Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2010

În istorie descoperim că prin secolul al XIX-lea, doctrina de stânga era favorabilă intereselor participanţilor direcţi la procesul muncii, pe când cea de dreapta era favorabilă deţinătorilor de capital privat – deşi cele două denumiri nu erau cunoscute, ci mai exact regim monarhic şi republican (ce întâlnim acum în SUA). Cele două doctrine aveau atât avantaje, cât şi dezavantaje, dar secolul XX a adus după sine evenimente ce au bulversat întreaga semnificaţie a celor două doctrine, ajungându-se la extremism de ambele părţi. Pe o parte, fasciştii erau consideraţi de extremă dreaptă prin instituirea unei ordini prin violenţă, teroare, forţă, iar pe de altă parte, Stalin de extremă stângă, care îşi exercita dictatura în numele valorilor democratice.
Instituirea în anul 1960 a formaţiunii politice „Noua stângă”, a lui Herbert Marcuse, după ideile tânărului şi maturului Marx, s-a dovedit influentă, iar spre deosebire de „Vechea stângă”, s-a luat în considerare rolul esenţial al intelectualilor şi al grupurilor marginale (inclusiv tineretul). Lipsindu-le însă organizarea şi un program articulat, s-a rămas doar la o tendinţă politică (fiindcă pur şi simplu formaţiunea zdruncinase universităţi şi îndemnase opinia publică americană să nu fie de acord cu războiul din Vietnam).
Ca răspuns la ideile Noii stângi, prin anii 70-80 s-a afirmat o nouă formaţiune: „Noua dreaptă”, care considera că rolul statului ar trebui diminuat în cadrul societăţii. Această mişcare (lipsită însă de caracter unitar), a apărut pe fondul dificultăţilor economice ale perioadei.
În ultimele decenii, diferenţele dintre stânga şi dreapta s-au alterat puţin, am putea zice. „Stânga şi dreapta în politică sunt pe moarte: aproape totul vine acum de la un centru radical„, afirmă John Naisbitt, însă totuşi stânga şi dreapta mai au valoare, cel puţin ideală, motiv pentru care în Franţa de exemplu se afirmă că „opoziţia stânga/dreapta, departe de a fi depăşită, rămâne încă criteriul major de diviziune, nu numai pentru analiştii şi oamenii politici, ci pentru însăşi opinia publică” (Alain Monchablon).
În mod obiectiv, Arend Lijphart afirmă că, „spre deosebire de guvernările de dreapta, cele de stânga s-au caracterizat în mod sistematic printr-o rată mai înaltă a creşterii sectorului public al economiei, bugete centrale mai mari, o mai pronunţată egalizare a veniturilor, eforturi sporite pentru reducerea şomajului şi mai mult accent pe educaţie, asistenţă medicală şi asistenţă socială„.
Merită să evidenţiem stânga şi dreapta în diferite domenii, aşa că întâlnim: stânga şi dreapta politică şi economică. Stânga politică cuprinde de obicei credinţa în perfectibilitatea progresivă a oamenilor, în posibilitatea de a face omul şi societatea mai buni prin influenţă politică, o atitudine favorabilă faţă de schimbare şi inovaţie, preocuparea pentru maximizarea libertăţilor civile, pentru egalitatea în problemele politice şi susţinerea suveranităţii poporului; preocuparea pentru fraternitate şi pentru internaţionalism; afirmarea superiorităţii raţiunii şi ştiinţei asupra tradiţiei şi dogmei religioase. Dreapta politică este mai sceptică în legătură cu posibilitatea îmbunătăţirii naturii umane prin influenţă politică; e ataşată menţinerii ordinii sociale, politice şi morale; vede anumite virtuţi în inegalitatea socială şi economică şi tinde să susţină naţionalismul; apelează deseori la credinţe şi sentimente non-raţionale, incluzând cele religioase, şi afirmă moralitatea tradiţională a familiei. Stânga economică urmăreşte interesele muncitorului industrial şi ţăranului, susţine intervenţia statului în mecanismul pieţei, alături de protecţia socială pentru dezavantajaţi, pe când Dreapta economică crede în libertatea de alegere în sfera economică şi favorizează o economie liberă de piaţă, cu o minimă intervenţie a statului.
Americanii fac o distincţie corectă între stânga şi dreapta afirmând că ele se diferenţiază prin implicarea statului în problemele economice, orice intervenţie reprezentând o limitare a libertăţii – problema se pune: în favoarea cărei valori? (egalitate, ordine sau solidaritate?!)
Ei bine, e interesant de exemplu cum în sec XIX, liberalii erau plasaţi în zona stângii, deşi acum ei tind spre centru sau dreapta (fiindcă precizează aspecte ale libertăţii şi drepturilor oamenilor). În SUA liberalii sunt consideraţi tot de stânga.
Socialismul democratic occidental (social-democraţia) s-a născut în inima stângă, catalogat ca fiind de dreapta, de către comunişti (dictatori), însă această social-democraţie cuprindea ea însăşi idei de stânga, de centru şi chiar de dreapta, atunci când este necesar.
Ce e CENTRUL? – O fi compromisul, oportunismul? Sau moderaţia şi echilibrul, refuzul de a se afla la extreme? Partidele creştin-democrate îmbină ideile creştine despre justiţia economică şi socială (de regulă, din perspectiva catolicismului, deşi nu în mod exclusiv) cu cele conservatoare favorabile valorilor şi instituţiilor tradiţionale, precum şi cu cele liberale privitoare la democraţia politică, susţinând intervenţionismul economic şi politicile sociale.
În zilele noastre, majoritatea grupurilor constituite în cadrul Parlamentului European şi-au asumat o orientare de centru, centru-dreapta sau centru-stânga. Este chiar cazul celui mai numeros grup, începând din 1999, Grupul Partidului Popular European şi al Democraţilor Europeni, care, potrivit prezentării de pe propriul site,“uneşte forţele creştin democrate, conservatoare, şi alte forţe politice de centru şi centru-dreapta”. Următorul, ca pondere, Grupul Socialiştilor în Parlamentul European, deşi focalizat pe obiective specifice stângii, este marcat de opţiunile de centru-stânga, ca urmare a orientării unor partide de referinţă din componenţa sa. Cel de-al treilea plasat, Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, şi-a asumat orientarea de centru, chiar daca unele partide ce-l alcătuiesc au optat pentru zona dreptei sau a centrului-dreapta.

Acest scurt istoric obiectiv cu privire la diferenţele dintre stânga şi dreapta politică l-am alcătuit cu scopul de a încuraja pe ceilalţi să studieze cu atenţie aceste idei înainte de a afirma chestiuni greşite, ce ar putea modifica gândirea oamenilor în mod incorect, observând bloguri care au preluat această temă, aducând argumente incoerente şi violente cu privire la o anumită extremă: dreaptă sau stângă. Avem nevoie şi de opinii subiective, de bloguri şi alte păreri ale unor oameni din diferite profesii, sau jurnalişti, dar este necesar să avem şi o părere obiectivă, de la care să putem porni. După aceea, fiecare este liber să-şi caute propria doctrină în suflet şi raţiune.

Anunțuri

Read Full Post »

În perioada 13-15 august 2010, trupa Ad-Hoc a avut parte de numeroase aventuri muzicale în cadrul Taberei Medievale de la Bistriţa (Viişoara), unde urma să cânte şi celebra trupă de rock medieval Haggard.
Făcând o mică introducere, trebuie să vă spunem că în tabără spectatorii s-au putut înscrie la ateliere de creaţie şi urmări spectacole cavalereşti susţinute de Garda de Bistriţa, Străjerii Coroanei (Braşov), Dragonii de Transilvania (Cluj-Napoca) sau arcaşii Lupii din Pusta (Oradea). Luptătorii Csabafiak (Gheorgheni) au susţinut de asemenea demonstraţii cu cai. Cimpoierii Bordó Sárkány din Ungaria şi trupa Ad-Hoc din Oradea au avut un rol important în buna dispoziţie a spectatorilor.
În prima seară, Formaţia Trooper a interpretat opera rock Vlad Ţepeş, dar şi câteva dintre hit-urile care i-au consacrat. În următoarea seară, 14 August, trupa germană Haggard a susţinut pentru prima dată în România un show în formulă completă. Ultimul recital al festivalului a fost oferit duminică de ungurii de la VAN.
Trupa Ad Hoc, ca să fiu completă în relatare, a avut la Bistriţa următoarea componenţă: Sergiu Boldor – vioara I, Adrian Bologa – vioara II, Kiss Carol – chitară clasică, Sebi Arvai – percuţie, Mihai Todoran – chitară şi Alexandrina Chelu – voce.
Este necesar, alături de atâtea relatări, să consemnez câteva din cele mai savuroase momente ale trupei Ad-Hoc, începând cu pornirea din Oradea, când la 5 dimineaţa eram toţi adormiţi şi am început să cântăm (o repetiţie în compartimentul nostru, noroc că eram singuri) pentru a fi în formă. Ajunşi la Cluj, unde trebuia să aşteptăm 3 ore trenul către Bistriţa, am fugit în centru să dăm o cântare medievală şi cetăţenilor clujeni, după care am revenit şi am luat personalul de Bistriţa. Pe tren am întâlnit persoane cunoscute, care se îndreptau tot la festival, am făcut poze şi, spre uimirea spectatorilor involuntari (călătorii), am dat un spectacol de zile mari (o repetiţie).
Ajunşi la Viişoara, momentele interesante n-au întârziat să apară: aşezarea cortului, statul sub camion la răcoare, din motive de caniculă exagerată, repetiţiile în spatele camionului şi pe scările de lemn de la umbră, duşul în aer liber, chiar şi cu caii, care se plimbau liberi printre corturi fără nicio problemă, împărţitul mâncării şi, cel mai important, închegarea unor prietenii + concertele, care ba au fost programate pe caniculă, ori la 2 dimineaţa, ori undeva după alte trupe, dar niciodată la timpul stabilit :).
Altfel, concertul trupei Haggard a reunit iubitorii de rock într-un dans specific al datului din cap, care pentru mine era ceva nou, dar senzaţia era deosebită, fiindcă erau de-un fel şi aparţineau de un grup cu aceleaşi interese şi gusturi muzicale & vestimentare. Unii tineri erau gotici, alţii rockeri, alţii păreau doar satanişti, alţii total medievali, sălbatici cu părul desfăcut şi haine de in, dar per ansamblu tabăra a fost grozavă şi ne-am simţit foarte bine.
Trebuie precizat că într-una din repetiţii, unul din soliştii de la Haggard, Tom, s-a alăturat trupei noastre Ad Hoc şi a stat câteva minute să repete piesa „Herr mannelig”, preluată de băieţii noştri pentru concert.
Picture by Cristina Vajaean

Read Full Post »

Vineri, 6 august a avut loc, a 16-a oară, concertul rock-comemorativ „Give peace a chance”, cu ocazia a 65 de ani de la tragedia din 1945 – lansarea bombei atomice asupra Hiroshimei. Anul acesta a fost un an greu pentru organizarea acestui concert, neavând fondurile necesare pentru a ţine un spectacol decent, singurul sprijin venind din partea Casei de Cultură a Municipiului, Muzeului Ţării Crişurilor şi a Bisericii Romano-Catolice, restul consiliilor rămânând de această dată în umbră.
În ciuda acestui fapt, fondatorul Rock Filarmonicii Oradea, Florian Chelu Madeva, continuă să realizeze acest spectacol, bazându-se pe oameni cu adevărat doritori de cultură, artişti pregătiţi să comemoreze tragedia de la Hiroshima. Astfel, au venit chiar mulţi, chiar dacă din păcate nu am avut o orchestră în spate, ca în fiecare an. Cine să-i plătească?
De doi ani încoace, prietenii noştri de la Bucureşti, Alexandra & Alec ne ajută să punem afişele în oraş, noaptea, pentru a preveni cetăţenii că are loc un concert alcătuit numai din orădeni. Să fiu sinceră şi obiectivă, la prima ediţie a concertului „Give peace a chance” în 1995, au participat peste 3000 de oameni, pe când acum nici măcar o trupă cunoscută de la Bucureşti nu mai adună atâta public în centru. Ne putem mândri că şi de această dată, anul acesta, am avut un public numeros, în jur de 300-400 de persoane, ceea ce mai rar s-a întâmplat în ultimii ani. Sperăm că oamenii devin mai receptivi cu trecerea timpului, iar problemele politice şi economice din ţară să nu-i învrăjbească în aşa măsură încât să uite că suntem un popor „creator de cultură”, spre a ne exprima cu Lucian Blaga.
La începutul concertului, supriza a constat în reunirea artiştilor pentru a interpreta împreună piesa „Working class hero” a lui John Lennon, după care au urmat Joe Balogh şi Marius Al. Pop într-un duet de jazz care a deschis într-un fel concertul. După aceea a urmat Lăcrimioara Deac cu piesa „Mother” de la Pink Floyd, iar Patricia Pop şi Patai Robert ne-au încântat cu vocile lor splendide, interpretând câte o piesă din repertoriul internaţional. De asemenea, trupa Talentum a cântat pentru Hiroshima în maghiară, nişte piese cunoscute.
Apoi, un sfert de oră, sub semnul ploii însă, soliştii grupului Meda Music ne-au interpretat din repertoriu internaţional o serie de piese, cu vocile lor minunate, după care Florian Chelu l-a invitat pe Noris să interpreteze o piesă, însă ploaia a speriat pe toată lumea, aşa că Alec l-a ajutat cu o umbrelă, pentru a-i proteja chitara. După aceea, tânărul Matyas Zsolt a recitat un poem al lui Ioan Alexandru despre război şi a interpretat două sonete de-ale lui William Shakespeare, acompaniat de Mircia Covaci şi Florian Chelu Madeva. Apoi, Alexandra & Alec, prietenii noştri de la Bucureşti, au interpretat piesa „Bad day”, venind din nou în concordanţă cu vremea de afară. Însă, după piesa lor, ploaia a încetat iar publicul a avut din nou curajul să-şi ocupe locurile. Ulterior am apărut eu, Alexandrina Chelu, Alexandra rămânând lângă mine, şi am interpretat sonetul „Acesta-i vinovatul” (arătând spre tatăl meu, Florian Chelu), al lui Uuno Kailas, poet finlandez.
Ulterior, au urmat Marius Al. Pop, Brigitta Balogh şi Jean Piloiu, care au cântat piesa „People are people” de la Depeche Mode, Brigitta descoperindu-ne din nou calităţile vocale. În final, ca în fiecare an, artiştii s-au reunit să interpreteze piesa „Give peace a chance”, Florian Chelu preferând în locul strofelor să numească fiecare artist, arătând astfel că importanţi sunt acum cei care vor veni, căci cei care au fost nu vor mai fi niciodată, dar rămân pentru totdeauna în sufletele noastre, iar adevărata muzică va dăinui veşnic. Spectacolul sperăm că a adus puţină lumină în inimile celor care au fost prezenţi, revărsând muzică de pace către toţi cei care îşi aduc aminte cu tristeţe de tragedia de la Hiroshima, din 1945.

Read Full Post »