor prin îngrădire,
Când caut rime, ritmuri… peste fire!
Tu chiar nu înţelegi ce văd în toate

Catrenele, când le creez? Le-adulmec,
Le venerez, ca pe un Dumnezeu!
Exprim curat şi simplu şi firesc

Ce simt, ce vreau… Cât suflet, şi cât farmec
Adun cu fiecare vers, mereu,
Pentru-a te-nştiinţa că te iubesc!

În acest sonet, ce fac de fapt? Exprim exact admiraţia mea faţă de rigorile sonetului – ca formă fixă literară – ţinând cont de faptul că el constrânge şi obligă la responsabilitate. Elementele construcţiei sonetului sunt condiţii „ad validitatem” – spre a mă exprima în termeni juridici – fiindcă fără acestea, nu s-ar mai putea numi sonet. Sunt legi.

În final, aş dori să vă transmit că a scrie poeme nu este o treabă uşoară, mai ales când te obligi la a scrie într-o anumită formă. Forma este o constrângere care permite îmbogăţirea unui poem, nu trebuie privită ca o împiedicare a exprimării libere. Din contră! Să nu uitaţi, cele mai multe poezii studiate în şcoli sunt tot cele clasice…

Read Full Post »

Am avut bucuria ca, după aproape doi ani de când o cunosc pe Ioana Dumitrăchescu, să-i văd visul împlinit: şi anume acela de a-şi fi lansat primul ei volum de poezii. După ce eu anul trecut mi-am împlinit acest vis, cea mai mare bucurie a mea este aceea de a-i vedea şi pe ceilalţi din jurul meu la fel de împliniţi sufleteşte. Ioana a apelat la mine pentru a-i realiza coperta, corectura şi prefaţa, ceea ce m-a făcut să mă simt foarte mândră că-mi este prietenă. Am lăsat deoparte stres, sesiune, proteste etc, pentru a mă ocupa cu toată responsabilitatea de ceea ce-mi era dat să fac: să mă ocup de o carte, aşa cum anul trecut alţii au făcut-o pentru mine.
Înainte de a posta aici prefaţa cărţii, spre a vă întărâta să cumpăraţi cartea şi de a o contacta pe scriitoare, m-am gândit să vă povestesc puţin ce-a fost la lansare. Aceasta a avut loc la sediul Partidului Social Democrat, eu şi Ioana fiind membre ale acestui partid şi primind tot sprijinul din partea acestuia; vorbitorii la această lansare au fost dr. Lucian Munteanu (doctor şi poet) şi subsemnata. De asemenea, la final l-am invitat pe tatăl meu, Florian Chelu Madeva, să interpretăm o melodie din Louise Labe.
Pe parcursul lansării, s-au spus cuvinte frumoase, de laudă şi de încurajare pentru tânăra scriitoare debutantă, iar eu am atras atenţia cu privire la faptul că, din nefericire, cultura se află undeva pe ultima treaptă (sau poate chiar deloc) a priorităţilor politicienilor şi că mă bucur că partidul nostru s-a aplecat, în ultimul timp, şi spre acest domeniu mai sensibil, cel care de fapt ne diferenţiază de alte popoare: arta, cultura, tradiţia. S-a început în forţă un an cultural al PSD cu o manifestare dedicată poetului nostru Mihai Eminescu, în Ianuarie la Biblioteca Judeţeană. Iar acum, Februarie ne-a întâmpinat cu lansarea unei tinere speranţe în rândul acestei generaţii şi sunt de părere că merită să investim în fiecare tânăr creator în toate domeniile culturii, căci nu ştim niciodată în ce măsură prin el ţara noastră va înflori. Admir oamenii care, pe lângă profesia lor de bază, se înclină către artă, cultură, pentru că, de asemenea, nu se ştie niciodată când acest sector va putea influenţa descoperirea unor aspecte noi în profesia de bază. Aşa cum la lansarea mea de carte, m-a prezentat domnul avocat-scriitor Paşcu Balaci, la fel la lansarea Ioanei a prezentat-o domnul doctor-scriitor Lucian Munteanu. Aceşti oameni au o viziune largă şi ai foarte multe lucruri de învăţat de la ei.
Tot în aceeaşi zi, am participat la o altă lansare de carte, la „Metamorfoze poetice”, invitată fiind de prof. Crinela Neşiu şi soţul dumneaei, prezent în carte, Emil Neşiu. Acolo, într-o discuţie cu dl. David Voicu, propunându-mi să mă gândesc la o plecare la Lancrăm (oraşul natal al poetului-filosof Lucian Blaga) în 9 Mai (ziua naşterii), mi-a spus: „Nu avem o facultate de cultură”. Avea dreptate, cultura nu se învaţă în şcoală. Lucruri elementare aflăm undeva prin clasele primare şi gimnaziale, unde depinde foarte mult ce, cum şi de la cine am învăţat, pentru că mulţi dintre noi, tineretul, nu mai ştim multe lucruri, spre deosebire de scriitorii de 70, 80 de ani, care încă ne demonstrează câte cunosc din primele clase, de la şcoală. Şcoală bună!
Astfel, revenind la Ioana şi la curajul ei de-a se exprima prin poezie, permiteţi-mi să vă scriu aici prefaţa realizată pentru ea şi datele unde o puteţi găsi pe scriitoare:

PREFAŢĂ

Am regăsit în tânăra şi prietena Ioana Dumitrăchescu, un suflet plin de iubire, speranţă, trăire; scrie exact ce gândeşte, în stil brut, fără să fie constrânsă de vreo formă fixă sau de ceea ce ar putea gândi alţii despre ea. Nu îi este teamă, este sinceră şi naturală în tot ceea ce exprimă, ea doreşte să apropie oamenii întru iubire: „Voi, oamenii, sunteţi muritori şi vă certaţi mereu,/
Nu vă amintiţi că v-a creat Dumnezeu”, sfătuindu-i şi îndemnându-i să îşi aducă aminte mereu de Dumnezeu, pe care Ioana nu îl uită nici măcar în cele mai grele clipe.
Ea se consideră o mică „fărâmă născută în inutilitate” pe acest pământ şi conştientizează acest lucru, la fel de mult cum conştientizează răutatea lumii din jur, agresivitatea societăţii de azi. Evocă neamul românesc, istoria poporului şi iubirea faţă de patria mamă, până atinge, cu un curaj interesant, prezentul nostru, în mod special evenimentele cotidiene, problemele societăţii, pe care nu le prea întâlnim în forme poetice, însă Ioana ştie să le aşeze într-o lumină aparte. În ciuda acestor aglomeraţii, ea ştie să rămână optimistă: „Tot ce contează e că suntem toţi împreună/
În această lume nebună, nebună, nebună…”.
Se simte atât de fericită că poate transmite un gând, orice lucru mărunt, parte a vieţii ei, poeziile ei sunt într-un continuu basm cu prinţi şi prinţese, în care îndrăgostiţii se întâlnesc şi rămân împreună până la adânci bătrâneţi. Vede viaţa dintr-un unghi luminos, în care ea va deveni cineva: „Semnez pe un fir de curcubeu,/ (…) Eu, poeta, scriitoarea”, vede fericirea ca pe un vis suprem, pe care nu reuşeşte să-l atingă, dar tinde spre el, în ciuda dezamăgirilor cauzate de „prinţul” ei, care dacă ar mai reveni, l-ar privi ca pe un străin.
În momentele de cumpănă, îi cere mereu iubitului să o ia de mână, simţind că aşa este mai protejată; se simte puternică să o ia de la început de fiecare dată şi se consideră fericită scriind: „Dacă aş putea, aş scrie câte o carte în fiecare zi,/Şi nimeni şi nimic nu m-ar putea opri.”
În ultima perioadă, Ioana a fost lovită de o cruntă durere pricinuită de moartea tatălui ei drag şi a avut efectiv puterea să descrie momentele chinuitoare prin care a trecut: „Mă priveşti ultima oară, mă priveşti…/Ştiu ce vrei să îmi spui, mă iubeşti…/
Dar nu închide ochii, nu, nu îi închide…/Rămâi cu mine, o, tată, rămâi cu mine!”. Cruda şi nemiloasa moarte a celui mai drag om a făcut din Ioana o scriitoare, a transformat-o în ceva ce ea nu credea suficient de mult, i-a dat avânt ca să materializeze, într-un sfârşit, acest „Război cu sufletul”, în care ea şi-a aşezat aşteptările, gândurile şi sentimentele, când de dragoste, când de răfulare, când de apropiere, când de respingere.
Încrederea că e capabilă să scrie, să arate că poate, că are curaj, a făcut-o să devină dintr-o copilă visătoare, plină de speranţe, reuşite şi eşecuri, o femeie puternică şi iubitoare.

Alexandrina Chelu

MAIL al Ioanei Dumitrachescu: scriitoarea_ioanadumitrachescu@yahoo.com
BLOG PERSONAL: http://yoana200.wordpress.com/
Cartea costa 15 lei si o gasiti la ea.
VA ASTEPTAM !

Read Full Post »