Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iunie 2013

IMG_1055În seara zilei de 24 Iunie 2013, tinerii din Partidul Social Democrat s-au gândit să sărbătorească Sânzienele prin a le oferi oamenilor pe stradă flori de sânziene şi un pliant cu o scurtă prezentare a acestei sărbători şi tradiţiile ei.
Iniţiatoarea evenimentului a fost Alexandrina Chelu, iar fetele au purtat ii (fiind declarată ziua de 24 Iunie şi Ziua Internaţională a Iei) şi coroniţe din sânziene. Băieţii au dus în spate torţe, spre a întâmpina seara într-o atmosferă de sărbătoare şi tradiţie românească. Unii oameni chiar au fost foarte surprinşi iar marea majoritate nu au ştiut cum arată florile de sânziene.
Evenimentul în sine a dorit să aducă aminte oamenilor că avemsărbători şi tradiţii foarte frumoase şi originale care merită promovate şi cunoscute de publicul larg, spre a ne folosi ulterior la crearea unei imagini frumoase a României culturale în străinătate.
Anunțuri

Read Full Post »

Ioan_in_parlamentAzi m-a impresionat această poezie şi am ţinut neapărat să o împărtăşesc celor care simt frumos, care iubesc şi ultimul fir de iarbă al naturii,  căci imaginile descrise în acest poem sunt de-o rară frumuseţe. Sunt impresionată să descopăr asemenea poezii şi, atunci când mă aştept mai puţin, să am parte de cele mai plăcute momente, în compania unei cărţi frumoase. Cum să nu iubeşti România şi pe poeţii Săi ?

Iată unul dintre ei: Ioan Alexandru. Aş spune: asemenea poezii merită să fie obiectul unor serate literare la margine de lună.

Început de iubire

Târziu dăm semn că am iubi
Veac mult trebuie să treacă
Până ce-n raclele pustii
S-adună-o lacrimă de apă

Căci nu-i iubirea acest dar
De-a te lipi de patimile ţărnii
De-a risipi etern şi de-a pofti
Încovoiat sub jugurile cărnii

Ţărânile ţărânile le pasc
Şi ce e pleavă piere în furtună
Orbecăind molizii prin păduri
Îi mâncă strâmbă molia bătrână.

Grea e iubirea şi-o pricepi
Abia când nu mai ştii de tine
Decât că drumul ce ţi-e dat
Un altul l-a bătut mai bine

Decât că haina ce o porţi
Şi nici cămaşa nu sunt ale tale.
Şi nici curat obrazul nu-l retragi
Când cel viclean te pălmuie pe cale

Decât că singurul avut
Ce se cuvine să-ţi rămână
Nu-i decât veghea lângă cel uitat
Zdrobit în suferinţă pe colină

Căci nu-i iubirea decât semn
Că trebuie să ieşi întâmpinare
Pe cel împovărat să-l uşurezi
Şi cel pierdut să-l scoţi la arătare

Iubirea nu-i decât a şti
Să te retragi în ceasul cuviinţii
Când clopotele cad pe cer
Să-ţi cer luminile fiinţii

Atunci cu braţele pe piept
Să laşi să cadă candela în ceaţă
Căci mirele va trece negreşit
Să-ţi ia icoana stinsă de pe faţă.

Read Full Post »

girl happyAm ajuns într-un moment oarecum „tragic” al vieţii mele, în care am ajuns să-mi pun întrebarea: până unde mă va ţine speranţa? Până când voi îndura cele mai nedrepte jigniri şi cât voi reuşi să-mi menţin toleranţa?

Vă spun frumos: dragii mei, tot ce îmi doresc este să fiu utilă societăţii în care trăiesc, să mă simt liberă să mă asociez cu cei care gândesc frumos şi nobil, să împart cu voi ceea ce pot să ofer, să nu deranjez prea mult, dar să atrag atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în lume…

1. Mă uit în jur. Merg pe stradă, scriu pe Facebook, mă plimb între aşa-zişii oameni obişnuiţi. Primesc comentarii ironice, de la „inexistenţe pe două picioare”, primesc jigniri de la cele mai neplăcute persoane, îndur priviri răutăcioase şi sunt permanent o sursă de bârfă pentru marea majoritate. De ce? Pentru că vreau să fac lucruri şi chiar ajung să le fac. Că am aspiraţii poate prea înalte pentru capacitatea lor de înţelegere. Aşa, şi? Dar pentru cine fac ce fac? Pentru nişte oameni indiferenţi, care-şi văd doar propriul metru pătrat, care abia reuşesc să gândească pentru ei, dar să mai vadă şi dincolo de propriul corp?

În fine, îi las în pace… Avem idealuri mai înalte decât să punem la punct asemenea persoane…

2. Mă uit din nou în jur. Bucuroasă, aspir să ajung în cercuri mai elevate, să cunosc oameni mai delicaţi: profesori universitari, lectori, conferenţiari şi ce titulaturi mai există (nu-s suficient de deşteaptă să le mai ştiu şi ordinea titulaturilor, dar de aceea vreau să stau între oameni deştepţi, ca să am ce învăţa de la ei), între oameni cu idealuri înalte, oameni care pot inspira şi te pot ajuta. Însă asemenea oameni au şi influenţă… Da, sunt profesorii mei, nu? Trece vremea şi ajung să fiu crunt dezamăgită şi de aceştia… Nu mai primesc jigniri, nici comentarii răutăcioase. Aici totul este mult mai rafinat… O batjocură fină, o dovadă de „sunt mai bun ca tine” sau „nu ai ce căuta între noi”, sau „noi deţinem banii” şi… desigur „noi deţinem puterea”. O palmă morală pe care o simţi mai adânc decât o lovitură de bici pe spate… Aplec capul şi mă gândesc: de ce atâta nedreptate de la cei… care pretind că fac dreptatea?

Dezamăgirea mea creşte odată cu nivelul intelectual al celor care ajung să se coboare atât de mult, dar ei sunt elita – aşa-zisa elită intelectuală şi vor să pună stăpânire pe tot…

Merg mai departe şi mă gândesc triumfător: „aspiraţiile mele sunt mult mai înalte şi voi lupta pentru poporul meu, pentru că-i am pe conducătorii mei, care-mi sunt ghid şi suport moral”.

3. Mă uit din nou în jur. Mă uit la conducătorii mei, la cei care au puterea de a dirija ceea ce eu îmi doresc pentru poporul meu. Ei deţin puterea, noi le-am dat „delegaţie” să conducă această ţară (spre a ne exprima cu Noica, ce spunea: „Eu i-am oferit lui Ceauşescu delegaţie să conducă această ţară. Delegaţia mea nu mi-o poate lua nimeni”). Ei bine, nici delegaţia mea nu mi-o poate lua nimeni. Trec cu privirea pe cei care m-au jignit sau pe cei care m-au nedreptăţit şi privesc cu speranţă spre elite… Dar… mă trezesc că trag, muncesc, le duc ideile mai departe, îi promovez, îi venerez… şi ei îşi schimbă opiniile… Ce se întâmplă cu elita mea? Unde sunt cei în care aveam cea mai mare speranţă? Mă blochez şi efectiv îmi vine să plâng… Dezamăgirea e cruntă… Ce aşteptări să mai am?

Înţeleg că nu pot să am aşteptări de la oamenii „ordinari” cu care m-am intersectat inevitabil, aşa sunt ei, nepreocupaţi, indiferenţi, nu au aşteptări prea mari de la viaţă, deci nici mari dezamăgiri…

Mi-e greu că nu mai pot aştepta nimic de la intelectuali, de la profesori, care m-au dezamăgit şi m-au lăsat într-o umbră de durere, dar aş putea să înţeleg şi asta: ei o fac din orgoliu, au şi ei puţină putere şi trebuie să şi-o arate faţă de cei slabi, că altfel nu ar fi nimic de ei, în fond…

Dar elitele? Cei care ne guvernează? Cei care ne dirijează drumurile? Cei care ne cer votul şi apoi noi ne încredem în ei cu tot sufletul? Ei nu mai au scuze… Nu mai pot găsi scuze… Am obosit să găsesc scuze şi să tot privesc în jur. Îmi pierd şi interesul, şi vederea. Iar sufletu-mi se usucă precum o floare-n zi de toamnă, după o calmă şi plăpândă ofilire… Dar tot spre moarte merge, oricât de lent, şi oricât de frumos şi graţios ar face-o, precum într-un dans. „Toleranţa dusă la maxim e sinucidere”, spune Lucian Blaga…

4. Nu pot să mă mai uit în jur, nu mai am la cine. Trec acum printr-o perioadă extrem de grea, în care mi-am pierdut reperele… Dar mai am o speranţă: dacă în jur nu mă mai pot uita, voi privi în sus! Acolo e Cineva care cu siguranţă mă va auzi, mă va asculta şi-mi va mai ţine flacăra speranţei aprinsă, măcar până îmi voi mai întări sufletul. Dumnezeu? Ce face oare Dumnezeu? Unde e? Lasă totul să se petreacă …aşa, fără niciun raţionament? Oamenii sunt egoişti, răi, individualişti, neinteresaţi, pasivi… şi El tace? De ce?

Îmi vine-n minte: „Doamne, Doamne, mult zic Doamne, Dumnezeu pare că doarme, cu capul pe-o mănăstire şi de nimeni n-are ştire”…

Ce mă fac? Nu mai am unde să mă uit. M-am rătăcit. Totuşi, mai am un singur loc în care pot privi şi judeca: … în mine. În mine am toate resursele necesare pentru a trece peste aceste dezamăgiri, pentru a-mi alimenta sufletul cu credinţă şi putere, şi mai ales cu multă dragoste. Concentrarea mea cade atunci pe ceea ce iubesc eu cel mai mult şi pe ceea ce am eu mai de valoare în viaţa mea…

Încep cu mine… Apoi vor veni şi alţii, mai sunt şi alţii ca mine… Ne vom aduna şi vom lumina… Precum o lumină tot mai puternică, vom răsări şi vom schimba lumea… Cu dragoste, valoare şi implicare.

Vă mulţumesc, deci, celor care m-aţi jignit sau m-aţi batjocorit, căci mi-aţi oferit şansa de a privi spre mine, iar voi vă veţi usca precum frunzele de toamnă… de fapt, sufletul vostru oricum e ofilit de atâta răutate şi „încruntare” omenească.

Read Full Post »