Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2010

La doar 18 ani, Eduard Maliţa (elev la Liceul Pedagogic « Iosif Vulcan » Oradea) a reuşit deja să-şi creeze un renume printre magicienii din Romania, chiar dacă are doar doi ani de magie în spate. În aceşti doi ani, el a reuşit să ajungă acolo unde alţii nu au ajuns în mult mai mulţi ani, prin muncă, seriozitate, devotament şi pasiune pentru această artă
Probabil, aceşti doi ani au fost cei mai valoroşi pentru el, dar nu va uita niciodată perioada de dinainte: anii petrecuţi pe terenul de fotbal, ca portar. În urma unui accident a descoperit magia, care l-a fascinat în cele din urmă.
A început să înveţe diferite trucuri, după care a dorit să afle cât mai multe despre cea mai grea ramură a magiei, card manipulation (manipularea cărţilor). A ajuns să fie cel mai bun, dar este hotărât să se perfecţioneze, inclusiv să adauge idei şi concepte proprii, pe care cu timpul să le folosească şi alţii.
De un an a început să lucreze la o poveste în care a inserat nenumărate momente magice, prezentându-se publicului ca vagabond, care descoperă întâmplator magia, începe să o practice, iar la final aceasta îl schimbă total. Cu acest număr unic, vrea de fapt să povestească tuturor cum a găsit el magia şi faptul că doreşte să devină cel mai bun. A avut şansa să demonstreze acest lucru participând la concursuri, atât în ţară, cât şi în afara ei. Este singurul care a avut curajul şi nivelul de pregătire necesar pentru a participa la un concurs în afara ţării, pe care să îl şi câştige.
De la niciun concurs nu a revenit fără să fi urcat pe podium, astfel că. în tot acest timp, el a reuşit să câştige : Locul 2 la primul Congres National de Magie (Galaţi – mai, 2008), locul 2 la Concursul de magie ‘’Corodini Klub XXI ‘’ (Ungaria-Budapesta – octombrie 2008), locul 1 la Colocviu National despre Magie ( Bucuresti –februarie 2009), locul 1 la Concursul de magie ‘’Corodini Klub XXII ‘’ ( Ungaria – Budapesta – noiembrie 2009).
De curând, Eduard a început să aibe tot mai multe spectacole, atât în Oradea, cât şi în ţară, mai ales de când, împreună cu asistenta sa, Bianca Oniţa (campioană naţională la gimnastică ritmică) a format cuplul magic « PerfectDuo ». Numele a fost ales în urma aprecierilor primite după spectacolele susţinute, spectatorii considerându-i perfecţi unul pentru celalalt, din toate punctele de vedere.
Acum, ei practică arta magiei cu şi mai multă plăcere, deoarece au descoperit că prin ceea ce fac pot distra oamenii şi îi pot duce într-o lume cu totul diferită.

Read Full Post »

Iubirea – o lege divină


Noua lege a Umanităţii

Când timpul se opreşte-n loc de teamă,
Atunci când între noi sudoarea curge,
Şi Universu-ncepe a se scurge,
Încetul cu încetul, şi ne cheamă

La datorie, să-i dăm socoteală,
Că totu-n cer a amorţit, deodată,
Că stelele zâmbesc, ca niciodată,
Ne-nfierbântăm, zburdăm în umezeală…

Dar iată, un întreg proces se-arată,
Şi tot ce-i corp ceresc se-nvolburează;
Puterea sfântă a divinităţii

Ne-ncrucişează-n faţa-mpovărată
A unui Dumnezeu umil. Votează:
Iubirea, lege a umanităţii.

Doi îndrăgostiţi

Când doi îndrăgostiţi se ţin de mână,
Ei poartă între ei o lume-ntreagă!
El o sărută,-atât îi e de dragă,
Încât din stele-i face o cunună.

Când doi îndrăgostiţi îşi spun iubirea,
Tot cerul se-nfioară-n frumuseţe,
Iar sufletele pline de blândeţe
Le oglindesc în taină fericirea.

Şi cum să nu îţi vină a surâde,
Când ştii că tinerii iubesc fierbinte
Şi nu cunosc cuvântul: răutate?

Şi când se-mbrăţişează, cerul râde
Şi se deschide cu o rugăminte:
Să-i oferim iubirii puritate.

Păcatul meu…

Am visul meu, înfăşurat cu scai,
Şi nimeni să mi-l fure, drept nu are,
Doar eu şi Dumnezeu, mereu călare,
Ca doi copii, pe şaptezeci de cai.

Doar El cunoaşte realitatea mea,
Cum am fugit din universul meu,
Cum mi-am format din dragoste un zeu,
Păstrând lumina şi puterea sa.

Privesc în dreapta, e păcatul meu,
Întorc privirea, sufletul mi-e greu,
Privesc în stânga, nu am ce privi,

Revin în forţă, nu am ce dori.
Mi-e greu să ştiu acum ce e mai bine:
Prefer păcatul, nu să uit de mine.

Read Full Post »

„Existenţa comunităţii devine o necesitate şi un ideal de atins” – Jacques Delors

Cu privire la marea Comunitate Europeană, Jacques Delors mai afirmă că „vom regăsi rădăcinile noastre filosofice şi culturale” şi că „vom participa la o aventură colectivă, ce uneşte popoare în vederea binelui, şi nu a răului.”
Pornind de la aceste idei, încerc să meditez asupra viitorului nostru în Uniunea Europeană, care este rezultatul unui proces de colaborare şi de integrare ce a luat naştere în anul 1951, între şase state europene fondatoare: Belgia, Germania, Italia, Franţa, Luxemburg şi Olanda.
Iar noi, după aproape 56 de ani, ne integrăm, după multe negocieri şi promisiuni. Integrarea reprezintă, în primul rând, acceptarea de către statele candidate, a unui sistem de valori definitoriu pentru UE, respectiv un proces ce presupune un transfer de competenţe.
Scopul principal al acestei Uniuni este o colaborare strânsă între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate la un nivel cât mai apropiat de cetăţeni. Aceasta trebuie să împace statele membre, între care, inevitabil, se întâlnesc diferenţe. La fel ca belgienii sau francezii, nu suntem mai diferiţi. Ne despart doar nişte graniţe şi nişte prejudecăţi.
Potenţial există, şi mai ales în tinerii români care nutresc visuri şi idealuri, dar care, deseori, sunt descurajaţi din cauza situaţiei economice şi sociale din România. Aceştia ar trebui motivaţi, stimulaţi să participe cu interes în Comunitatea Europeană.
Există deci, în opinia mea, tendinţe de euroscepticism. Dacă cetăţenii unui stat membru îi consideră „străini” pe cetăţenii unui alt stat membru, atunci chiar unele din principiile UE, precum libertatea de a lucra, sau de a desfăşura o activitate în afara ţării natale, riscă să fie subminate.
Uniunea Europeană are rolul de a schimba vieţile popoarelor, de a întări legături şi de a susţine performanţa şi diversitatea. Napoleon Bonaparte a avut prima data ideea unificării, dar pe atunci nu a fost posibilă.
UE este un proiect, dar şi o realitate; un vis, dar şi un fapt; o mână de ajutor, dar şi un dur evaluator. Tocmai această duplicitate oferă caracter, mister, speranţă, dar şi realizări. Aşa cum fiecare avem drepturi, dar şi ogligaţii. Noi tinerii ar trebui să fim cei mai deschişi spre schimbare.
Mişcarea europeană după Al Doilea Război Mondial a avut o singură direcţie: principiile democratice. Aceste principii sunt prioritare în dorinţele fiecăruia dintre noi.
În ce ne priveşte pe noi, tinerii, veseli şi optimişti, tindem să credem că Uniunea Europeană respectă libertatea de exprimare a indivizilor, întrunirea paşnică şi asocierea sub toate formele ei. Deci se promovează posibilitatea individului de a a-şi exprima propria opinie despre Binele comun. UE îşi asumă responsabilitatea de a valorifica toate oportunităţile.
Uniunea Europeană propune o filosofie a omului radical, diferită de optica regimurilor totalitare şi construieşte un spaţiu atitudinal şi acţional care să permită o dezvoltare a personalităţii umane sub toate formele ei.
Această Uniune asigură o sferă de expresie a intereselor şi aspiraţiilor individuale sub forma unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei. În concluzie, trebuie să menţină pacea, stabilitatea, securitatea şi prosperitatea întregului continent European. Însuşi Imnul Europei, „Odă bucuriei” comunică idealul de libertate, pace şi solidaritate.
La baza Europei Unite stă Cetăţeanul şi interesele lui. Noi tinerii, şi nu numai, visăm la o „Europă unită în diversitate”, care să încurajeze democraţia şi participarea. Iar pentru aceasta, avem nevoie de curaj pentru a ne schimba.
Eu, ca tânăr român, m-aş simţi european – şi mă simţeam şi înainte de a ne integra – chiar dacă nu aş face parte din Uniune. Fac parte din Europa! Deci, chiar înainte de a ne integra, eu mă simţeam european.
În ce-i priveşte şi pe alţi tineri europeni din generaţia noastră, pot afirma fără îndoială că avem aceleaşi valori morale, lucrăm pentru aceleaşi idealuri: construirea statului de drept şi a culturii europene. Dar fiecare popor rămâne cu caracteristicile lui, chiar dacă, UE împune unele restricţii cu privire la păstrarea tradiţiilor.
Fiecare cultură îşi aduce aportul la formarea marii culturi europene şi, implicit, a identităţii europene. Sunt european, mă simt european, cu toate drepturile şi obligaţiile pe care le implică Uniunea.
Este adevărat că, pentru a avea o ţară mai bogată, din toate punctele de vedere, avem nişte responsabilităţi pe care trebuie să ni le asumăm. Trebuie să ne cunoaştem drepturile şi obligaţiile, căci UE răsplăteşte statele care îşi respectă drepturile şi principiile naţionale. Respect pentru lege!
UE are nevoie de dinamism, performanţă, cercetare, cunoaştere. Iar noi, tânăra generaţie, trebuie să ieşim în faţă şi să dovedim cine suntem şi de ce suntem în stare.
Noi, tinerii, trebuie să ne pregătim ca cetăţeni activi şi responsabili ai acestei comunităţi, prin ore de educaţie şi cultură civică, în incinta instituţiilor noastre de învăţământ, sau în orice instituţii organizate special pentru intruniri, pentru luarea unor decizii.
Noi trebuie să fim stimulaţi în dorinţa noastră de implicare în viaţa cetăţii şi în exercitarea democraţiei participative şi e de dorit ca tinerii să fie sprijiniţi pentru a participa la luarea deciziilor ce îi privesc direct şi pentru a-şi forma asociaţii democratice de elevi.
Noi trebuie să demonstrăm că suntem conştienţi de rolul nostru în Europa Unită, şi o putem face numai prin cetăţenie activă! Implicare trup, suflet şi… spirit! Se accentuează chiar şi voluntariatul sau corespondenţa cu alţi tineri din Europa.
Pentru atingerea obiectivelor din diverse domenii, UE oferă sprijin, deoarece dispune de resursele principale. În mare parte, şi instituţiile de învăţământ ar trebui să primească fonduri pe care să le gestioneze singure, conform nevoilor proprii, dar şi colectivităţile locale şi regionale pot să încurajeze participarea prin oferte financiare sau materiale.
Putem obţine identitatea europeană prin dialoguri şi schimburi interculturale. De fapt, identitatea este formată cu acestea.
Pentru a avea mai mult curaj de a ne implica, ar trebui să se realizeze o înfrăţire între şcoli. De exemplu, eu realizez – alături de câţiva colegi – o corespondenţă cu nişte tineri elevi din Franţa, cu sprijinul şi controlul profesoarei noastre de franceză.
Tinerii din ziua de azi au aspiraţii, idealuri şi visuri măreţe dar, din păcate, nu prea sunt educaţi spre a le înfăptui prin muncă şi forţă proprie.
În multe cazuri, părinţii le oferă totul, fără să se gândească la consecinţele unei asemenea „bunătăţi”. „Nu oferiţi copiilor aripi, căci mai târziu vor avea nevoie de cârje”. Mai nou, tinerii nu ştiu ce e munca, cum e acea satisfacţie a lucrului făcut de propriile mâini, bine şi frumos, ei nu cunosc mireasma acelei sudori specifice în urma muncii proprii.
Aceşti tineri nu vor avea un viitor foarte strălucit, de aceea trebuie să promovăm munca şi voluntariatul, tinerii trebuie să înveţe să se descurce în orice situaţie. Comunitatea Europeană caută tineri capabili, competenţi, care pot să pună în valoare tot ce au mai bun, tineri care ştiu ce vor de la viaţă.
Noi trebuie să ne arătăm – şi nu doar să ne arătăm, ci să şi fim – siguri pe noi, optimişti. Putem fi visători, dar şi realişti. Putem fi cu capul în nori, dar cu picioarele pe pământ!
Nu trebuie însă să ne avântăm în această lume încă necunoscută, căci nu ştim ce ne aşteaptă. E bine să fim rezervaţi, să studiem, să ne informăm, după care să acţionăm ca atare.
Uniunea Europeană nu este chiar atât de unită precum s-a dorit. Niciuna dintre ţările europene nu este o superputere mondială, dar unite, pot deveni o mare putere în lume, o putere economică , egalând oricare din superputerile lumii.
La urma urmei, protecţia socială este crescută în UE. E adevărat că nivelul de şomaj din UE nu este încă la nivelul scăzut al SUA, dar ne străduim, şi doar uniţi putem deveni foarte puternici.
Putem călători fără paşaport, doar cu buletinul, iar în acest caz, unul din scopurile UE este extinderea.
În ciuda acestui pragmatism, UE face eforturi pentru a demonstra că nu e o întreprindere pur funcţională, fără suflet. Tratatele şi declaraţiile sale celebrează valorile comune europene, întrucât aceste valori acţionează ca un liant intangibil care ţine în picioare toată această întreprindere, ajutând-o să existe şi să funcţioneze.
UE trebuie să fie ocrotitoare şi să facă faţă tuturor provocărilor de orice natură: războaie, schimbări climatice, programe nucleare, foamete şi sărăcie, şomaj, educaţie etc. Aceasta trebuie să fie tolerantă faţă de orice rasă, orice sex, orice religie etc.
Dar ca orice uniune, aceasta are rolul de a asigura securitatea, pacea, solidaritatea. Dar nu ne referim doar la securitatea în faţa terorismului sau a crimei organizate, ci şi la mediu, alimente, transporturi etc.
Iată, am adus discuţia chiar şi despre alimente şi mediu. Planeta noastră este acum într-o perioadă de criză, aşa aş descrie-o eu. Se ştie că, din cauza poluării, stratul de ozon se subţiază pe zi ce trece şi creşte astfel nivelul temperaturii, respectiv nivelul apelor. Trebuie să fim conştienţi că nu mai putem continua astfel.
UE aduce restricţii şi cu privire la tradiţiile noastre. Unii se tem, şi încă pe bună dreptate, că ne depărtăm de identitatea noastră naţională, din cauza restricţiilor impuse de UE. Noi avem un folclor, nişte zone folclorice specifice, dar totul pare să se degradeze pe zi ce trece. În mare parte, este vina noastră că nu ştim să apreciem şi să păstrăm valorile pe care le deţinem.
Cei care suferă şi nu sunt deloc optimişti şi mulţumiţi în privinţa aderării la Uniune sunt ţăranii noştri. Aceştia nu se mai pot bucura de porcul tăiat înainte de Crăciun, nici de roşiile şi cartofii din grădinile lor, pentru care au trudit un an întreg.
Un dezavantaj al integrării, din perspectiva ţăranilor, ar fi dispariţia unor obiceiuri, interzicerea practicării acestora. Desigur că, totuşi, acele zone foarte bine controlate şi verificate de către specialiştii UE, vor continua să-şi promoveze tradiţiile, dar aceste zone vor fi foarte puţine.
Deci, pentru ţărani, această restricţie va reprezenta nu doar moarte fizică, dar mai ales moarte spirituală. Desigur că UE face verificările obligatorii pentru ca noi să trăim sănătos şi într-un mediu tot atât de sănătos.
Noi, tinerii, ar trebui să avem totuşi un spaţiu plăcut, confortabil, la şcoală, la facultate, unde să ne simţim bine. La urma urmei, e a doua casă a noastră, locul în care ne petrecem foarte mult timp.
Ar fi tot în favoarea noastră dacă ar scădea numărul profesorilor care fac ore în particular cu elevii pe bani, iar la clasă nu predau mai nimic, pentru ca aceştia să nu înţeleagă şi să meargă la ore. Ar trebui să se respecte dreptul la egalitatea şanselor tuturor, drept care, din păcate, este foarte des încălcat.
În ce priveşte orele, ar trebui să se impună o disciplină (nu spun neapărat uniformă), în care tinerii să nutrească respect pentru instituţia de învăţământ, respect pentru profesori şi ceilalţi colegi.
Tinerii ar trebui să aibă dreptul la opinie, la exprimare directă, să îşi aleagă clasa, orele, în funcţie de ceea ce cred ei că-i va ajuta în viaţă. Materiile nu ar trebui să fie „obligatorii” în mod arbitrar. Elevii trebuie instruiţi în aşa fel încât ei înşişi să ajungă să iubească materiile.
Orele ar trebui să fie interactive, să se pună baza pe lectura individuală, pe discuţiile colective, pe acele metode de învăţământ de explorare a realităţii, pe problematizare, discuţia euristică etc. Tinerii trebuie să-şi dezvolte creativitatea şi trebuie promovată originalitatea. Un tipar nu ne este de folos, căci dacă am face toţi la fel, nu ne-am mai diferenţia. Putem, însă, să avem unele repere.
UE cred că poate să aducă o schimbare în viaţa tinerilor de azi, dar aici NOI trebuie să dăm foarte mult de la noi. UE are nevoie de competenţă, calitate, dinamism. Putem dovedi că suntem în stare!

Read Full Post »

Mon amour perdu

Ce Noël est passé comme un simple… autre Noël… j’ai attendu ce Noël, j’ai cru que je trouverai l’amour, que je retrouverai mon amour. Oui, je l’ai retrouvé. Un jour, le premier jour de Noël, je suis partie avec ma mère chez mes grands-parents pour manger. IL m’a téléphoné. IL était juste devant la maison de mes grands-parents.
J’ai cru qu’il me dupe. Ce n’était pas vrai! IL me regardait sur la fenêtre et je souriais à lui comme un triste enfant qui ne pouvais pas ouvrir les vitres de son amour!
IL a été seul pendant le Noël jusqu’à ma parution à la porte! IL m’a envoyé un message avec le texte: « Si tu m’aimes, viens chez moi, même si tes parents sont là et ils te regardent, il te voient! Prouves moi ton amour! Je t’attends devant la fenêtre! »
Alors, pour lui prouver mon amour, je suis sortie dehors et j’ai tiré mon âme, car j’étais fatiguée. Après ça, j’ai fui chez lui et je lui ai baisé très fort. IL a pleuré et il m’a dit qu’il ne croyait pas que je viendrais!
Le jour suivant, ma mère l’a rencontré, à coté de mon père, et lui a dit laisser moi, que je suis plus jeune que lui, qu’il et trop âgé, que je suis artiste et que je ne mérite pas un homme comme lui à mes cotés. J’ai crié et il m’a essuyé les larmes qui coulaient déchirant sur mon visage…
Le soir, très tard, le temps était sinistre, la pluie dure et froide, et moi, seule et triste, je me jouais avec les poupées et j’écartais ses robes, d’une colère inouï, inexplicable. Après un petit temps, j’ai senti la besoin d’entendre sa voix, d’écouter ses racontes, ses histoires, ses narrations, et j’ai décidé lui téléphoner.
Je suis sortie de la maison et j’essayais lui attraper, mais j’ai aperçu qu’il parlait étrangement, et l’instant suivant, il s’a interrompu… J’ai cru que je meurs, que je deviens folle… Alors, je m’ai fait la croix et je suis sortie à voir ce que se passerait…pas en sachant qu’il serait dehors. Je regardait la rue, et il était dans sa voiture, en faisant un petit accident, en frappant un pylône de la rue, la première fois. La deuxième fois, il a démarré la voiture et il la conduisait. J’ai fui dans la rue, dans la rue entière, en hurlant pour m’entendre, pour me voir.
Dans l’instant suivant, il s’est arrêté et la voiture m’a frappé avec toute sa force, et je suis tombée dans le milieu de la rue. Il regardait ma silhouette pas en sachant qui j’étais, travers la miroir. Je lui ai montré la main, je pleurais très fort et il m’a vu. Il a laissé la voiture et a démarré vers mon visage. Il regardait juste dans mes yeux.
Après il m’a observé, il a tombé en pleurant devant moi et je l’ai senti qu’avait bu du vin ou de la bière en exagérant. Alors j’ai monté mes pieds et j’ai retourné mon dos pour aller à la maison, et il a essayé m’arrêter, en hurlant qu’il m’aime, qu’il me voit lui pardonner. Il a juré qu’il ne boira jamais plus. Il me rappelait toujours qu’il m’aime, qu’il me vénère, qu’il m’adore…
Quel cauchemar dans ces jours! Coupable d’être aimée! Je fait pleurer mon âme, je fait pleurer mes yeux! Quelle vie! Je suis amoureuse de lui! Si je ne l’avais jamais rencontré il serait été meilleur! Probablement…
Et quel cauchemar j’ai eu il y quelques jours! Je me suis réveillée d’un profond sommeil, quand j’ai senti les mains tendues pour toucher son corps, même s’il était très loin, très vague visible! Ma sensibilité est devenue plus claire, plus forte. J’avais perdu la notion de l’heure et j’avais oublié où j’étais. Mon amour, lui, fait parti de mon cœur, il a son place là, mon cœur l’attend…
Le même jour, même si un peu après douze heures, très matinal, nous avons rencontré l’un l’autre, sans l’approbation de mes parents, et il m’a offert un anneau d’or et un bracelet. Je les ai portées toujours, en signe d’amour et affection.

Un jour, il m’a écrit une lettre:
« Si tu étais dans mon lit, à côté de moi, en entendant mes dires murmurés, mes appelles: viens à ton place, est-ce que tu viendrais? Et si je te disais doucement ces mots, pendant que tu dormais, je commençais caresser tes épaules, ton cou, en touchant ton beau corps, et en revenir aux lèvres, en allant jusqu’à la place où s’est assis le cœur, et après quelques instants, je commençais baiser tout ton corps, tout ton peau, belle peau, est-ce que tu te réveillerais? Je t’aime! Je suis présent toujours à côté de toi, en attendant la rosée du matin, toujours de bonne heure, devant ta maison, où plus loin, en temps éloigné… Non! Je te prendrais chez moi chaque nuit et je t’apporterais de retour, chaque matin… Oh, ma belle, est-ce que tu m’as oublié? Ah non, excuses mes pensées! C’est dommage! J’ai grand besoin de toi, ma chère! J’attends que tu me réponds. Ton amoureux, Leon. »

Le même jour, je lui ai répondu:
« Mon cher, je pense à toi et j’ai commencé écrire des lettres d’amour, pages d’amour, inspirée par ce que je sens pour toi. Tout et naturel et je n’ai pas besoin de concentration, tout vient naturellement et magnifique dans mes pensées, tout coule doucement comme un chant des oiseaux magiques, je suis heureuse et mon esprit se promène au dessus des mers et des pays, au dessus des jours et nuits, comme celles oiseaux voyageurs qui revient toujours à la maison d’âme. Je sais que tu reviendras, n’importe où tu iras, car mes pensées te trouveront chaque jour, chaque nui, en soufflant à toi des soupirs. Mon corps frémissant t’attends et mon cœur pleure, quand la pensée est en retard et ne t’amène pas, et quand elle vient dans la nuit, je me laisse butin à mes rêves qu’envahissent mon corps, ma tête. Dans ce temps-là, je suis plus près de toi, je te sens, tu me baise, je t’embrasse très fort. Ton amoureuse, Dina. »
Nous avons-nous écrit des lettres d’amour… Tant délicieux…

Lui: « Je voudrais que tu m’offres un enfant et que je sois à côté de toi toujours… Oui! Il serait merveilleux! Même si tu ne sais pas comment se passe… Et moi… j’ai un enfant… mais je ne le sens pas… malheureusement… Maintenant, avec toi, je me découvre, père de ton enfant! Père d’un enfant! Le tien! Le notre! Je t’aime et je respect cette image de notre futur! Si tu voulais plus! Cette image, virtuelle… Je t’adore, rêveuse merveilleuse! Très courageuse si tu a commencé parler de notre futur… ! Très courageuse rêveuse! Je suis fier que tu oses rêver AVEC moi! Je voudrais être une mère, j’aime ta position, mais je suis fier que je peux me nommer le père de TON enfant! Je t’assure de mon respect, ma chère! Mon cœur t’appartient! Sens! »
Quand j’ai lu cette lettre, j’ai senti que je serai heureuse toute ma vie, même si, probablement, c’est un rêve infantile, et moi une adolescente… Et lui, un homme avec sa vie, ses pensées, ses choses à faire, et moi… une qui l’aime… lui, un qui m’aime… Nous sommes fous! Les deux!
Quand je me couche les soirs, je lui dis, en sifflant, « Bonne soir »… Il se passe quand je lui écris un message, il m’écrit en même temps! Et les messages arrivent en même temps… pas des réponds, seulement nos pensées…
Qui peut voir notre amour! C’est pas juste! Nous nous aimons, et les autres penses aux bêtises! Ils disent que je l’aime pour ses argent, qu’il m’aime pour se jouer avec moi… Pourquoi? Le monde est faible et pauvre! C’est ma conclusion! Ils ne peuvent pas croire qu’il existe d’amour entre une fille et un homme! Il e quarante, j’ai dix-sept ans! Bien sûr! Mais, fais attention, cher monde!

Un autre jour de vacance, il m’a trouvé en pleurant dans ma rue… Il était six heures du matin. J’étais seule, et j’aurais voulu rester de cette façon! Laissez-moi! J’ai lui hurlé! J’ai commencé crier avec toute ma force, et après ça, il e venu vers moi pour me baiser et pour me caresser sur mes épaules, car j’étais apeurée! Alors… je suis devenu plus tranquille… Mais seulement dans ses bras! Il me caresse, il m’aime, il sent mes peurs, mes larmes en coulant, mes lèvres sèches, mes yeux en pleurant, il … sera toujours le mien!

Read Full Post »

O zi superbă… Cer senin, soare, gândurile îmi zboară spre înălţimile albastre. Deşi conştientă de multitudinea sarcinilor pe care le am pentru următoarea săptămână de şcoală, prefer să nu mă gândesc acum la ele, e o zi prea frumoasă. Dacă aş putea avea aripi să…
Brusc, sunetul telefonului mă întrerupe din visare. Cine o fi?
– Alo?
După câteva minute pun receptorul la loc şi mă uit pe geam: unde au dispărut toate frumuseţile? Pe cer a apărut un nor, soarele nu mai străluceşte atât de puternic…
De fapt, mi se pare mie. Numai că s-a întunecat ziua din sufletul meu. Chiar trebuia să vină iar? Doar era atât de bine fără el…
Of, prefer să primesc veşti bune la telefon, nu să-şi anunţe vărul meu venirea. Dar asta nu înseamnă să-mi stric ziua asta perfectă, cel puţin din punct de vedere meteorologic. Hotărâtă să profit de lumina şi căldura ce năvăleau în camera mea, am ieşit afară. Paşii m-au condus într-un parc, renăscut parcă din propria cenuşă. Atât de schimbat faţă de cum era iarna: verde, proaspăt, inundându-ţi simţurile cu vitalitatea primăverii…
Mă aşez pe o bancă şi privesc jocul inocent al copiilor. Ah, copiii… Deşi are o anumită vârstă, vărul meu e uneori mai neajutorat decât copilul acesta care ţine în mână o lopăţică:
„- Dina, nu mă poţi ajuta acum? Andreea, nu cunoşti pe nimeni care să se priceapă la… ? Nu ai timp să… ?”
În plus, vorbeşte atât de mult încât uneori mă întreb de unde atât de multe cuvinte, cuvinte ce se transformă în propoziţii, apoi în fraze, fraze cărora le lipseşte punctul. Povesteşte cu o vădită plăcere amintiri ce l-au marcat, trece cu uşurinţă de la un domeniu la altul într-un ritm ameţitor.
Desigur că e şi o calitate faptul că poate discuta despre o mulţime de lucruri, dar devine obositor. Există momente când nu-ţi doreşti decât linişte, o linişte care să-ţi pătrundă în suflet, să-ţi facă ordine în gânduri…
Dar cu el prin preajmă nu ai parte de aşa ceva, mai degrabă îţi uiţi toate gândurile din cauza ŢavalanşeiŢ verbale care te îngroapă în prezenţa sa.
Ce frumos se joacă copiii aceştia… Dacă ne-am putea păstra inocenţa din copilărie, cu siguranţă ne-am descurca altfel în viaţă. Poate am fi mai buni, mai răbdători unii cu alţii…
Aşa cum sunt împrăştiate jucăriile în parcul acesta, aşa îşi lasă şi el lucrurile prin casă. Mereu mă împiedic de câte o carte, sau culeg o cămaşă, sau găsesc un caiet străin printre lucrurile mele. Degeaba îi spun să fie mai ordonat, se străduieşte câteva zile, dar apoi reiau ceremonialul cu împiedicatul şi culesul de lucruri care nu-mi aparţin.
Cum pot fi oamenii atât de diferiţi? Cred că de-asta e lumea atât de frumoasă, din cauza diversităţii. Dacă am fi cu toţii la fel, cu siguranţă ne-am plictisi şi-ar trebui să inventăm ceva care să ne diferenţieze.
Şi cu toate acestea e uimitor cum oamenii pot accepta atât de greu unele diferenţe. E ca şi cum copilul nu renunţă la jucăria preferată, o ţine strâns la piept şi nu-i dă drumul. Aşa ţin unii la opiniile lor, refuzând să-i asculte şi pe alţii, dorind cu ardoare ca propria opinie să fie adoptată şi acceptată de toată lumea. Nu înţelegem că fiecare are un alt sistem de valori şi că din moment ce propria ierarhie nu-i afectează în mod negativ pe cei din jur, n-ar trebui să încercăm să schimbăm modul de raportare la realitate a unora dintre noi.
Când vom înceta să modelăm oamenii după un anumit tipar? Să-i apreciem pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce am vrea noi să fie. să învăţăm să-l respectăm pe cel de lângă noi, chiar dacă are o altă religie, o altă culoare a pielii, sau o altă părere, viziune.
Desigur că e greu uneori să faci acest lucru, mai ales dacă crezi că modul în care tu gândeşti şi acţionezi este cel corect. Dar de cele mai multe ori nici nu ne dăm silinţa să facem lucrurile cum trebuie. E mult mai uşor să rămâi indiferent sau să-ţi impui punctul de vedere. Teama de a ţi se demonstra că altcineva gândeşte mai bine ca tine, teama de a nu ţi se spulbera teoriile, ne împiedică să-i acceptăm pe cei din jur.
Şirul gândurilor mi-este întrerupt de copiii pe care i-am zărit de cum am intrat în parc. Construiesc un castel din nisip şi acum, când sunt aproape gata, se ceartă pentru intrarea în castel. Vorbele lor ajung până la mine:
„- Dacă o facem aici e mai aproape de fântână!
– Dar în partea asta e mult mai bine.”
Mă uit la ei zâmbind şi mă amuză „dilema” lor: intrarea în castel. La un moment dat, un copilaş se ridică, se îndreaptă spre tovarăşul său, având lopăţica în mână:
„- E bine unde spui tu. Intrarea poate fi făcută oriunde. Data viitoare o facem cum vreau eu.”
Şi brusc, ziua a devenit la fel de strălucitoare precum era înainte de a primi telefonul. Nici n-aş fi crezut că poţi învăţa şi descoperi atât de multe lucruri stând pe-o bancă, într-un parc.
Copilul nu renunţase la ideea lui, ci doar acceptase şi părerea celuilalt. Nu s-au certat şi asta pentru că unul dintre ei ştiuse să-l respecte şi pe celălalt. Şi au făcut toate acestea fără să-şi dea seama.
La urma urmei, vărul meu are şi părţi bune. Chiar dacă nu vedem lucrurile din acelaşi unghi, chiar dacă ceea ce eu consider important nu are aceeaşi valoare şi pentru el, sunt sigură că nu mi-ar plăcea dacă cineva mi-ar spune să mă schimb doar pentru că nu „suntem pe aceeaşi lungime de undă”. Şi dacă un copil a descoperit regula de aur a unui comportament numit toleranţă, eu de ce n-aş face-o? Am să ţin mereu minte un lucru: „Tratează-i pe ceilalţi aşa cum ţi-ar face să fi şi tu tratat la rândul tău”.
Deşi niciodată nu m-aş fi gândit la asta, acum chiar zâmbesc la gândul vizitei pe care o voi primi în seara asta.
Dacă am putea fi copii mai des, sau măcar să-i lăsăm să ne înveţe câte ceva, sunt sigură că lucrurile ar fi diferite.
Uneori nimic nu poate fi mai greu decât recunoaşterea unei greşeli, respectiv încercarea de a o îndrepta. Dar suntem oameni şi suntem înzestraţi cu un strop de har divin, iar asta ne dă speranţă că fiecare dintre noi are şi o latură de bunătate. Totul e să ne dorim cu adevărat acest lucru: schimbarea în bine.
Rolul omului în societate e acela de a promova valorile. Iar toleranţa este o valoare, prin urmare, ea trebuie promovată. Nici nu este atât de greu, ci trebuie doar să ne deschidem sufletul.
Eu sigur am să-i deschid acum uşa de la intrare aşa cum n-am mai făcut-o până acum: mai tolerantă.

(articol scris in 2006)

Read Full Post »


Era vară, era cald, totul mergea ca pe roate, mai ales că eram în vacanţă, iar verişorii mei, Cristiana şi George erau şi ei aici, veniţi din Bucureşti cu câteva zile în urmă. E de ştiut că de fiecare dată când vin aici, noi facem boacăne şi planuri de „evadare” şi „intrare”… În diverse momente…
Eu cel mai bine mă înţeleg cu verişorul George, în sensul că eu sunt mai băieţoasă, şi-mi place să fac ce fac băieţii.
Era o zi călduroasă de 11 August, 5 ani de la eclipsa de Soare, şi ziua a trei prieteni: Ciure Simona, Tiponuţ Alexandru (colegi de clasă), şi a vecinului din Braşov, Kepes Robert.
Noi trei, „cei trei crai neastâmpăraţi”, ne-am gândit ca prima pradă să fie bunicii, mai ales că ei se prind greu de păcăleală, în astfel de situaţii. Nu ne gândiserăm noi cu mult dinainte de atac, dar ne-am conceput un plan de intrare în casă, fără ca cineva să-şi dea seama.
Desigur că, ajunşi acolo, Cristiana, care e din fire mai molcomă, a preferat să fie personajul atât salvamar, cât şi cel mai comod. Aceasta a început toată acţiunea. A bătut în uşă, i-a salutat pe bunici, şi a venit cu pretextul de a privi serialul „Rebelii”. A verificat, pentru început, geamul de la unchiul Puiu din cameră, şi ne-a făcut semn de: „în regulă!”, adică cum că drumul e liber. Primul care a intrat am fost eu, şi m-am ascuns după dulapul deasupra căruia se afla televizorul, în cea mai mare linişte. Apoi a urcat George, care s-a ascuns după bibliotecă, unde, făcându-mi semn, descoperise o sticlă goală de vodkă.
Eu, în spatele dulapului, am căutat în bibliotecă câte ceva, şi am descoperit o sticlă goală de bere „Stella Artois”. Olala! Eu am început să arunc cu diverse obiecte în uşă, dar nu am reuşit să atrag atenţia. Totul era încă sub control. Văzând că nu se întâmplă nimic, George a îndrăznit să iasă din cameră dar… a fost prins de bunica, pe neaşteptate.
Acum, se pare că rămăsesem numai eu nedescoperită. George şi Cristiana erau în casă, ştiuţi de bunici. Doar eu lipseam. Ce să fac, ce să fac… Am tot aşteptat să vină George, să-mi dea ceva instrucţiuni. Mi-a făcut un semn să ies din cameră şi să fug în camera mare.
Am făcut întocmai. Cu cea mai mare grijă, am pornit spre camera mare, unde era doar Cristiana, uitându-se la „Rebelii”. Uşa de la baie era închisă, dar oricum era bunica acolo. Deci, nu aveam şanse de a mai scăpa acum din cameră. M-am băgat sub pat…cam prăfuită zona, dar… George mi-a comunicat cum să continui acţiunea. Perfect.
Am pornit spre bucătărie, unde George l-a ţinut pe bunicu de vorbă, acoperindu-i faţa, astfel încât am reuşit să trec în bucătăria mică, neobservată, de unde am fugit în pod. Lui George îi venise ideea de a face o „şedinţă de familie”, pentru a ne putea continua acţiunea cât mai hazliu. Nu puteam trece de un deznodământ „fericit”… 
Astfel începuse şi aşa-zisa şedinţă, George chemându-i pe toţi în hol, povestindu-le motivul pentru care nu mă aflam şi eu printre ei, cu intonaţiile de rigoare…foarte dramatice scene… (George ar putea fi bun actor, deşi e fotbalist). După ce a închis uşa, a tuşit puţin, semn că pot să lovesc. Nu aveam cu ce lovi în uşă, dar am preferat să bat puternic în uşă. După aceasta am fugit cu viteza ghepardului în pod, din nou. Desigur că aceştia s-au speriat.
Apoi, George a încercat pentru a doua oară să potolească spiritele, dar bunicu nu a mai vrut să fie închisă uşa. Nu am avut ce să mai fac. Cu o „grijă atentă”, m-am furişat în bucătărie, nevăzută, până la scaun. Cu grijă am trântit scaunul, după care am fugit, încercând nevăzută, în pod. Dar n-am mai avut noroc. Ştiam deja că am fost descoperită. Însă bunicu s-a speriat şi nu ştia că eram eu! De teamă, a venit în urma mea şi a închis uşa de la cămară, strigând:
– Intră acolo şi stai cu Pusi!
Pusi fiind pisica lor neagră, care era, întradevăr, în pod, cu mine. Aceştia, toţi speriaţi, înafară de Cristiana şi George, care doar se prefăceau, au început să discute între ei. Eu, în pod, eram toată prăfuită şi murdară… Ba urcă pe geam, ascunde-te după dulap, bagă-te sub pat, fugi de colo până colo, ba ascunde-te în pod cu pisica… Cum ai vrea să arăt?
Până la urmă, pentru a nu mai păstra secretul şi tensiunea, am preferat să mă cobor şi să mă vadă. Desigur că a fost un adevărat „deznodământ fericit”, deoarece toţi am râs, ca într-un final de serial precum… „Rebelii”.

(articol scris în 2004)

Read Full Post »

20.03.2005 Duminică
21.03.2005 Luni
22.03.2005 Marţi
23.03.2005 Miercuri
24.03.2005 Joi
25.03.2005 Vineri

În sfârşit, pentru a două oară, am ajuns la faza naţională a Olimpiadei de Socio-Umane, disciplina Cultură Civică, alături de prof. Constăngioară Constantin, care s-a ţinut la Mangalia, anul acesta. Pentru mine a fost a doua oară, însă, când am făcut cunoştinţă cu marea, pentru că mai fusesem în urmă cu mulţi ani, împreună cu părinţii mei, la Constanţa. Olimpiada a avut loc în perioada 21 – 25 Martie.
Cazarea s-a facut, din păcate, nu la Hotel Mangalia, ci în Neptun, la o distanţă considerabilă, într-o pensiune a primăriei, dar care arăta ca un hotel. Nu are rost să descriu zonele căci, ca orice zonă, privelişte de mare, îţi insuflă bunăstare.
Eram cinci bihoreni hazlii şi plini de viaţă. Alexandra Pintilie la Filosofie (cls. a XII-a, Liceul Teoretic „Aurel Lazăr” Oradea), Pop Alexandru la Economie (cls. a XII-a, Colegiul Naţional „Emanuil Gojdu” Oradea), Frenţiu Liana la Psihologie (cls. a X-a, Liceul Pedagogic „Nicolae Bolcaş” Beiuş) şi Alexandrina Chelu (eu) cu Maga Livia (colega mea de clasă) la Cultură Civică (cls. a VIII-a C, Colegiul Pedagogic „Iosif Vulcan” Oradea).
În această perioadă ne-am distrat pe cinste, am fost cu adevărat nişte „copii distruşi”, dar un lucru sigur nu a lipsit: veselia. Aş putea să povestesc romane în urma întâmplărilor, dar nu sunt Ion Creangă, întrucât nu am o memorie extraordinară, care să redea fiecare amănunt în parte, cu intonaţiile de rigoare. Dar totuşi, îmi iau puţin rolul de Creangă în serios, şi voi încerca să povestesc pe scurt, ce-i drept, multe dintre nebuniile noastre. ☺
În prima noapte, mai ales că am fost dur despărţiţi (eu şi Livia, Alexandra şi Liana, iar Alexandru singur), am încercat să încingem atmosfera cum am putut mai bine. Eu şi Livia eram puţin răcite, mai ales că ea chiar nu avea voce deloc. O ustura gâtul într-un hal fără de hal. A tuşit puternic la un moment dat, încât era să se înece cu gât cu tot, dar a mers în baie şi totul a ieşit bine. Mai bine zis, era să ne prăbuşim de râs din cauza ei, pentru că se zbătea „între viaţă şi moarte”. Desigur că, după un anumit timp, am început şi eu să simt „ceva în plus” în gâtul meu, care trebuia exterminat. N-am vrut să intru în „panică generală”, aşa că m-am dus la baie. Livia râdea de se prăpădea (ea scăpase deja). La baie mă priveam în oglindă, ca pentru ultima dată, cu zâmbet pe buze. Râdeam de teama mea nejustificată. Ajunsă în prag, am exterminat, am eliminat, cu un tuşit puternic şi rapid, „monstruaţia coaliţie”. Am ieşit cu grabă din baie, cu zâmbetul pe buze, ca un adevărat învingător. Livia se uita mirată. Ea se chinuise mai mult decât mine, şi, într-un fel, mă bucuram că eu nu fusesem silită să sufăr ca şi ea. ☺
După un anumit timp, şi după un râs puternic, dar mut, ne gândeam ce să mai facem. De dormit…cui îi stătea capul la aşa ceva? Dar, nu trecuse mult timp, că deja auzisem câteva lovituri în perete. Tinerii de deasupra noastră se distrau şi făceau gălăgie. Ca să-i oprim, trebuia să lovim în tavan. Eu şi Livia ne-am urcat pe dulap, pe canapelele curate, şi-am început să lovim cu mâna şi cu coatele, cât puteam de tare, în tavan. Dar nu era o soluţie prea bună, aşa că deşteapta de mine, m-am dus la baie, de unde am luat curăţătorul, pentru că nu aveam mătură. Am început să bat în perete cu băţul acesteia. Da, se auzea mai tare, era ceva mai tare decât cotul meu. Livia iar începuse să râdă peste măsură. ☺
După ce ne-am liniştit, tinerii de deasupra noastră au început să ne sâcâie, venind până la uşa noastră, bătând uşor, puţin auzibil. Livia se speriase de această dată. Ne-am dus amândouă să ascultăm, şi-am deschis puţin uşa, dar nu am găsit pe nimeni. Desigur că, pentru a auzi mai bine ce se petrece, Livia a adus un pahar de sticlă din baie, ca să-l pună la ureche, pentru ca, cu ajutorul acestuia, să audă mai bine. Nu s-a mai auzit nimic.
Am început să râdem amândouă ca două prostuţe, iar Livia a lăsat paharul jos. Am deschis uşa, nimeni. Ne-am pus iar să ascultăm… Când ne-am lipit din nou urechile de uşă, au bătut uşor. În momentul acela am rămas încremenite, dar eu am tras o fugă, încât am dat cu bietul picior în paharul pe care Livia îl lăsese jos. Ah, bietul picioruş! Paharul a zburat până după dulap, iar cioburile au ajuns până sub acesta. Livia a început să râdă în hohote, iar eu, de păţania mea, am zâmbit uşor, dar nu mă puteam stăpâni să nu zbor de râs. ☺
Acestea au fost puţine dintre păţăniile noastre. Pe timpul olimpiadei, ne-am plimbat împreună cu domnul profesor, pe faleză, pe plajă, ne-am făcut fotografii. Ne-am dus la cumpărături, pentru părinţii noştri, şi, cel mai frumos lucru, ne-am făcut cadouri unii celorlalţi. Am descoperit legături amoroase ♥ (Alexandra şi Alexandru), iar în timpul mesei, de asemenea, am întâmpinat momente de râs. ☺☻
N-ar trebui să omit să spun că eu am cunoscut doi bărbaţi foarte interesanţi, doi sportivi care stăteau deasupra noastră. De fapt, ei făceau şi gălăgie. Probabil. Citeam „Rătăcirile elevului Torless” – Robert Musil. S-au uitat peste cartea mea, le-am făcut poze, am vorbit. Mă întrebau dacă voi veni la vară la mare. Ah…la mare? Dar am examenul de capacitate! Ce mă fac??? În fine. Să continui cu „elevii distruşi”.
La masă, ne-am cunoscut foarte bine unul pe celălalt, ne-am descoperit foarte interesanţi, fiecare în parte. Livia mânca puţin, făcând mofturi la fiecare fel de mâncare primit. Ba că e brânză, dar din aceea sărată, ba că au pus partea de jos a cărnii, şi nu partea de sus, ba că pus paste etcetera. Deci, Livia a fost darnică, în sensul că mâncarea ei, pe care nu o termina, o „dona” colegilor Alexandru şi Liana. Ei mâncau cel mai mult.
Alexandra era, de fapt, cea mai normală dintre toţi, deşi materia pe care o reprezintă nu este printre cele mai normale (Filosofia). Eu, în schimb, nu suportam pătrunjelul din mâncare. De fiecare dată când venea bucătarul, îi aminteam să nu pună pătrunjel pe cartofii de la felul doi. Deja se obişnuise cu mine, nu-i era ceva greu, ba chiar era o limitare de la munca din bucătărie. Nu-mi trebuia mie ornat pe cartofi „iarbă”, cum zicea Alisu (porecla Alexandrei). Astfel, iată că ne-am cunoscut foarte bine, şi prin intermediul mesei de zi. Dar ar mai fi de povestit câteva întâmplări… ☺
Tot în cadrul mesei, în timpul olimpiadei, într-o seară, nu am mai vrut să mergem la masă (aceasta se lua la restaurantul din Hotel Mangalia). Aşa că am preferat să mergem toţi în camera Alexandrei şi a Lianei, unde să mâncăm pacheţelele făcute de părinţi, înainte de a veni în Mangalia. Fetele aveau nişte cozonac, nişte brânză topită etc.
Această masă a fost cu adevărat distractivă. Pentru că modul în care am mâncat nu a fost nici pe departe normal. Drept faţă de masă era cearşaful, brânza topită a fost desfăcută cu ajutorul cerceilor arcuiţi ai Alexandrei, Alexandru întindea brânza topită pe pâine ca o pastă de dinţi etc. Toţi am mâncat în cel mai haios mod posibil. E adevărat că nici nu-ţi dai seama ce poate face omul la foame. A fost exact ca anul trecut, împreună cu fetele de la Harghita şi Carmen, cu toate amănuntele. Ştiam că va fi ceva şi de genul acesta, dar în halul ăsta? ☻
La fel a fost şi în cameră, împreună cu Livia. Împreună mâncam de zor, dar a intervenit o problemă…nu aveam cuţit. De mult încercase Livia să facă rost de unul, dar mereu uita la restaurant să ceară. Desigur că eu, deşteaptă… Pixurile pe care le-am primit de la Olimpiadă nu erau bune, aşa că m-am dus la baie, am spălat bine unul, l-am închis şi l-am introdus în pateu, după care mi-am întins pe o bucată de pâine. Livia a râs şi a încercat să imortalizeze momentul, dar, din nefericire, fotografia s-a pierdut. Momentul a fost haios: să întinzi cu pixul pateul pe pâine… ☻
Desigur că am avut parte de multe distracţii. În penultima noapte a avut loc şi discoteca. Ne-am dus cu toţii, cu profesor cu tot, am dansat, ne-am distrat şi am băut bere Stella Artois. Când a intrat domnul profesor, mi-a fost teamă să nu comenteze, la vederea berilor pe masă. Dar nu a fost aşa. A venit, a stat puţin cu noi, dar apoi s-a îndepărtat, pentru că nu suporta muzica prea tare. De multe ori am ieşit afară ca să-i mai ţin de urât şi să mai discutăm. Câte şi mai câte… despre corupţia în şcoală, despre nedreptăţi… Ar trebui să spun despre ce-am discutat? Bine.
Am povestit în special de profesorii „corupţi”, care dădeau ore unora dintre colegii mei, despre faptul că aceştia primeau subiectele de teză şi de la teste înainte, despre nedreptăţi în general. Domnul profesor cunoştea prea bine ce se întâmplă în şcoală, dar nu chiar aşa pe larg, cu amănunte, cum i-am povestit eu. Desigur că pe urmă am continuat. Sincer, mie personal nu-mi prea plac „dănţuielile”. Mă rog, nu contează părerea mea. ☺
Acum, cred că aş putea să povestesc cea mai tare boacănă în care m-am implicat vreodată, deşi am una şi mai bună, pe care n-o cunosc nici părinţii mei. (no comment)?
În ultima noapte, toată lumea îşi găsea distracţie în ascultatul muzicii la maxim, sau în gălăgie şi-n trezirea profesorilor. Noi, însă, ne-am găsit să mergem pe plajă, la ora 12.oo noaptea, ca să „facem plajă”, sau, mai bine zis, să privim marea în timp de noapte. Ne-am dus pătură, ne-am dus o sticlă… Alexandru băuse puţin… Am ajuns acolo, deşi vremea nu era favorabilă, într-o noapte de Martie, când, totuşi, nu era foarte cald. Marea era aproape îngheţată. Cine a avut curajul să intre cu picioarele în mare, deşi era rece ca gheaţa? Alexandru, Alisu şi cu mine. Ne-am descălţat, ne-am ridicat pantalonii şi-am intrat în apă. Eu aveam şi ciorapi de nailon, pe care nu puteam să-i dau jos. Alexandru a spus că aş fi primul om care a intrat în mare, noaptea, în ciorapi de nailon. Ah, poate! Dar era un frig! Liana şi Livia ne priveau ca pe nişte nebuni. ☺
După ce ne-am încălţat, am simţit o căldură la picioare, de parcă am fi fost într-o saună, nu în apa mării, pe timp de noapte. Noi aveam încă nisip, fapt pentru care ne-am încălţat cu picioarele pline de nisip. Şi eu aveam ciorapi de nailon! La un moment dat, s-au apropiat de noi trei bărbaţi. Ceva nu era în regulă. Totuşi, pentru a nu internevi ceva neplăcut, ne-am strâns uşurel toate „bagajele” şi ne-am îndepărtat. Dar cum am pornit, aceştia după noi. Celelalte fete intraseră în panică. Am început să fugim, iar bărbaţii aceia strigau şi fugeau şi ei după noi. Noi strigam:
– Hai Bihoru’!
Poate de aceea nu le-a plăcut, şi s-au luat după noi.
Era o panică generală. Totuşi, eu eram puţin desprinsă de realitate şi eram foarte liniştită. Mai trăisem eu momente de groază pe care le trecusem cu uşurinţă. Ah, nu ştiu ei… După ce am ajuns în apropiere de căminul nostru, în loc s-o luăm tot în faţă, am luat-o spre dreapta. Acolo am rămas blocaţi, deoarece era un gard, care nu ne lăsa să trecem. Primul care a trecut a fost Alexandru, dar se îmbârligase puţin şi era să cadă. De teamă, Livia a luat-o în viteză, Alisu după ea, iar Liana la fel. Toate trei au rămas blocate în gardul rupt. Toţi erau panicaţi. Eu am încercat să caut o altă cale de ieşire, nu m-am băgat peste bietele fete, că le-aş fi încurcat mai tare. Când am încercat să ies pe unde intraserăm, de fapt, să privesc în colo, i-am zărit pe cei trei bărbaţi, văzându-ne, dar luând-o în faţă, nu înspre noi. Aveau de gând să ocolească blocul şi să ne prindă pe partea în care doream să ieşim. Până la urmă, fetele au reuşit, cu chiu cu vai, să treacă gardul. Am mers şi eu, după ce s-a rărit zona, şi-am trecut pe-un picior, gardul. Bărbaţii ajunseseră chiar în faţa noastră, dar am reuşit să fugim. Ei strigau:
– De ce fugiţi? Nu vă facem nimic! Nu vă fie frică! ☺
Când am ajuns, portarul l-a oprit pe Alex, ca să-l întrebe ce căutam pe afară la… 1 noaptea! Atunci m-am speriat pentru prima dată, din două motive: pentru că Alex era puţin ameţit de la băutură, şi pentru că profesorul ar putea să afle păţania noastră. Toată noaptea m-am măcinat… să nu afle, să nu afle. Totuşi, nu a aflat. Dar, nu ştiu cum se face, dar exact ca anul trecut, ne-a întrebat:
– Nu prea aţi dormit azi noapte…
Parcă aş fi retrăit multe dintre momentele de anul trecut. A fost extraordinar. Desigur că de data asta a fost mult mai interesant. ☺
Toate aceste întâmplări au avut un sfârşit bun, dar tare stresant. Nimeni nu mai ştie, nimeni nu mai bănuieşte, totul este terminat, finalizat. A avut loc festivitatea de premiere şi totul a fost dat uitării „de moment”, pentru că sigurat nu le vom uita niciodată… Au fost nişte zile interesante, pe care nu le vom mai trăi, împreună, niciodată.

(articol scris în 2005)

Read Full Post »

Older Posts »