Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Cugetări’ Category

Etica – gânduri

125724-425x282-ethics_values.JPG

A vorbi despre etică ar putea fi mai greu decât a încerca să prinzi luna cu braţele, căci e doar o iluzie, o idee mirifică şi frumoasă, dar totuşi ireală. Când ne gândim la etică şi morală, par nişte termeni  atât de îndepărtaţi de realitatea vremurilor noastre, încât parcă vibrezi de emoţie, ţinând un glob de sticlă în mână, dar pe care te temi să nu-l spargi, fiindcă e valoros, dar nu ştii de ce e valoros. Dar ştii că odată spart, cioburile nu se mai adună la loc.

Când vorbim de etică, putem ajunge la Aristotel, la filosofii antici, la filozofie în general, dar am fi din nou foarte departe de realitate, nu doar ca un concept doar sau comportament actual, dar şi ca timp, fiindcă vorbim de o etică, de o ştiinţă a moralei gândită cu mii de ani în urmă. Aşadar, ne rămâne să păşim în realitatea crudă a zilelor noastre, în care etica ne apare doar ca o noţiune ce standardizează într-un fel sistemul de valori al naţiunilor, în funcţie de cultură şi educaţie familială, religie sau credinţe.  Mai simplu? Etica se referă la societate, iar morala la OM.

Etica reuşeşte să echilibreze, într-un fel, conduita umană în diversele activităţi şi politici ale statului, având la bază un sistem de principii care sunt considerate morale. Deşi ar fi subiectiv să vorbim despre etica promovată de statul român, de Europa sau chiar de întreaga lume, putem totuşi să încercăm o sensibilă generalizare, după dictonul cunoscut: „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Şi aici însă ne lovim de situaţii nebănuite, în care dacă găsim că sunt oameni cărora le place răul, probabil nu vor avea nicio reţinere în a-l înfăptui. Nici chiar ce spune Biblia: „Nu te împotrivi răului” nu mă încântă deloc.

Binele şi răul ne apar din nou în faţă ca două noţiuni care încearcă să definească, am putea zice, efectele înfăptuirii lor, care se pot dovedi pozitive sau negative. Din păcate practica ne învaţă că şi atunci când faci bine, sau încerci să faci, poate ieşi rău. Asemenea evenimente sinuoase ne cam pun pe gânduri. „Totul e deşertăciune”, spune Eclesiastul. Dacă am gândi aşa, cu siguranţă nu am mai face nimic şi am fi în depresie totală. Nu ne rămâne decât să privim acel standard al sistemului de valori, care poate fi preluat din filozofie, din religie, din familie, şi chiar din propria experienţă. Doar cu timpul omul începe să aibă discernământ, posibilitatea de a distinge între bine şi rău.

Într-o discuţie despre drepturile homosexualilor, s-a afirmat că nu este moral să fie lăsaţi să se căsătorească, pentru că asta presupune o lovitură în familia tradiţională, însă poate fi etic, în sens juridic, fiindcă dacă ei înşişi nu pot fi altfel, căsătoria le-ar da dreptul de proprietate comună în devălmăşie şi ar avea astfel statutul şi siguranţa persoanelor căsătorite. Însă un lucru cu care nu aş putea fi niciodată de acord, ar fi adopţia, pentru că ar implica o terţă persoană, copilul, care s-ar afla în incapacitatea de a decide asupra acestui fapt. Asta ar fi total lipsit de etică, dincolo de morală. Cel puţin cuplul de homosexuali decide pentru ei, fără a implica alte persoane în relaţia lor. Din păcate, etica nu s-a dovedit suficient de puternică, astfel încât avem şi ţări care au legalizat şi adopţia de către homosexuali. Reţin însă că în vara lui 2015 ONU s-a pronunţat că familia este cea naturală… cine mai ţine cont chiar şi de ONU?

Tot legat de etică şi de politica statelor europene în perioada actuală, am putea aborda problema refugiaţilor care, din prea mult zel al cancelarului german, Angela Merkel, s-a ajuns la un număr foarte mare de sirieni şi irakieni care nu pot fi controlaţi şi număraţi, din cauza libertăţii de circulaţie în Schengen, iar lipsa graniţelor s-a dovedit un mare neajuns, însă un noroc pentru statele care încă le au (cum e şi România). Nu intrăm în detalii, ci ne vom concentra asupra măsurilor luate de Germania, chiar de curând, şi anume ca infracţiunile imigranţilor să nu fie pedepsite (s-a dat ordin Poliţiei germane). Aşadar, o asemenea măsură este total lipsită de etică, pentru că discriminează un drept fundamental şi constituţional: libertatea şi egalitatea în faţa legii. Cum se simt în faţa unei asemenea situaţii germanii?

Dar un stat precum România, care abia are grijă de proprii cetăţeni, iar acum sunt obligaţi de UE să primească un număr de 40 000 imigranţi? Cele petrecute deja la Paris şi Koln au alarmat întreaga Europă, lucrurile scăpând de sub control… iar acum ne e atât de teamă de ei, încât să se ajungă la a fi discriminaţi înşişi cetăţenii contribuabili ai Europei? Înţelegem că e o stare de război şi un mare pericol pentru cetăţenii statelor afectate, dar dacă tot sunt primiţi în ţările Europene, ar fi trebuit verificaţi cu mare atenţie, mai ales întrucât era de aşteptat să se infiltreze terorişti între refugiaţi.

Şi aş mai da un singur exemplu de etică, pe plan cultural, fiindcă de curând am citit un articol al academicianului Augustin Buzura, care spunea că se face atâta „gargară” pe tema legilor şi a Constituţiei, cum poate nicio altă ţară nu face, însă măcar de ar fi respectate aceste legi. Totul e teatru, o mare batjocură şi suntem în continuare slugi şi nu ştim să ieşim în faţă să ne cerem drepturile. Se iese în stradă pentru un club incendiat (cea mai mare manipulare după 1990), se dărâmă un guvern care părea să funcţioneze, de către stradă, apoi se iese pentru o familie de români care nu şi-au asumat legile unei ţări în care au ales să trăiască, să câştige. A fost alegerea lor. Trebuiau să-şi însuşească şi legile statului în care au ales să meargă. Aşadar, pentru copiii care mor de foame în România, sau pentru femeile bătute de soţi, sau pentru creşteri masive de taxe şi impozite sau tăieri de salarii, sau pentru sentinţe nedrepte în România cu soluţionare la CEDO, de ce se iese atât de … ineficient? Aici avem o problemă: nu avem un sistem de valori bine definit. Revenind la Augustin Buzura, care crease acea Fundaţie Culturală Română, dar a care a devenit Institut Cultural Român, adică instituţie cu buget de la statul român, i s-a luat funcţia şi a fost numit altcineva. A fost primul act semnat de preşedintele nou ales, Traian Băsescu. Aşadar, a fost etic? A fost legal, nu poate fi contestat. A fost moral? E uşor de gândit… dar asta e, a fost o asumare de la început. Ca să nu mai spun cât de etic a fost scandalul cu ICR de la New York, cu acel ponei care avea svastica desenată pe crupă. Nu aş dori să intru în detalii, dar doamna care era preşedinte la ICR New York ar fi secretar de stat acum în Ministerul Culturii. Pur şi simplu ei nu se dezmint. Nu au pic de ruşine faţă de identitatea neamului românesc! Ca să nu vorbim despre cât de imorali sunt unii politicieni, prin sfidarea lor, prin nepăsarea lor şi prin tot ceea ce fac. Etică şi Politică? Nu rimează. De fapt, doar rimează, literar vorbind.

Probabil vor mai fi nevoie de mulţi ani în care etica să îşi atingă cu adevărat scopul şi să putem avea un reper moral în activităţile noastre, fie ele economice, politice, sociale sau educative. La cât este acum de haotică societatea, etica va avea mult de răzbit, prin oamenii cu adevărat valoroşi ai ţării, ca să o aducă măcar la un nivel de plutire morală.

Read Full Post »

246511_110039715818154_28207003_n

O viaţă, un destin – salvate de omul Mircea Bradu, care astăzi împlineşte o venerabilă vârstă de 80 de ani. Domnia Sa, om de cultură, dramaturg, scriitor, director al Teatrului de Stat Oradea timp de 16 ani (azi Teatrul Regina Maria) şi director al Direcţiei pentru Cultură Bihor, este o figură marcantă a culturii bihorene, care şi-a lăsat amprenta literară în sufletul cititorilor, dar şi o amprentă umană în inima celor din jur, datorită faptelor sale bune.

Aş aminti, între multele mulţumiri ale unor actori sau prieteni ai dlui. Mircea Bradu, o situaţie de viaţă şi de moarte în care dl. director Bradu, pe atunci, a salvat viaţa unuia din angajaţii lui, azi tatăl meu, Florian Chelu Madeva. Un asemenea moment crucial nu poate fi uitat, iar amintirea lui vine ca un balsam de suflet peste timp, fiindcă ceea ce putea fi o tragedie a fost stopat datorită bunătăţii unui om adevărat.

În 1982, tatăl meu, Florian Chelu Madeva, era după vreo două pneumonii, fuma patru pachete de țigări (fără filtru), era slab la trup și nu prea mânca, nu prea era grijuliu cu propria persoană, aş zice chiar total neglijent cu sănătatea. Căsătorit de un an cu mama mea, Iuliana Băican Chelu, făcea eforturi să se lase de fumat pentru ea, dar era foarte greu. Avea cântări multe în acele vremuri, el fiind însă şi membru în orchestra teatrului. Director atunci era Mircea Bradu. 

La un spectacol, tatăl meu a făcut un un efort vocal (cânta rock) când a simțit o lovitură puternică în piept, ca un pumn în stomac, în plămâni. Sudoarea rece de durere îl sfâșia. Ajuns acasă, mama era încă la Astoria unde lucra ca ospătară și era ultima ei zi de lucru, pentru ca apoi să se angajeze la teatru ca sufleur, după recomandările lui Constantin Noica, naşul lor de cununie. Când ea a ajuns acasă pe la 11 noaptea, tata avea o sudoare rece care îi curgea pe faţă și, lipit de perete, i-a spus, absolut emoţionant:
– Știam că nu mor până vii tu.

Mama, speriată, la doar 26 de ani, nu ştia ce să facă pe moment. Nu aveau telefon, știa că o salvare va ajunge greu, ei locuiau pe atunci într-o garsonieră în Sânmartin. Primul gând al mamei a fost să sune de jos de la un telefon de la spital, la directorul teatrului: dl. Mircea Bradu. A coborât urgent, lăsând în urma ei uşa apartamentului deschisă, ca orice se întâmplă, să strige şi să vină cineva la el. Domnul Bradu, sunat fiind la acea oră târzie, a simțit disperarea situației și imediat a chemat o salvare pentru tatăl meu, salvare care a venit în 8 minute, un record. Domnia Sa avea, prin prisma funcţiei, desigur, o putere mai mare de a solicita un serviciu. Dacă nu venea acea salvare, fără vreun ajutor, tata murea…

Ajunsă salvarea la faţa locului, nu l-au putut aşeza pe tatăl meu pe targă, pe spate, fiindcă urla efectiv de durere. Asistenţii au fost nevoiţi să îl ducă în salvare pe scaun, în poziţie verticală. Ajunşi la spital, medicii au înlemnit. Nu ştiau pe moment ce poate fi. Unii se întrebau: dacă o fi o problemă la un organ de digestie? dacă o fi o infecţie? Fără un film, nu putea bănui nimeni ce s-a petrecut în corpul tatălui meu.

Domnul Bradu a venit şi el la spital să vadă ce se întâmplă, chiar dacă era deja 12 noaptea.

O domnişoară rezidentă, aflată între medici acolo, a spus timid:

– Oare nu e ceva de la plămâni? Întâmplător îi cunosc pe fraţii Chelu, ei cântă şi sunt mai slăbuţi ei, aşa…

Domnişoara respectivă a presimţit ceva, având acele informaţii personale, însă marea problemă a nopţii respective era că radiologul lipsea… Aşadar, au băgat în tatăl meu antibiotice, perfuzii, ca să reziste până dimineaţă, când avea să vină radiologul şi să îi facă o radiografie la plămâni.

Dimineaţa, după o noapte de chin, de durere, de respiraţie dificultoasă, iar mama mea plângând la picioarele tatălui în spital, a venit radiologul şi tata a fost dus de urgenţă la radiografie. În acel moment, toţi medicii au rămas stupefiaţi: un plămân era căzut, pur şi simplu, jos, ca un balon spart…

Un medic a întrebat, şocat:
– De la ce etaj a căzut?

Dus de urgenţă la Pneumoftiziologie, l-au băgat direct în operaţie. Un alt medic, văzând starea generală a pacientului (tata) a spus:
– Ăsta se curăţă…

Aşadar, tatăl meu făcuse, medical vorbind, un pneumotorax (la propriu, i-a căzut un plămân, prin ruptură de pleură). I s-a făcut urgent o incizie, a fost pe viu operat, scoțându-se cu un tub sângele și ridicând ușor, ușor, plămânul căzut. A stat o lună la reanimare, și în total 6 luni la recuperare. Durerile simțite în timpul operației pe viu au fost dureri pe care tatăl meu nu le poate descrie, fiind absolut cutremurătoare. Un moment înfiorător a fost cel în care, urlând de durere, sfâşiat de-a dreptul, medicul i-a spus:

– Domnu’ Chelu, rezistaţi. E de bine. Dacă urlaţi, înseamnă că se ridică plămânul…

Precizăm că şi în ziua de azi, intervenţiile au rămas aceleaşi, fiindcă plămânul trebuie resuscitat pe viu, altfel nu se observă reacţiile imediate ale absorbirii plămânului. Şocant să fii nevoit să rezişti pe viu unei asemenea intervenţii în propriul trup, sfâşiat de durere şi sfârtecat pe interior în toate părţile, sângele ţâşnind în fiecare venă. În momentele când primea litri întregi de sânge, intra în fibrilaţii şi tot corpul începea să-i tremure. Tatăl meu, oarecum speriat, ca orice om, în fond şi la urma urmei, se întreba în acele momente:

– Oare chiar mor?

Şi atunci, speriat de senzaţiile pe care le resimţea, apăsa butonul să vină de urgenţă o asistentă. Aceea îi făcea câte o injecţie ca să îi calmeze tremurul de la reacţia la sângele primit. În toate lunile petrecute în spital, mama mea mergea pe jos în fiecare zi cu mâncare, până acolo sus la TBC, pe deal, şi deseori petrecea nopţile la picioarele lui. Uneori îi cerea tata: adu-mi cărţile alea, un Dostoievski, un Kant etc. Când citea, obosea şi lăsa cartea. Dar soţia lui (mama) şi cartea erau raţiunea pentru care el trebuia să mai trăiască. Şi eu, copilul încă nenăscut, care dacă el murea, nu mai eram în această lume… Adesea tatăl meu a spus:

– Puteam muri ca un prost. Lăsam proaspăta soţie văduvă. Cum am putut fi atât de prost?

Şi îşi amintea astfel de o vorbă de-a lui Noica: „Avem bolile pe care le merităm”. Fireşte, dictonul se referă adesea la cei care îşi provoacă singuri, nesiliţi de nimeni, bolile şi necazurile. Oameni care, în mod conştient, lucrează la propria distrugere. Mai mult, o vorbă spune: „Multă minte îi trebuie omului să afle cât e de prost”.

Când tata şi-a revenit, nu a mai pus vreodată ţigară în gură. Sigur, nu vom exagera inutil, spunând că fumatul l-a adus în această fază. Fireşte, au fost răceli netratate, nemâncat, cafea, trupul firav din genă, deci un cumul de factori. Dar, cu siguranţă, absolut demonstrat, fumatul a contribuit la subțierea pleurei care a cedat la un efort vocal…

Ca o glumă, după revenire, tata a venit la doctor şi i-a spus, în glumă:

– M-am reapucat de fumat…

Şi medicul a făcut pe moment o faţă atât de disperată, încât atunci tatăl meu a înţeles cu adevărat ce ar însemna să se apuce din nou de fumat. Şi i-a spus:

– Domnule doctor, am făcut o glumă. Iertaţi-mă… Nu, nu am să mai fumez niciodată…

După 35 de ani, cu o viaţă mai tihnită şi cu grijă faţă de sănătate, dar şi faţă de propria fiică ce avea nevoie de un tată sănătos, tatăl meu a mers la un control. Medicul radiolog i-a spus, şocat:

– Vai, domnu’ Chelu, dar cât fumaţi!

Tata a zâmbit trist, dar şi satisfăcut.

– Domnule doctor, am fumat mult cândva, dar de 35 de ani nu am mai pus ţigară în gură.

Atunci medicul i-a replicat (citez):

– Plămânii dumneavoastră arată ca după bombardament.

În continuare, tatăl meu trebuie să se ferească de răceli, de bronşite şi mai ales de pneumonii. Din fericire, a abordat, alături de mama mea, o viaţă mult mai îngrijită, ocupându-se de familie şi artă.

Această poveste a venit ca un mic şi timid îndemn pentru fumători să aibă grijă de viaţa lor, de sănătatea lor şi să privească spre viitor. Dar a fost un motiv bine întemeiat să spunem:

– Mulţumim (în cor, toată Familia Chelu) domnule Mircea Bradu, că datorită unui suflet mare şi săritor, aţi salvat o viaţă, un destin, un om de cultură, o femeie să nu rămână văduvă şi un copil care ar fi rămas nenăscut… eu…

Cu lacrimi (dar de bucurie) vă spun: MULŢUMESC!

La mulţi ani, domnule Mircea Bradu, să vă ţină Dumnezeu în pace, linişte, sănătate şi să aveţi o bătrâneţe frumoasă şi tihnită.

 

Alexandrina Chelu

Read Full Post »

11130199_742937015819466_5631410999760072346_nSimt că trăim într-o libertate care ne sufocă! Nu că libertatea ar fi un dar nedemn de fiinţa umană, ci pentru că este greşit percepută, iar omul, prin prisma firii sale nestăpânite, alege să pervertească totul în jurul său, folosindu-se de puterea sa creatoare. Desigur, omul creează prin toate formele şi, să recunoaştem, a reuşit să realizeze cele mai mari lucrări de pe glob, de la construcţii la artă, de la forme ale gândirii la forme ale spiritului, însă aceasta nu însemnează că este liber apoi să le distrugă sau să le devalorizeze.

Creatorii lumii nu merită să fie complet uitaţi, în urma unor realizări ulterioare, care nu reprezintă însă o valoare. Fiecare poate veni cu ceva nou, dar nu să distrugă ceea ce este vechi, sau nu să diminueze calitatea celor construite înainte de el. Fie poate să îmbunătăţească, fie poate în adevăr să aducă lucruri noi, alături de toate cele realizate bine.

Revin la „forme”, pentru că am pomenit la început că omul creează prin toate „formele”, iar asta presupune că forma este o regulă în creaţie, o regulă care să dirijeze activitatea creatorului, la fel cum oamenii trebuie să se adapteze legilor unui stat, nu pentru că nu ar fi libertate, ci pentru că haosul niciodată nu a avut un rezultat bun, iar echilibrul întotdeauna a păstrat o siguranţă a existenţei, în general.

Imaginaţi-vă doar o lume în care nu ar exista legi, în care fiecare ar face ce vrea, în care fiecare ar fi liber absolut să spună ce vrea şi să acţioneze împotriva celor din jurul său. În mod firesc, ar fi o lume dezorganizată, în care de altfel nici nu ar mai exista, în mod real, vreo activitate – fie că vorbim de construcţii, de energie, de artă, de educaţie etc. Nici nu s-ar mai pune problema. Tot ce este în jurul nostru este reglementat prin lege. Totul este dictat, în fond, de politic. Prin libertatea alegerilor, oamenii aleg alţi oameni care să elaboreze legi, legi care să protejeze fiecare domeniu, fiecare cetăţean, fiecare activitate umană. Că ne place, că nu, cu toţii ne supunem, aproape automat, acestor legi.

Întocmai cum Legea guvernează peste orice stat, la fel Legea guvernează şi în Artă, zona cea mai liberă a activităţii umane, zona în care fiecare poate să se manifeste după propriul simţ, după propria gândire, fără ca acest lucru să afecteze viaţa, sănătatea oamenilor, securitatea ţării etc, fiindcă Arta apropie şi niciodată nu dezbină. Vorbim atât de norme juridice (drept de proprietate intelectuală, industrială, drept de autor etc.) cât şi de legi morale – formele prin care arta a evoluat în mii de ani.

Forma a dat naştere la armonii, la simetrii, la analizări, la ştiinţe, la echilibru, la tot ce vedem azi în jurul nostru. Forma a dat naştere creaţiilor stabile. Dincolo de toate, „forma” a fost şi rămâne baza tuturor creaţiilor.

Şi azi veniţi şi îmi spuneţi: lasă-ne cu poezia cu formă fixă!? …

E drept, trăim într-o societate care a ajuns să sufoce cu libertatea pe care ne-o oferă, o libertate care ne-a scurtat din timp şi din spirit, o libertate care ne-a degradat moral şi ne-a construit ca nişte fiinţe care nu mai vor să facă nimic pentru spirit, ci doar pentru…. bani.

Să cădem, aşadar, în picioare, şi să recunoaştem că azi avem libertatea de a munci orice, de a gândi orice, de a jigni pe oricine, avem libertatea de a ne distruge, de a construi (Constantin Noica: „Dacă ar fi după om, ar asfalta tot pământul”), dar oare cât ne va mai suporta planeta? Oamenii de ştiinţă au, cu siguranţă, un răspuns, dar mă tem că nu avem libertatea de a afla acest lucru…

Avem libertatea de a fi analfabeţi, semi şi sferto-docşi, de a fi răi şi de a fi răzbunători. M-aş bucura să spun că avem şi libertatea de a fi buni şi toleranţi, dar la câte avem de tolerat, ajungem la suicid spiritual (Lucian Blaga: „Toleranţa dusă la maximum e sinucidere”).

Revenind la libertatea care ne sufocă, azi ne scăldăm într-un cotidian plin de informaţie, cu mii de preocupări, cu mii de profesii şi ocupaţii, cu mii de activităţi pe metru pătrat, cu mii de oameni care se gândesc doar la metrul lor pătrat de existenţă… Când vedem solidaritate, e de fapt o falsă solidaritate (oameni ieşind în stradă pentru pensii şi salarii tăiate nu am prea văzut, doar pentru demiterea unor miniştri pentru moartea câtorva oameni… regretabil, dar ar trebui mai multă SOLIDARITATE, şi în situaţii care ne omoară în fiecare zi sute de oameni în colţuri diferite de ţară, oameni care mor în anonimat, de cancer, de boli grave, de infarct, boli cauzate adesea de supărare şi stres).

Revenind la Artă, fiindcă ea e cea care pe mine mă preocupă, stau şi plâng, îmbătrânind sufletul în mine de atâta amar… Nu numai că nu eşti ajutat, sprijinit, finanţat, ba chiar eşti batjocorit cu sume derizorii, sau batjocorit de publicul care vrea doar divertisment, nu ceva serios şi cult (măcar…din când în când).

Fiindcă rar mai întâlneşti artişti să cânte din pasiune, ei vin doar dacă le dai şi bani (şi credeţi-mă, nu îi judec, ei au dreptate!), eşti uneori nevoit să apelezi şi la amatori, care vin din dorinţa de a evolua, de a învăţa… Atunci vin unii din presă, de exemplu, şi te judecă pentru amatorism, pentru cât ai ajuns să te umileşti. Dar în tot acel amatorism, sunt cei puţini care strigă şi ridică mâinile să arate ceva de valoare, dar…exact ca în cazul în care faci zece lucruri bune şi unul greşit, toată lumea va vedea ce ai greşit, şi nu vor aprecia ce ai construit bun. Aşadar, din cei mulţi care critică, nu vine nimeni să te întrebe de sănătate: ce mai compui? Ce mai scrii? Am putea să te ajutăm măcar cu o vorbă bună undeva, sau cu un…”share” pe Facebook? Fără pretenţii de bani! Transmiterea informaţiei este mai valoroasă. Dar nu, nici măcar atât. Unii am obosit să mai cerem ceva, aşteptăm şi din partea celorlalţi puţină iniţiativă.

Să revenim la „forme”, căci ele ne disciplinează puţin, atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională. „Să cauţi forme noi e-o datorie”, spune Goethe într-un sonet, iar lumea azi e într-o permanentă schimbare. Debusolantă schimbare. Nu mai este timp, nu mai este suflet, totul este „comercializabil”, totul tinde spre „false tendinţe” (C. Noica) şi spre o inevitabilă superficialitate. Acesta e cuvântul: SUPERFICIALITATE.

Cotidianul zilelor noastre nu ne mai permite o muncă mai responsabilă într-un domeniu, în artă abia dacă mai putem vorbi de câteva persoane cu adevărat dedicate, care să aducă un plus de valoare în spaţiul identităţii neamului – toţi aleargă după bani, şi îi înţeleg, nu poţi să te gândeşti la artă şi demnitate, dacă nu ai ce să pui pe masă copiilor să mănânce.

Revin la o idee precizată mai sus, cu privire la faptul că arta nu afectează sănătatea, viaţa, securitatea oamenilor într-un stat. Primează socialul, e firesc că înainte de orice demers politic-juridic-economic, oamenii trebuie să aibă un venit, un loc de muncă, o siguranţă a existenţei materiale. Însă lipsa culturii şi a civilizaţiei aduce după sine alte „boli”…  În timp, poporul se „îmbolnăveşte” de analfabetism, devine vulnerabil spiritual, putând să dea buzna „străini” fără ca nimeni să protesteze, lipsa de respect şi stimă de sine a neamului duce la o „moarte spirituală”, care în timp aduce şi moartea statului, din toate punctele de vedere. Ar fi ciudat să descoperim o legătură, sau o „conexiune necesară” (C. Noica) între lipsa de cultură – manipulare – război – dezmembrare.

Faptul că oamenii nu au inoculată în minte dragostea de ţară – patriotismul – chiar în lipsa unui venit decent, dragostea de cultură, de tradiţii, de obiceiuri, de credinţă, duce în timp la riscul pătrunderii unor „inamici” care ar putea să ne dezmembreze ţara. Istoria răspunde, din păcate, la multe din întrebările pe care le-am putea aduce azi: unde duce lipsa de cultură? – la boală, la război, la dezmembrare. Să nu uităm că dictonul „capul plecat sabia nu-l taie” este foarte periculos! Chiar cu stomacul gol, trebuie să apărăm imaginea ţării, căci poate azi nu avem ce mânca, dar mâine nu vom mai avea nici unde dormi… Exagerez, probabil, dar … de ce Iosif Vulcan a spus „Cultura va salva românimea?”. Nimeni nu se gândeşte de ce?

Forme, libertate, sufocare. Informaţie multă, poeţi grămadă, absolvenţi de facultate cu duiumul, doctoranzi peste doctoranzi. Până la urmă, nici a avea un doctorat nu mai este o mândrie, căci atât de mulţi îl pot obţine facil, încât nu-ţi mai vine să ai vreun titlu.

Personal, făcând mici devieri de la subiect, am vrut să mă implic total în tot ce se poate pe partea culturală. Mi-am ajutat tatăl, am lucrat 12 ore pe zi în alt domeniu, dar seara repetam şi aveam (şi avem…) concerte, recitaluri, proiecte, evenimente etc. Am făcut (poate) greşeala de a intra într-un partid, să văd cum aş putea influenţa politicul, chiar prin mici acţiuni, să informăm populaţia cu privire la ce este bine, potrivit, iar pe partea culturală cum să protejăm valorile. Am primit toate jignirile posibile, de la familie până la prieteni şi medic de familie, doar pentru că…am vrut să mă implic? Bine, am greşit, dar am încercat.

De asemenea, am terminat facultate de drept, am pătruns în spaţiul juridic, spaţiul afacerilor, să tragem tare să obţinem un bănuţ pentru a face câte un eveniment, pentru a edita câte o carte, fără să apelăm mereu la finanţări sau la sponsorizări. Răspunsul? Nu vreţi să ştiţi, dar poate intuiţi. Omul ştie doar să judece, să blameze, să te ponegrească în presă, să te golească de energie. Unde am ajuns? În spital. Cine ştie asta? Doar cei apropiaţi. Cât am suferit pentru toate cele petrecute? Nu ştiu nici eu…

Orice se poate spune, dar nu că m-am dat bătută, nu că nu am încercat. Iniţiative am avut şi am în continuare, cât ne va permite sănătatea. Forme? Revin mereu la forme. Voi scrie în continuare sonet şi voi cerceta permanent tot ce nu s-a exploatat suficient în raza sonetului, căci acesta mi-e destinul, chiar dacă azi e greu să fii poet, când 12 ore pe zi trebuie să faci bani pentru o supravieţuire decentă, pentru a putea scoate o carte sau pentru a organiza un concert. Cei care conduc însă unele reviste sau instituţii de cultură sunt adesea numiţi politic, iar interesul lor nu este cultura, ci puterea şi banul. Atunci ce poţi face? Eşti înlăturat, nu eşti ascultat, nu te bagă nimeni în seamă, te zbaţi ca peştele pe uscat, iar ei îşi bat joc de identitatea neamului românesc. Poeţii de azi nu doar că nu iubesc forma, dar o urăsc. De ce? Cum poţi să îţi baţi joc de însuşi domeniul în care te scalzi şi pentru care decizi? Mai trist nu se poate.

Revenind la forme, închei prin a spune că academicianul C.D. Zeletin i-a răspuns tatălui meu (care găsise bucuros sonete de la Bolintineanu, negăsite  până atunci în antologiile de sonete): „Dragul meu, au fost o generaţie cu RESPONSABILITATE faţă de LIMBĂ şi NEAM!” Acum nu doar că nu mai există responsabilitate (nimeni nu mai răspunde pentru nimic), dar nici măcar un…. MINIM RESPECT!

Aşadar, „Cultura costă bani, dar NONFINANŢAREA ei va costa MAI MULT”

Alexandrina Chelu

 

 

Read Full Post »

11418561_10153674283046285_2055308648_nÎntr-o dimineaţă senină de Crăciun, mergeam pe drumul satului, cu gândurile sufocate de cotidianul din jurul meu şi de toate cele petrecute în ultimele luni ale anului. În plimbarea mea, m-am întâlnit cu Soarele, care părea că vine alături de mine pe drum, în aceeaşi direcţie. Fără să-mi dau seama, am început să conversăm, el conducându-mă până la căsuţa mea din sat.

„Ştiu că e banal ce spun, dar totuşi de ce tot după mine?”, zic eu.

„Eu voi fi întotdeauna cu tine şi cu fiecare om de pe pământ, atâtea zile câte ne va da Dumnezeu”, îmi răspunde Soarele.

„Dar nu te plictiseşti să fii zilnic pe cerul nemărginit, la infinit, când azi oamenii se plictisesc şi să gândească cinci minute în linişte, fără diverse reţele de socializare?”

„Draga mea, sunt aici de atâţia ani, că nici boabele de rouă nu-mi pot număra bătrâneţile, nici firele de nisip de pe pământ, iar acum să spun că m-aş putea plictisi? În fiecare zi văd altceva. Bune, rele, dar mereu altceva. Luminez diferit pentru fiecare om. Uneori încurc în trafic, iar şoferii, nervoşi, nu mai ştiu cum să-şi protejeze ochii de lumina mea, ca să nu facă vreun accident. E drept, cândva nu era aşa, când nu erau şosele imaculate, acum vara se încinge asfaltul din pricina mea, şinele de tren se dilată, iar lumea întârzie mereu la destinaţie. Tot la fel, sunt zile când apropierea iernii sperie pe toată lumea, iar eu încet, încet, mă ascund pe după nori şi apar tot mai greu şi tot mai rece. Atunci aud paşii lacrimilor celor care mă cheamă din nou în mijlocul lor, bătrâni prinşi în ninsoare, iar eu nu am putere să-i ajut, iar când le dezgheţ uşor zăpada, aduc, fără voie, alte pagube, provocând inundaţii, provocând alte suferinţe. Şi mă întreb: ce să fac? Cum să ajut? Căci omul a reuşit, uneori fără voie, să chinuie acest pământ, care-şi plânge deja bătrâneţea, neştiind cum să reziste mai bine paşilor celor şapte miliarde de oameni de pe pământ. Să mă plictisesc? Nu pot, apar în atâtea gânduri, în atâtea poezii, privesc atâtea chipuri care mă caută, care mă iubesc, care uneori se protejează de mine, vara, când ard foarte puternic şi pot să provoc insolaţii sau, cu regret o spun, secete şi, din nou, alte suferinţe. Nu mă bucură, dar pune-ţi mai bine întrebarea: cum ar fi fără mine?”

„Cum ar fi fără tine, Soare… Dincolo de faptul că noi, oamenii, şi celelalte vietăţi, nu am mai trăi, a fi într-un permanent întuneric, trăind pe un pământ sterp, fără roade şi fără nici un fel de viaţă, ar fi cu adevărat deprimant. Nu aş putea vedea chipul celui pe care-l iubesc, nu aş putea creşte o floare în grădină, nu aş putea primi în dar vitamine prin razele tale pătrunzându-mi pielea, nu m-aş mai putea bucura de o pictură, de un peisaj, de un zâmbet… Nu aş mai vedea nimic, nu aş mai putea simţi nimic…”

„Aveţi becuri…”

„Avem becuri, dar şi ele există datorită energiei, pământul fără tine nu ar mai trăi, aşadar nici energie nu ar mai fi, aşadar nici becuri. Mai mult, ar fi frig… Căldura ta ar lipsi cu desăvârşire, iar dincolo de faptul că ochii noştri ar fi întunecaţi, şi inimile ar fi îngheţate…”

„Aveţi căldură…”

„Căldura vine tot din pământ, căci de n-ar fi pământul, nu am putea să ne facem nici căldură, fie din cărbuni, fie din foc produs de scânteie (căci de unde ramuri dacă nu ar fi soare să le crească?), piatra cea rece nu poate înlocui, oricât s-ar lovi de altă piatră, necesitatea existenţei unei mici ramuri care să ia foc, în urma ciocnirii…. De asemenea, nu ar mai fi căldură nici din energie, nici din alte invenţii, căci tot de tine, Soare, se leagă toate… Fără tine, noi nu putem trăi, oricum am încerca noi acum să inventăm situaţii…”

„Eu mă voi stinge într-o bună zi…”

„Cât eşti, avem nevoie de tine!”

Alexandrina Chelu

Read Full Post »

A dărui – de Crăciun …

646x404Iată, se apropie sărbătorile de iarnă şi suntem din nou în atmosfera caldă a familiei, în vacanţe şi concedii, în febra cadourilor. Vreau să vă împărtăşesc şi eu puţin din propria experienţă câteva momente din această perioadă frumoasă… sau mai puţin frumoasă uneori.

Am avut bucuria ca, în urmă cu câteva zile, să-mi invit câţiva prieteni acasă şi să le ofer nişte cadouri, nu atât simbolice, cât (sper eu) utile, pentru fiecare în parte în funcţie de ceea ce ştiam că i-ar fi necesar sau de care s-ar bucura. Am primit şi eu deja cadouri frumoase şi da, este cu adevărat un sentiment plăcut să primeşti şi să dăruieşti. Între toate cadourile noastre pentru cei dragi, recunosc că am avut şi plăcuta ocazie să ofer nu atât lucruri materiale, cât lucruri spirituale, şi aici mă voi referi la cele câteva recitaluri de colinde pe care le-am oferit-o iubitorilor de frumos, mai ales că acum este şi o atmosferă învăluită de colinde româneşti, de Crăciun. Absolut peste tot – cântarea noastră a fost un cadou.

Doresc să mă refer la un anume recital – în care, de altfel, deşi am avut ocazia să fiu alături de câţiva prieteni dragi, care au venit special pentru noi, totuşi am rămas cu un gust uşor amar, cu o oarecare dezamăgire… Împletit recitalul nostru cu nişte discuţii despre dăruire şi dragoste, recunosc că am fost atentă şi ascultătoare, indiferent dacă speech-urile au fost mai mult sau mai puţin interesante. Până una alta, am arătat respect faţă de ceea ce s-a realizat în acea seară de colinde şi ceea ce povesteau oamenii că au făcut pentru alţi oameni – în materie de dăruire…

La finalul acestor speech-uri, ne-a revenit rândul să încheiem, oarecum, evenimentul, cu încă o serie de colinde… Colinde pe care, cu mult drag, le ofer şi le cânt din tot sufletul, alături de mama şi tatăl meu, pentru că au un mesaj frumos, moralizator, educativ, ba chiar special – fiindcă nu sunt colinde doar de Crăciun, ci am cântat şi colinde din Sistemul Tipologic al Colindei (Colinde protocolare, profesionale, filosofice, religioase, cosmogonice etc); colinde pe care le-am prezentat cu mult entuziasm, tocmai pentru că ştiam că nu se cântă aşa ceva în fiecare zi.

În final, cu dezamăgire, am observat că pe o mare parte din cei prezenţi chiar nu interesa ceea ce cântam: vorbeau, râdeau, se mişcau… E drept, la ce te aştepţi într-un local? Nu e nici teatru, nici casă de cultură. Dar totuşi, noi am ascultat cu respect ceea ce s-a vorbit, nu aşteptam şi noi acelaşi respect? Mai ales că sesiunile noastre de colinde au fost şi scurte (15 minute fiecare). Pe când speech-urile au durat mai mult… În fine, s-a încheiat şi evenimentul, m-am arătat oricum destul de dezamăgită (nu puteam să mă abţin), mulţumind (cu sinceritate) pentru invitaţie, dar mulţumind (uşor ironic) şi pentru faptul că am fost ascultaţi…mai mult sau mai puţin. Nu am vrut să fiu ironică, dar cred că aşa mi-a ieşit, din păcate…

Ştiţi care a fost partea cea mai tristă?… Că între toate speech-urile, m-a impresionat o doamnă care, prin felul în care a prezentat (lăcrimând chiar), a reuşit să mă surprindă şi să îmi mângâie sufletul, bucurându-mă că mai există oameni care să dăruiască cu multă căldură din ceea ce au ei mai mult. Şi chiar acea doamnă, după care urmam noi, a vorbit cel mai mult… în timpul colindelor noastre. Şi mă uitam la ea, cu tristeţe, în timp ce cântam, şi cred că între versurile mele, se mai strecura câte-un gând: dar totuşi, de ce nu ne bagă măcar în seamă?

Atunci am realizat un lucru … pe care ulterior l-am discutat şi în familie, cu privire la aşa-zisele acte de caritate… Da, e frumos să dăruieşti, să oferi, să arăţi lumii cum reuşeşti să o faci, dar lipsa de respect cum o oferim, în acelaşi timp? Nu se poate dărui nimic cu adevărat, dacă nu există un caracter frumos în spatele acestor fapte, un respect pentru cei din jur şi, desigur, EDUCAŢIE. Căci, până la urmă, respectul ţine de EDUCAŢIE. Nu mă consider nici pe departe un om sută la sută respectuos, şi eu am mai vorbit uneori în timpul unui recital, am pus o întrebare sau am răspuns la o întrebare (nu suntem absurzi), dar niciodată nu am tratat cu lipsă de respect un act de cultură, că era bun, că era prost. Dar îl respectam. Ascultam.

Aceasta mi-a adus aminte de câteva cugetări morale ale lui Constantin Noica… Când vorbim de educaţie, de cultură, de respect, de dăruire, nu putem să nu ne gândim şi la rezultatele faptelor noastre. Până una alta, oferi, dar eşti respectat pentru asta? Căci există cazuri când, oferind continuu, la un moment dat te blochezi (financiar, medical etc) şi nu mai poţi oferi. Ca să primeşti apoi reproşuri: cum? nu mai poţi? dar ai obligaţia să mă ajuţi! Ei bine, la aşa ceva nu se doreşte a se ajunge… şi e păcat că, de multe ori, nu există apreciere când vorbim de dăruire. Şi nici rezultat, decât de moment, nu şi pe termen lung.

Constantin Noica povestea, cândva, cum vedea oamenii că, după fiecare masă, hrăneau câinii străzii din jurul restaurantelor, sau oamenii care mergeau pe stradă mai aruncau câte-un os sau o bucată de sandviş animalelor înfometate. La un moment dat, văzând acestea, Constantin Noica s-a gândit să facă şi el acelaşi lucru, dacă îi rămâne mâncare, după ce ia masa. Într-adevăr, când a zărit un câine, i-a aruncat un os… câinele a venit, a mirosit osul, l-a privit pe Noica şi a plecat, fără să ia osul. Noica a rămas blocat. Atunci s-a gândit: „da, câinele m-a privit ca şi cum mi-ar fi spus: şi tu faci ca toţi ceilalţi? de la tine… aşteptam mai mult. Nu eşti nici tu decât… un biet mântuitor!”…

De reflectat…

Până atunci, vă doresc Sărbători Fericite, un AN NOU FERICIT şi multă înţelepciune, sănătate şi putere de muncă.

Cu respect,

Alexandrina Chelu

Read Full Post »

Jean-Jacques_Rousseau_(painted_portrait)„…dar societatea îl perverteşte!” – O spune Jean-Jacques Rousseau, crez pe care nu-l împărtăşeşte toată lumea, însă. Totuşi, câţi nu ne-am spus: „Doamne, cât m-a înrăit societatea”, sau „Societatea actuală te face egoist, rău, intolerant şi nepăsător”. Sigur, nu mă refer la acei oameni care se nasc cu o „pată” genetică (din părinţi alcoolici sau cu probleme de natură psihică), nu mă refer nici la acei oameni care au o predispoziţie spre a comite infracţiuni, crime de exemplu (aşa-zişii psihopaţi), care dacă n-ar exista, probabil n-ar exista nici poliţie, nici justiţie, nici procuratură etc.

Aşa se face că omul, ca fiinţă creată de Dumnezeu – această idee divină, îmbrăţişată de mai toate culturile lumii, sub o formă sau alta, este o fiinţă raţională şi socială. Omul este o „încăpăţânare, o idee”, spre a ne exprima cu filosoful Constantin Noica, menit să aşeze lucrurile într-o ordine dirijată, oarecum, de Creator, pentru a cultiva armonia. Din păcate, însă, de-a lungul vieţii, un om normal întâmpină diferite greutăţi, are parte de eşecuri sau realizări, iar o dată cu înaintarea în vârstă şi cu înţelegerea lumii din jurul său, devine, se pare – mai rău, mai egoist. Oare dacă nu ar exista toate aceste neajunsuri, omul ar mai deveni atât de rău? Ce îl face rău? Nu pot spune că deţin răspunsul, nici pe departe. Dar din proprie experienţă, şi sigur nu sunt singura care simte aceasta, societatea, oamenii au ajuns să mă facă precum sunt şi eu câteodată: reticentă, neîncrezătoare, uneori chiar rea. Fără să vreau, şi uneori chiar cu persoane care nu merită. Este, deci, o problemă cu această societate – şi nu doar la noi, în România, ci în toată lumea…

Fiind absolventă de liceu pedagogic, am avut experienţa unor învăţături despre ce presupune educaţia, societatea, presiunile externe asupra copilului şi alte interacţionări ale acestuia cu lumea exterioară. Putem spune că un copil e rău? E eventual răsfăţat. Un copil se joacă şi priveşte lumea ca pe o necunoscută, fiind dornic să ştie cât mai mult şi înţelege greu când i se explică cum că anumite lucruri nu are voie să le facă. Nu le-ar face din răutate, le-ar face din curiozitate. E drept, un copil nu are încă intelectul bine format să înţeleagă tot ceea ce i se explică, însă o educaţie progresivă întru morală şi bunătate îl poate pregăti frumos pentru viitor. Ulterior educaţiei părinţilor (cei şapte ani de-acasă), urmează acea etapă în care şcoala devine, în mare parte, responsabilă de viitorul copiilor.

Este necesar ca, la o anumită vârstă, copilului să i se explice, cât mai coerent, ce este bine şi ce este rău. Nu trebuie nici lăsat să facă absolut tot ce doreşte, dar nici să fie îngrădit la maximum, ajungând astfel să privească familia sau şcoala ca o închisoare. Orice om normal atinge un nivel al intelectului în care poate înţelege, dacă i se explică raţional şi prietenos, cu ce se „mănâncă” această lume şi cum trebuie el să o privească. Şi, desigur, ce ar fi de făcut. În caz contrar, pot exista deviaţii, iar copilul să se piardă pe drum, lăsându-se influenţat nu tocmai de cele mai bune ..grupuri.

De asemenea, copilului nu ar trebui să i se dea totul de-a gata. Nu va mai aprecia ulterior munca, banul muncit, va claca mai uşor în faţa unor greutăţi, în viitor, când părinţii nu vor mai avea puterea de a-l controla, iar astfel, riscul ca acel copil să se piardă, este mai mare. E greu, în ziua de azi, să acorzi o atât de mare atenţie educaţiei copilului, iar majoritatea părinţilor îl ţin de dimineaţa până seara prin grădiniţe, cu bone sau cu bunicii. De multe ori părinţii greşesc impunând prin forţă anumite activităţi copilului, sau o atenţie exagerată care l-ar putea sufoca. Este important ca un părinte să devină prieten cu copilul său şi să-i ofere libertatea de a alege ce să facă în viaţă – asta… în special înainte de a termina şcoala…

Ar vrea un copil să fie rău cu părintele său? Un adolescent? Nu cred. Părinţii vor, în cea mai mare parte, tot ce e mai bun pentru copil. Dacă se naşte vreo „răutate”, este din cauza unor presiuni exagerate ale părinţilor, o atenţie sufocantă sau din cauza dorinţei permanente de control al părinţilor care, din păcate, uneori nu ştiu să se oprească. Adică nu realizează că acum copilul lor e mare şi dornic să decidă pentru viaţa lui. În cazul în care copilul pare că se depărtează de nişte norme morale şi de bună cuviinţă, este important, desigur, ca părinţii să intervină, cum pot şi indiferent de vârstă.

Deci, cine ne face răi? De ce am vrea să facem rău celuilalt? Dar celălalt de ce este rău cu noi? Care este, în fond, scopul unui om, atunci când devine rău? Ce rezolvă? De ce o face? … iată nişte întrebări la care m-aş bucura să am parte de nişte opinii, din partea celor care vor avea răbdare să citească aceste rânduri de azi şi aş vrea să ştiu: poate totuşi omul să fie bun? Sau…să rămână bun, aşa cum l-au născut Mama şi Dumnezeu, când a ajuns pe lume?

Alexandrina Chelu

Read Full Post »

2Într-o seară uşor tristă, în care simţeam aproape că mă scurg şi-mi pierd toată suflarea, făceam corecturi alături de tatăl meu la cea mai nouă operă a sa în derulare: Sonetul lui Michelangelo. La un moment dat, am oprit firul corecturilor şi l-am întrebat: „Tati, la ce folosesc toate acestea? În timp ce noi suntem concentraţi la corecturi pe care le considerăm importante, alţi oameni protestează în ţară, alţii ne jignesc pe cei care nu ieşim şi ne acuză că nu ne interesează ce se întâmplă în jurul nostru”. Adică, mai precis, îmi puneam întrebarea: ce rol are artistul în societate şi de ce unii oameni consideră că noi, artiştii, nu avem niciun folos?

În acel moment, tata s-a oprit din corectură şi mi-a răspuns: „Dina, întâi şi întâi trebuie să facem diferenţa între artişti şi artişti. Sunt unii artişti care sunt meniţi să distreze poporul, să-l binedispună, să cânte, să creeze, să picteze ceea ce doreşte poporul, iar ceilalţi artişti sunt cei slujesc efectiv cultura reală, acolo unde ne găsim identitatea adevărată. Ei bine, aceşti artişti nu sunt meniţi să distreze poporul, pentru că această cultură nu este distracţie”.

Atunci, continuând, am întrebat: „Dar tati, la ce folos această cultură adevărată, dacă oamenii nu sunt interesaţi de ea şi problemele sociale cu care ne confruntăm şi pe care, desigur, nu le putem ignora, sunt cu mult mai mari decât creaţia, arta, cultura sau alte forme de exprimare artistică?”

Atunci tata mi-a răspuns: „Nu trebuie să ignorăm problemele sociale, aici este vorba de a face artă şi cultură adevărată pentru popor, pentru demnitatea acestuia şi pentru a-i crea identitatea, dincolo de orice alte probleme cu care acesta se confruntă”.

Ascultând acestea, mi-am adus aminte de o vorbă a cărturarului Iosif Vulcan: „Cultura va salva Românimea”. Simplu, scurt, la obiect… Astfel, îmbărbătându-mă, încercam să îmi imaginez cum popoarele lumii ne vor respecta pentru valorile pe care le avem, trecând uşor graniţele şi constatând că… şi nemţii se laudă cu un Goethe, chiar dacă nu toţi îl citesc, toţi italienii se laudă cu un Michelangelo, chiar dacă nu toţi îi cunosc sonetele, ci mai degrabă arta plastică etc.

Cultura adevărată a avut menirea de a construi poporului o identitate, de a-i modela limba, de a-i crea imaginea în faţa celorlalte popoare ale lumii. Deşi noi, ca popor, am spus că nu avem nevoie de Brâncuşi, care a plecat în Franţa, totuşi ne lăudăm cu el. N-am avut nevoie de CIoran, ne lăudăm cu el. N-am avut nevoie de mulţi alţii… dar acum ne mândrim că fac parte din poporul nostru.

Sper ca, într-o zi, să ajungem să ne respectăm unii pe ceilalţi, indiferent de profesiile şi ocupaţiile pe care le avem, căci avem nevoie de toate şi de toţi, aşa cum suntem. Niciun om nu este inferior sau superior celuilalt. Fiecare este înzestrat de Dumnezeu cu un talent şi trebuie să ne acceptăm aşa cum suntem, încercând să cultivăm frumosul şi să credem în ceea ce facem.

În momentul în care poporul va spune: nu avem nevoie de cultură, atunci ne vom putea declara desfiinţaţi ca popor de pe harta lumii…

Read Full Post »

Older Posts »