Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Cugetări’ Category

11130199_742937015819466_5631410999760072346_nSimt că trăim într-o libertate care ne sufocă! Nu că libertatea ar fi un dar nedemn de fiinţa umană, ci pentru că este greşit percepută, iar omul, prin prisma firii sale nestăpânite, alege să pervertească totul în jurul său, folosindu-se de puterea sa creatoare. Desigur, omul creează prin toate formele şi, să recunoaştem, a reuşit să realizeze cele mai mari lucrări de pe glob, de la construcţii la artă, de la forme ale gândirii la forme ale spiritului, însă aceasta nu însemnează că este liber apoi să le distrugă sau să le devalorizeze.

Creatorii lumii nu merită să fie complet uitaţi, în urma unor realizări ulterioare, care nu reprezintă însă o valoare. Fiecare poate veni cu ceva nou, dar nu să distrugă ceea ce este vechi, sau nu să diminueze calitatea celor construite înainte de el. Fie poate să îmbunătăţească, fie poate în adevăr să aducă lucruri noi, alături de toate cele realizate bine.

Revin la „forme”, pentru că am pomenit la început că omul creează prin toate „formele”, iar asta presupune că forma este o regulă în creaţie, o regulă care să dirijeze activitatea creatorului, la fel cum oamenii trebuie să se adapteze legilor unui stat, nu pentru că nu ar fi libertate, ci pentru că haosul niciodată nu a avut un rezultat bun, iar echilibrul întotdeauna a păstrat o siguranţă a existenţei, în general.

Imaginaţi-vă doar o lume în care nu ar exista legi, în care fiecare ar face ce vrea, în care fiecare ar fi liber absolut să spună ce vrea şi să acţioneze împotriva celor din jurul său. În mod firesc, ar fi o lume dezorganizată, în care de altfel nici nu ar mai exista, în mod real, vreo activitate – fie că vorbim de construcţii, de energie, de artă, de educaţie etc. Nici nu s-ar mai pune problema. Tot ce este în jurul nostru este reglementat prin lege. Totul este dictat, în fond, de politic. Prin libertatea alegerilor, oamenii aleg alţi oameni care să elaboreze legi, legi care să protejeze fiecare domeniu, fiecare cetăţean, fiecare activitate umană. Că ne place, că nu, cu toţii ne supunem, aproape automat, acestor legi.

Întocmai cum Legea guvernează peste orice stat, la fel Legea guvernează şi în Artă, zona cea mai liberă a activităţii umane, zona în care fiecare poate să se manifeste după propriul simţ, după propria gândire, fără ca acest lucru să afecteze viaţa, sănătatea oamenilor, securitatea ţării etc, fiindcă Arta apropie şi niciodată nu dezbină. Vorbim atât de norme juridice (drept de proprietate intelectuală, industrială, drept de autor etc.) cât şi de legi morale – formele prin care arta a evoluat în mii de ani.

Forma a dat naştere la armonii, la simetrii, la analizări, la ştiinţe, la echilibru, la tot ce vedem azi în jurul nostru. Forma a dat naştere creaţiilor stabile. Dincolo de toate, „forma” a fost şi rămâne baza tuturor creaţiilor.

Şi azi veniţi şi îmi spuneţi: lasă-ne cu poezia cu formă fixă!? …

E drept, trăim într-o societate care a ajuns să sufoce cu libertatea pe care ne-o oferă, o libertate care ne-a scurtat din timp şi din spirit, o libertate care ne-a degradat moral şi ne-a construit ca nişte fiinţe care nu mai vor să facă nimic pentru spirit, ci doar pentru…. bani.

Să cădem, aşadar, în picioare, şi să recunoaştem că azi avem libertatea de a munci orice, de a gândi orice, de a jigni pe oricine, avem libertatea de a ne distruge, de a construi (Constantin Noica: „Dacă ar fi după om, ar asfalta tot pământul”), dar oare cât ne va mai suporta planeta? Oamenii de ştiinţă au, cu siguranţă, un răspuns, dar mă tem că nu avem libertatea de a afla acest lucru…

Avem libertatea de a fi analfabeţi, semi şi sferto-docşi, de a fi răi şi de a fi răzbunători. M-aş bucura să spun că avem şi libertatea de a fi buni şi toleranţi, dar la câte avem de tolerat, ajungem la suicid spiritual (Lucian Blaga: „Toleranţa dusă la maximum e sinucidere”).

Revenind la libertatea care ne sufocă, azi ne scăldăm într-un cotidian plin de informaţie, cu mii de preocupări, cu mii de profesii şi ocupaţii, cu mii de activităţi pe metru pătrat, cu mii de oameni care se gândesc doar la metrul lor pătrat de existenţă… Când vedem solidaritate, e de fapt o falsă solidaritate (oameni ieşind în stradă pentru pensii şi salarii tăiate nu am prea văzut, doar pentru demiterea unor miniştri pentru moartea câtorva oameni… regretabil, dar ar trebui mai multă SOLIDARITATE, şi în situaţii care ne omoară în fiecare zi sute de oameni în colţuri diferite de ţară, oameni care mor în anonimat, de cancer, de boli grave, de infarct, boli cauzate adesea de supărare şi stres).

Revenind la Artă, fiindcă ea e cea care pe mine mă preocupă, stau şi plâng, îmbătrânind sufletul în mine de atâta amar… Nu numai că nu eşti ajutat, sprijinit, finanţat, ba chiar eşti batjocorit cu sume derizorii, sau batjocorit de publicul care vrea doar divertisment, nu ceva serios şi cult (măcar…din când în când).

Fiindcă rar mai întâlneşti artişti să cânte din pasiune, ei vin doar dacă le dai şi bani (şi credeţi-mă, nu îi judec, ei au dreptate!), eşti uneori nevoit să apelezi şi la amatori, care vin din dorinţa de a evolua, de a învăţa… Atunci vin unii din presă, de exemplu, şi te judecă pentru amatorism, pentru cât ai ajuns să te umileşti. Dar în tot acel amatorism, sunt cei puţini care strigă şi ridică mâinile să arate ceva de valoare, dar…exact ca în cazul în care faci zece lucruri bune şi unul greşit, toată lumea va vedea ce ai greşit, şi nu vor aprecia ce ai construit bun. Aşadar, din cei mulţi care critică, nu vine nimeni să te întrebe de sănătate: ce mai compui? Ce mai scrii? Am putea să te ajutăm măcar cu o vorbă bună undeva, sau cu un…”share” pe Facebook? Fără pretenţii de bani! Transmiterea informaţiei este mai valoroasă. Dar nu, nici măcar atât. Unii am obosit să mai cerem ceva, aşteptăm şi din partea celorlalţi puţină iniţiativă.

Să revenim la „forme”, căci ele ne disciplinează puţin, atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională. „Să cauţi forme noi e-o datorie”, spune Goethe într-un sonet, iar lumea azi e într-o permanentă schimbare. Debusolantă schimbare. Nu mai este timp, nu mai este suflet, totul este „comercializabil”, totul tinde spre „false tendinţe” (C. Noica) şi spre o inevitabilă superficialitate. Acesta e cuvântul: SUPERFICIALITATE.

Cotidianul zilelor noastre nu ne mai permite o muncă mai responsabilă într-un domeniu, în artă abia dacă mai putem vorbi de câteva persoane cu adevărat dedicate, care să aducă un plus de valoare în spaţiul identităţii neamului – toţi aleargă după bani, şi îi înţeleg, nu poţi să te gândeşti la artă şi demnitate, dacă nu ai ce să pui pe masă copiilor să mănânce.

Revin la o idee precizată mai sus, cu privire la faptul că arta nu afectează sănătatea, viaţa, securitatea oamenilor într-un stat. Primează socialul, e firesc că înainte de orice demers politic-juridic-economic, oamenii trebuie să aibă un venit, un loc de muncă, o siguranţă a existenţei materiale. Însă lipsa culturii şi a civilizaţiei aduce după sine alte „boli”…  În timp, poporul se „îmbolnăveşte” de analfabetism, devine vulnerabil spiritual, putând să dea buzna „străini” fără ca nimeni să protesteze, lipsa de respect şi stimă de sine a neamului duce la o „moarte spirituală”, care în timp aduce şi moartea statului, din toate punctele de vedere. Ar fi ciudat să descoperim o legătură, sau o „conexiune necesară” (C. Noica) între lipsa de cultură – manipulare – război – dezmembrare.

Faptul că oamenii nu au inoculată în minte dragostea de ţară – patriotismul – chiar în lipsa unui venit decent, dragostea de cultură, de tradiţii, de obiceiuri, de credinţă, duce în timp la riscul pătrunderii unor „inamici” care ar putea să ne dezmembreze ţara. Istoria răspunde, din păcate, la multe din întrebările pe care le-am putea aduce azi: unde duce lipsa de cultură? – la boală, la război, la dezmembrare. Să nu uităm că dictonul „capul plecat sabia nu-l taie” este foarte periculos! Chiar cu stomacul gol, trebuie să apărăm imaginea ţării, căci poate azi nu avem ce mânca, dar mâine nu vom mai avea nici unde dormi… Exagerez, probabil, dar … de ce Iosif Vulcan a spus „Cultura va salva românimea?”. Nimeni nu se gândeşte de ce?

Forme, libertate, sufocare. Informaţie multă, poeţi grămadă, absolvenţi de facultate cu duiumul, doctoranzi peste doctoranzi. Până la urmă, nici a avea un doctorat nu mai este o mândrie, căci atât de mulţi îl pot obţine facil, încât nu-ţi mai vine să ai vreun titlu.

Personal, făcând mici devieri de la subiect, am vrut să mă implic total în tot ce se poate pe partea culturală. Mi-am ajutat tatăl, am lucrat 12 ore pe zi în alt domeniu, dar seara repetam şi aveam (şi avem…) concerte, recitaluri, proiecte, evenimente etc. Am făcut (poate) greşeala de a intra într-un partid, să văd cum aş putea influenţa politicul, chiar prin mici acţiuni, să informăm populaţia cu privire la ce este bine, potrivit, iar pe partea culturală cum să protejăm valorile. Am primit toate jignirile posibile, de la familie până la prieteni şi medic de familie, doar pentru că…am vrut să mă implic? Bine, am greşit, dar am încercat.

De asemenea, am terminat facultate de drept, am pătruns în spaţiul juridic, spaţiul afacerilor, să tragem tare să obţinem un bănuţ pentru a face câte un eveniment, pentru a edita câte o carte, fără să apelăm mereu la finanţări sau la sponsorizări. Răspunsul? Nu vreţi să ştiţi, dar poate intuiţi. Omul ştie doar să judece, să blameze, să te ponegrească în presă, să te golească de energie. Unde am ajuns? În spital. Cine ştie asta? Doar cei apropiaţi. Cât am suferit pentru toate cele petrecute? Nu ştiu nici eu…

Orice se poate spune, dar nu că m-am dat bătută, nu că nu am încercat. Iniţiative am avut şi am în continuare, cât ne va permite sănătatea. Forme? Revin mereu la forme. Voi scrie în continuare sonet şi voi cerceta permanent tot ce nu s-a exploatat suficient în raza sonetului, căci acesta mi-e destinul, chiar dacă azi e greu să fii poet, când 12 ore pe zi trebuie să faci bani pentru o supravieţuire decentă, pentru a putea scoate o carte sau pentru a organiza un concert. Cei care conduc însă unele reviste sau instituţii de cultură sunt adesea numiţi politic, iar interesul lor nu este cultura, ci puterea şi banul. Atunci ce poţi face? Eşti înlăturat, nu eşti ascultat, nu te bagă nimeni în seamă, te zbaţi ca peştele pe uscat, iar ei îşi bat joc de identitatea neamului românesc. Poeţii de azi nu doar că nu iubesc forma, dar o urăsc. De ce? Cum poţi să îţi baţi joc de însuşi domeniul în care te scalzi şi pentru care decizi? Mai trist nu se poate.

Revenind la forme, închei prin a spune că academicianul C.D. Zeletin i-a răspuns tatălui meu (care găsise bucuros sonete de la Bolintineanu, negăsite  până atunci în antologiile de sonete): „Dragul meu, au fost o generaţie cu RESPONSABILITATE faţă de LIMBĂ şi NEAM!” Acum nu doar că nu mai există responsabilitate (nimeni nu mai răspunde pentru nimic), dar nici măcar un…. MINIM RESPECT!

Aşadar, „Cultura costă bani, dar NONFINANŢAREA ei va costa MAI MULT”

Alexandrina Chelu

 

 

Read Full Post »

11418561_10153674283046285_2055308648_nÎntr-o dimineaţă senină de Crăciun, mergeam pe drumul satului, cu gândurile sufocate de cotidianul din jurul meu şi de toate cele petrecute în ultimele luni ale anului. În plimbarea mea, m-am întâlnit cu Soarele, care părea că vine alături de mine pe drum, în aceeaşi direcţie. Fără să-mi dau seama, am început să conversăm, el conducându-mă până la căsuţa mea din sat.

„Ştiu că e banal ce spun, dar totuşi de ce tot după mine?”, zic eu.

„Eu voi fi întotdeauna cu tine şi cu fiecare om de pe pământ, atâtea zile câte ne va da Dumnezeu”, îmi răspunde Soarele.

„Dar nu te plictiseşti să fii zilnic pe cerul nemărginit, la infinit, când azi oamenii se plictisesc şi să gândească cinci minute în linişte, fără diverse reţele de socializare?”

„Draga mea, sunt aici de atâţia ani, că nici boabele de rouă nu-mi pot număra bătrâneţile, nici firele de nisip de pe pământ, iar acum să spun că m-aş putea plictisi? În fiecare zi văd altceva. Bune, rele, dar mereu altceva. Luminez diferit pentru fiecare om. Uneori încurc în trafic, iar şoferii, nervoşi, nu mai ştiu cum să-şi protejeze ochii de lumina mea, ca să nu facă vreun accident. E drept, cândva nu era aşa, când nu erau şosele imaculate, acum vara se încinge asfaltul din pricina mea, şinele de tren se dilată, iar lumea întârzie mereu la destinaţie. Tot la fel, sunt zile când apropierea iernii sperie pe toată lumea, iar eu încet, încet, mă ascund pe după nori şi apar tot mai greu şi tot mai rece. Atunci aud paşii lacrimilor celor care mă cheamă din nou în mijlocul lor, bătrâni prinşi în ninsoare, iar eu nu am putere să-i ajut, iar când le dezgheţ uşor zăpada, aduc, fără voie, alte pagube, provocând inundaţii, provocând alte suferinţe. Şi mă întreb: ce să fac? Cum să ajut? Căci omul a reuşit, uneori fără voie, să chinuie acest pământ, care-şi plânge deja bătrâneţea, neştiind cum să reziste mai bine paşilor celor şapte miliarde de oameni de pe pământ. Să mă plictisesc? Nu pot, apar în atâtea gânduri, în atâtea poezii, privesc atâtea chipuri care mă caută, care mă iubesc, care uneori se protejează de mine, vara, când ard foarte puternic şi pot să provoc insolaţii sau, cu regret o spun, secete şi, din nou, alte suferinţe. Nu mă bucură, dar pune-ţi mai bine întrebarea: cum ar fi fără mine?”

„Cum ar fi fără tine, Soare… Dincolo de faptul că noi, oamenii, şi celelalte vietăţi, nu am mai trăi, a fi într-un permanent întuneric, trăind pe un pământ sterp, fără roade şi fără nici un fel de viaţă, ar fi cu adevărat deprimant. Nu aş putea vedea chipul celui pe care-l iubesc, nu aş putea creşte o floare în grădină, nu aş putea primi în dar vitamine prin razele tale pătrunzându-mi pielea, nu m-aş mai putea bucura de o pictură, de un peisaj, de un zâmbet… Nu aş mai vedea nimic, nu aş mai putea simţi nimic…”

„Aveţi becuri…”

„Avem becuri, dar şi ele există datorită energiei, pământul fără tine nu ar mai trăi, aşadar nici energie nu ar mai fi, aşadar nici becuri. Mai mult, ar fi frig… Căldura ta ar lipsi cu desăvârşire, iar dincolo de faptul că ochii noştri ar fi întunecaţi, şi inimile ar fi îngheţate…”

„Aveţi căldură…”

„Căldura vine tot din pământ, căci de n-ar fi pământul, nu am putea să ne facem nici căldură, fie din cărbuni, fie din foc produs de scânteie (căci de unde ramuri dacă nu ar fi soare să le crească?), piatra cea rece nu poate înlocui, oricât s-ar lovi de altă piatră, necesitatea existenţei unei mici ramuri care să ia foc, în urma ciocnirii…. De asemenea, nu ar mai fi căldură nici din energie, nici din alte invenţii, căci tot de tine, Soare, se leagă toate… Fără tine, noi nu putem trăi, oricum am încerca noi acum să inventăm situaţii…”

„Eu mă voi stinge într-o bună zi…”

„Cât eşti, avem nevoie de tine!”

Alexandrina Chelu

Read Full Post »

A dărui – de Crăciun …

646x404Iată, se apropie sărbătorile de iarnă şi suntem din nou în atmosfera caldă a familiei, în vacanţe şi concedii, în febra cadourilor. Vreau să vă împărtăşesc şi eu puţin din propria experienţă câteva momente din această perioadă frumoasă… sau mai puţin frumoasă uneori.

Am avut bucuria ca, în urmă cu câteva zile, să-mi invit câţiva prieteni acasă şi să le ofer nişte cadouri, nu atât simbolice, cât (sper eu) utile, pentru fiecare în parte în funcţie de ceea ce ştiam că i-ar fi necesar sau de care s-ar bucura. Am primit şi eu deja cadouri frumoase şi da, este cu adevărat un sentiment plăcut să primeşti şi să dăruieşti. Între toate cadourile noastre pentru cei dragi, recunosc că am avut şi plăcuta ocazie să ofer nu atât lucruri materiale, cât lucruri spirituale, şi aici mă voi referi la cele câteva recitaluri de colinde pe care le-am oferit-o iubitorilor de frumos, mai ales că acum este şi o atmosferă învăluită de colinde româneşti, de Crăciun. Absolut peste tot – cântarea noastră a fost un cadou.

Doresc să mă refer la un anume recital – în care, de altfel, deşi am avut ocazia să fiu alături de câţiva prieteni dragi, care au venit special pentru noi, totuşi am rămas cu un gust uşor amar, cu o oarecare dezamăgire… Împletit recitalul nostru cu nişte discuţii despre dăruire şi dragoste, recunosc că am fost atentă şi ascultătoare, indiferent dacă speech-urile au fost mai mult sau mai puţin interesante. Până una alta, am arătat respect faţă de ceea ce s-a realizat în acea seară de colinde şi ceea ce povesteau oamenii că au făcut pentru alţi oameni – în materie de dăruire…

La finalul acestor speech-uri, ne-a revenit rândul să încheiem, oarecum, evenimentul, cu încă o serie de colinde… Colinde pe care, cu mult drag, le ofer şi le cânt din tot sufletul, alături de mama şi tatăl meu, pentru că au un mesaj frumos, moralizator, educativ, ba chiar special – fiindcă nu sunt colinde doar de Crăciun, ci am cântat şi colinde din Sistemul Tipologic al Colindei (Colinde protocolare, profesionale, filosofice, religioase, cosmogonice etc); colinde pe care le-am prezentat cu mult entuziasm, tocmai pentru că ştiam că nu se cântă aşa ceva în fiecare zi.

În final, cu dezamăgire, am observat că pe o mare parte din cei prezenţi chiar nu interesa ceea ce cântam: vorbeau, râdeau, se mişcau… E drept, la ce te aştepţi într-un local? Nu e nici teatru, nici casă de cultură. Dar totuşi, noi am ascultat cu respect ceea ce s-a vorbit, nu aşteptam şi noi acelaşi respect? Mai ales că sesiunile noastre de colinde au fost şi scurte (15 minute fiecare). Pe când speech-urile au durat mai mult… În fine, s-a încheiat şi evenimentul, m-am arătat oricum destul de dezamăgită (nu puteam să mă abţin), mulţumind (cu sinceritate) pentru invitaţie, dar mulţumind (uşor ironic) şi pentru faptul că am fost ascultaţi…mai mult sau mai puţin. Nu am vrut să fiu ironică, dar cred că aşa mi-a ieşit, din păcate…

Ştiţi care a fost partea cea mai tristă?… Că între toate speech-urile, m-a impresionat o doamnă care, prin felul în care a prezentat (lăcrimând chiar), a reuşit să mă surprindă şi să îmi mângâie sufletul, bucurându-mă că mai există oameni care să dăruiască cu multă căldură din ceea ce au ei mai mult. Şi chiar acea doamnă, după care urmam noi, a vorbit cel mai mult… în timpul colindelor noastre. Şi mă uitam la ea, cu tristeţe, în timp ce cântam, şi cred că între versurile mele, se mai strecura câte-un gând: dar totuşi, de ce nu ne bagă măcar în seamă?

Atunci am realizat un lucru … pe care ulterior l-am discutat şi în familie, cu privire la aşa-zisele acte de caritate… Da, e frumos să dăruieşti, să oferi, să arăţi lumii cum reuşeşti să o faci, dar lipsa de respect cum o oferim, în acelaşi timp? Nu se poate dărui nimic cu adevărat, dacă nu există un caracter frumos în spatele acestor fapte, un respect pentru cei din jur şi, desigur, EDUCAŢIE. Căci, până la urmă, respectul ţine de EDUCAŢIE. Nu mă consider nici pe departe un om sută la sută respectuos, şi eu am mai vorbit uneori în timpul unui recital, am pus o întrebare sau am răspuns la o întrebare (nu suntem absurzi), dar niciodată nu am tratat cu lipsă de respect un act de cultură, că era bun, că era prost. Dar îl respectam. Ascultam.

Aceasta mi-a adus aminte de câteva cugetări morale ale lui Constantin Noica… Când vorbim de educaţie, de cultură, de respect, de dăruire, nu putem să nu ne gândim şi la rezultatele faptelor noastre. Până una alta, oferi, dar eşti respectat pentru asta? Căci există cazuri când, oferind continuu, la un moment dat te blochezi (financiar, medical etc) şi nu mai poţi oferi. Ca să primeşti apoi reproşuri: cum? nu mai poţi? dar ai obligaţia să mă ajuţi! Ei bine, la aşa ceva nu se doreşte a se ajunge… şi e păcat că, de multe ori, nu există apreciere când vorbim de dăruire. Şi nici rezultat, decât de moment, nu şi pe termen lung.

Constantin Noica povestea, cândva, cum vedea oamenii că, după fiecare masă, hrăneau câinii străzii din jurul restaurantelor, sau oamenii care mergeau pe stradă mai aruncau câte-un os sau o bucată de sandviş animalelor înfometate. La un moment dat, văzând acestea, Constantin Noica s-a gândit să facă şi el acelaşi lucru, dacă îi rămâne mâncare, după ce ia masa. Într-adevăr, când a zărit un câine, i-a aruncat un os… câinele a venit, a mirosit osul, l-a privit pe Noica şi a plecat, fără să ia osul. Noica a rămas blocat. Atunci s-a gândit: „da, câinele m-a privit ca şi cum mi-ar fi spus: şi tu faci ca toţi ceilalţi? de la tine… aşteptam mai mult. Nu eşti nici tu decât… un biet mântuitor!”…

De reflectat…

Până atunci, vă doresc Sărbători Fericite, un AN NOU FERICIT şi multă înţelepciune, sănătate şi putere de muncă.

Cu respect,

Alexandrina Chelu

Read Full Post »

Jean-Jacques_Rousseau_(painted_portrait)„…dar societatea îl perverteşte!” – O spune Jean-Jacques Rousseau, crez pe care nu-l împărtăşeşte toată lumea, însă. Totuşi, câţi nu ne-am spus: „Doamne, cât m-a înrăit societatea”, sau „Societatea actuală te face egoist, rău, intolerant şi nepăsător”. Sigur, nu mă refer la acei oameni care se nasc cu o „pată” genetică (din părinţi alcoolici sau cu probleme de natură psihică), nu mă refer nici la acei oameni care au o predispoziţie spre a comite infracţiuni, crime de exemplu (aşa-zişii psihopaţi), care dacă n-ar exista, probabil n-ar exista nici poliţie, nici justiţie, nici procuratură etc.

Aşa se face că omul, ca fiinţă creată de Dumnezeu – această idee divină, îmbrăţişată de mai toate culturile lumii, sub o formă sau alta, este o fiinţă raţională şi socială. Omul este o „încăpăţânare, o idee”, spre a ne exprima cu filosoful Constantin Noica, menit să aşeze lucrurile într-o ordine dirijată, oarecum, de Creator, pentru a cultiva armonia. Din păcate, însă, de-a lungul vieţii, un om normal întâmpină diferite greutăţi, are parte de eşecuri sau realizări, iar o dată cu înaintarea în vârstă şi cu înţelegerea lumii din jurul său, devine, se pare – mai rău, mai egoist. Oare dacă nu ar exista toate aceste neajunsuri, omul ar mai deveni atât de rău? Ce îl face rău? Nu pot spune că deţin răspunsul, nici pe departe. Dar din proprie experienţă, şi sigur nu sunt singura care simte aceasta, societatea, oamenii au ajuns să mă facă precum sunt şi eu câteodată: reticentă, neîncrezătoare, uneori chiar rea. Fără să vreau, şi uneori chiar cu persoane care nu merită. Este, deci, o problemă cu această societate – şi nu doar la noi, în România, ci în toată lumea…

Fiind absolventă de liceu pedagogic, am avut experienţa unor învăţături despre ce presupune educaţia, societatea, presiunile externe asupra copilului şi alte interacţionări ale acestuia cu lumea exterioară. Putem spune că un copil e rău? E eventual răsfăţat. Un copil se joacă şi priveşte lumea ca pe o necunoscută, fiind dornic să ştie cât mai mult şi înţelege greu când i se explică cum că anumite lucruri nu are voie să le facă. Nu le-ar face din răutate, le-ar face din curiozitate. E drept, un copil nu are încă intelectul bine format să înţeleagă tot ceea ce i se explică, însă o educaţie progresivă întru morală şi bunătate îl poate pregăti frumos pentru viitor. Ulterior educaţiei părinţilor (cei şapte ani de-acasă), urmează acea etapă în care şcoala devine, în mare parte, responsabilă de viitorul copiilor.

Este necesar ca, la o anumită vârstă, copilului să i se explice, cât mai coerent, ce este bine şi ce este rău. Nu trebuie nici lăsat să facă absolut tot ce doreşte, dar nici să fie îngrădit la maximum, ajungând astfel să privească familia sau şcoala ca o închisoare. Orice om normal atinge un nivel al intelectului în care poate înţelege, dacă i se explică raţional şi prietenos, cu ce se „mănâncă” această lume şi cum trebuie el să o privească. Şi, desigur, ce ar fi de făcut. În caz contrar, pot exista deviaţii, iar copilul să se piardă pe drum, lăsându-se influenţat nu tocmai de cele mai bune ..grupuri.

De asemenea, copilului nu ar trebui să i se dea totul de-a gata. Nu va mai aprecia ulterior munca, banul muncit, va claca mai uşor în faţa unor greutăţi, în viitor, când părinţii nu vor mai avea puterea de a-l controla, iar astfel, riscul ca acel copil să se piardă, este mai mare. E greu, în ziua de azi, să acorzi o atât de mare atenţie educaţiei copilului, iar majoritatea părinţilor îl ţin de dimineaţa până seara prin grădiniţe, cu bone sau cu bunicii. De multe ori părinţii greşesc impunând prin forţă anumite activităţi copilului, sau o atenţie exagerată care l-ar putea sufoca. Este important ca un părinte să devină prieten cu copilul său şi să-i ofere libertatea de a alege ce să facă în viaţă – asta… în special înainte de a termina şcoala…

Ar vrea un copil să fie rău cu părintele său? Un adolescent? Nu cred. Părinţii vor, în cea mai mare parte, tot ce e mai bun pentru copil. Dacă se naşte vreo „răutate”, este din cauza unor presiuni exagerate ale părinţilor, o atenţie sufocantă sau din cauza dorinţei permanente de control al părinţilor care, din păcate, uneori nu ştiu să se oprească. Adică nu realizează că acum copilul lor e mare şi dornic să decidă pentru viaţa lui. În cazul în care copilul pare că se depărtează de nişte norme morale şi de bună cuviinţă, este important, desigur, ca părinţii să intervină, cum pot şi indiferent de vârstă.

Deci, cine ne face răi? De ce am vrea să facem rău celuilalt? Dar celălalt de ce este rău cu noi? Care este, în fond, scopul unui om, atunci când devine rău? Ce rezolvă? De ce o face? … iată nişte întrebări la care m-aş bucura să am parte de nişte opinii, din partea celor care vor avea răbdare să citească aceste rânduri de azi şi aş vrea să ştiu: poate totuşi omul să fie bun? Sau…să rămână bun, aşa cum l-au născut Mama şi Dumnezeu, când a ajuns pe lume?

Alexandrina Chelu

Read Full Post »

2Într-o seară uşor tristă, în care simţeam aproape că mă scurg şi-mi pierd toată suflarea, făceam corecturi alături de tatăl meu la cea mai nouă operă a sa în derulare: Sonetul lui Michelangelo. La un moment dat, am oprit firul corecturilor şi l-am întrebat: „Tati, la ce folosesc toate acestea? În timp ce noi suntem concentraţi la corecturi pe care le considerăm importante, alţi oameni protestează în ţară, alţii ne jignesc pe cei care nu ieşim şi ne acuză că nu ne interesează ce se întâmplă în jurul nostru”. Adică, mai precis, îmi puneam întrebarea: ce rol are artistul în societate şi de ce unii oameni consideră că noi, artiştii, nu avem niciun folos?

În acel moment, tata s-a oprit din corectură şi mi-a răspuns: „Dina, întâi şi întâi trebuie să facem diferenţa între artişti şi artişti. Sunt unii artişti care sunt meniţi să distreze poporul, să-l binedispună, să cânte, să creeze, să picteze ceea ce doreşte poporul, iar ceilalţi artişti sunt cei slujesc efectiv cultura reală, acolo unde ne găsim identitatea adevărată. Ei bine, aceşti artişti nu sunt meniţi să distreze poporul, pentru că această cultură nu este distracţie”.

Atunci, continuând, am întrebat: „Dar tati, la ce folos această cultură adevărată, dacă oamenii nu sunt interesaţi de ea şi problemele sociale cu care ne confruntăm şi pe care, desigur, nu le putem ignora, sunt cu mult mai mari decât creaţia, arta, cultura sau alte forme de exprimare artistică?”

Atunci tata mi-a răspuns: „Nu trebuie să ignorăm problemele sociale, aici este vorba de a face artă şi cultură adevărată pentru popor, pentru demnitatea acestuia şi pentru a-i crea identitatea, dincolo de orice alte probleme cu care acesta se confruntă”.

Ascultând acestea, mi-am adus aminte de o vorbă a cărturarului Iosif Vulcan: „Cultura va salva Românimea”. Simplu, scurt, la obiect… Astfel, îmbărbătându-mă, încercam să îmi imaginez cum popoarele lumii ne vor respecta pentru valorile pe care le avem, trecând uşor graniţele şi constatând că… şi nemţii se laudă cu un Goethe, chiar dacă nu toţi îl citesc, toţi italienii se laudă cu un Michelangelo, chiar dacă nu toţi îi cunosc sonetele, ci mai degrabă arta plastică etc.

Cultura adevărată a avut menirea de a construi poporului o identitate, de a-i modela limba, de a-i crea imaginea în faţa celorlalte popoare ale lumii. Deşi noi, ca popor, am spus că nu avem nevoie de Brâncuşi, care a plecat în Franţa, totuşi ne lăudăm cu el. N-am avut nevoie de CIoran, ne lăudăm cu el. N-am avut nevoie de mulţi alţii… dar acum ne mândrim că fac parte din poporul nostru.

Sper ca, într-o zi, să ajungem să ne respectăm unii pe ceilalţi, indiferent de profesiile şi ocupaţiile pe care le avem, căci avem nevoie de toate şi de toţi, aşa cum suntem. Niciun om nu este inferior sau superior celuilalt. Fiecare este înzestrat de Dumnezeu cu un talent şi trebuie să ne acceptăm aşa cum suntem, încercând să cultivăm frumosul şi să credem în ceea ce facem.

În momentul în care poporul va spune: nu avem nevoie de cultură, atunci ne vom putea declara desfiinţaţi ca popor de pe harta lumii…

Read Full Post »

girl happyAm ajuns într-un moment oarecum „tragic” al vieţii mele, în care am ajuns să-mi pun întrebarea: până unde mă va ţine speranţa? Până când voi îndura cele mai nedrepte jigniri şi cât voi reuşi să-mi menţin toleranţa?

Vă spun frumos: dragii mei, tot ce îmi doresc este să fiu utilă societăţii în care trăiesc, să mă simt liberă să mă asociez cu cei care gândesc frumos şi nobil, să împart cu voi ceea ce pot să ofer, să nu deranjez prea mult, dar să atrag atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în lume…

1. Mă uit în jur. Merg pe stradă, scriu pe Facebook, mă plimb între aşa-zişii oameni obişnuiţi. Primesc comentarii ironice, de la „inexistenţe pe două picioare”, primesc jigniri de la cele mai neplăcute persoane, îndur priviri răutăcioase şi sunt permanent o sursă de bârfă pentru marea majoritate. De ce? Pentru că vreau să fac lucruri şi chiar ajung să le fac. Că am aspiraţii poate prea înalte pentru capacitatea lor de înţelegere. Aşa, şi? Dar pentru cine fac ce fac? Pentru nişte oameni indiferenţi, care-şi văd doar propriul metru pătrat, care abia reuşesc să gândească pentru ei, dar să mai vadă şi dincolo de propriul corp?

În fine, îi las în pace… Avem idealuri mai înalte decât să punem la punct asemenea persoane…

2. Mă uit din nou în jur. Bucuroasă, aspir să ajung în cercuri mai elevate, să cunosc oameni mai delicaţi: profesori universitari, lectori, conferenţiari şi ce titulaturi mai există (nu-s suficient de deşteaptă să le mai ştiu şi ordinea titulaturilor, dar de aceea vreau să stau între oameni deştepţi, ca să am ce învăţa de la ei), între oameni cu idealuri înalte, oameni care pot inspira şi te pot ajuta. Însă asemenea oameni au şi influenţă… Da, sunt profesorii mei, nu? Trece vremea şi ajung să fiu crunt dezamăgită şi de aceştia… Nu mai primesc jigniri, nici comentarii răutăcioase. Aici totul este mult mai rafinat… O batjocură fină, o dovadă de „sunt mai bun ca tine” sau „nu ai ce căuta între noi”, sau „noi deţinem banii” şi… desigur „noi deţinem puterea”. O palmă morală pe care o simţi mai adânc decât o lovitură de bici pe spate… Aplec capul şi mă gândesc: de ce atâta nedreptate de la cei… care pretind că fac dreptatea?

Dezamăgirea mea creşte odată cu nivelul intelectual al celor care ajung să se coboare atât de mult, dar ei sunt elita – aşa-zisa elită intelectuală şi vor să pună stăpânire pe tot…

Merg mai departe şi mă gândesc triumfător: „aspiraţiile mele sunt mult mai înalte şi voi lupta pentru poporul meu, pentru că-i am pe conducătorii mei, care-mi sunt ghid şi suport moral”.

3. Mă uit din nou în jur. Mă uit la conducătorii mei, la cei care au puterea de a dirija ceea ce eu îmi doresc pentru poporul meu. Ei deţin puterea, noi le-am dat „delegaţie” să conducă această ţară (spre a ne exprima cu Noica, ce spunea: „Eu i-am oferit lui Ceauşescu delegaţie să conducă această ţară. Delegaţia mea nu mi-o poate lua nimeni”). Ei bine, nici delegaţia mea nu mi-o poate lua nimeni. Trec cu privirea pe cei care m-au jignit sau pe cei care m-au nedreptăţit şi privesc cu speranţă spre elite… Dar… mă trezesc că trag, muncesc, le duc ideile mai departe, îi promovez, îi venerez… şi ei îşi schimbă opiniile… Ce se întâmplă cu elita mea? Unde sunt cei în care aveam cea mai mare speranţă? Mă blochez şi efectiv îmi vine să plâng… Dezamăgirea e cruntă… Ce aşteptări să mai am?

Înţeleg că nu pot să am aşteptări de la oamenii „ordinari” cu care m-am intersectat inevitabil, aşa sunt ei, nepreocupaţi, indiferenţi, nu au aşteptări prea mari de la viaţă, deci nici mari dezamăgiri…

Mi-e greu că nu mai pot aştepta nimic de la intelectuali, de la profesori, care m-au dezamăgit şi m-au lăsat într-o umbră de durere, dar aş putea să înţeleg şi asta: ei o fac din orgoliu, au şi ei puţină putere şi trebuie să şi-o arate faţă de cei slabi, că altfel nu ar fi nimic de ei, în fond…

Dar elitele? Cei care ne guvernează? Cei care ne dirijează drumurile? Cei care ne cer votul şi apoi noi ne încredem în ei cu tot sufletul? Ei nu mai au scuze… Nu mai pot găsi scuze… Am obosit să găsesc scuze şi să tot privesc în jur. Îmi pierd şi interesul, şi vederea. Iar sufletu-mi se usucă precum o floare-n zi de toamnă, după o calmă şi plăpândă ofilire… Dar tot spre moarte merge, oricât de lent, şi oricât de frumos şi graţios ar face-o, precum într-un dans. „Toleranţa dusă la maxim e sinucidere”, spune Lucian Blaga…

4. Nu pot să mă mai uit în jur, nu mai am la cine. Trec acum printr-o perioadă extrem de grea, în care mi-am pierdut reperele… Dar mai am o speranţă: dacă în jur nu mă mai pot uita, voi privi în sus! Acolo e Cineva care cu siguranţă mă va auzi, mă va asculta şi-mi va mai ţine flacăra speranţei aprinsă, măcar până îmi voi mai întări sufletul. Dumnezeu? Ce face oare Dumnezeu? Unde e? Lasă totul să se petreacă …aşa, fără niciun raţionament? Oamenii sunt egoişti, răi, individualişti, neinteresaţi, pasivi… şi El tace? De ce?

Îmi vine-n minte: „Doamne, Doamne, mult zic Doamne, Dumnezeu pare că doarme, cu capul pe-o mănăstire şi de nimeni n-are ştire”…

Ce mă fac? Nu mai am unde să mă uit. M-am rătăcit. Totuşi, mai am un singur loc în care pot privi şi judeca: … în mine. În mine am toate resursele necesare pentru a trece peste aceste dezamăgiri, pentru a-mi alimenta sufletul cu credinţă şi putere, şi mai ales cu multă dragoste. Concentrarea mea cade atunci pe ceea ce iubesc eu cel mai mult şi pe ceea ce am eu mai de valoare în viaţa mea…

Încep cu mine… Apoi vor veni şi alţii, mai sunt şi alţii ca mine… Ne vom aduna şi vom lumina… Precum o lumină tot mai puternică, vom răsări şi vom schimba lumea… Cu dragoste, valoare şi implicare.

Vă mulţumesc, deci, celor care m-aţi jignit sau m-aţi batjocorit, căci mi-aţi oferit şansa de a privi spre mine, iar voi vă veţi usca precum frunzele de toamnă… de fapt, sufletul vostru oricum e ofilit de atâta răutate şi „încruntare” omenească.

Read Full Post »

francesco redi

 Azi, a fi specialist este o modă şi, poate, o necesitate chiar, ar spune unii. Este desuet azi să fii un filosof, un gânditor care ştie din toate câte puţin şi, ar spune din nou unii, să nu facă nimic bine în final. Totuşi, la baza construcţiei ştiinţei şi a marilor descoperiri au stat atât cunoştinţele în domeniul specific fiecărui domeniu, dar şi o vastă cultură generală, dovadă că multe din experimentele lumii nu s-ar fi realizat fără mici sclipiri de inteligenţă atipică şi, desigur, fără nişte „conexiuni necesare”, spre a ne exprima cu Constantin Noica, cu alte domenii, total diferite.

Una din cele mai frumoase cuvântări ale lui Goethe este: „Atunci când eşti trist, să te uiţi la stele, căci doar ele te vor face să stai cu privirea sus”. Unii, mai răutăcioşi, ar spune că dacă ne uităm în sus, riscăm să cădem în groapă. Dacă ne oprim iară, nu există progres. Ei bine, aş avea un răspuns şi la aceasta, cu gândul la filosoful grec Democrit. Acesta a fost primul care a afirmat că forța motrică a istoriei omenirii este nevoia (chreia), necesităţile oamenilor. Trăit într-o lume în care indiferent că erai matematician, fizician, profesor sau arhitect, trebuia să cunoşti şi muzică, şi istorie, şi ştiinţele naturii, căci, după cum spune un vers dintr-un poem norvegian: „Învaţă de la toate, căci toate-ţi sunt surori/Să treci frumos prin viaţă, să poţi frumos să mori”, nu ne putem limita doar la câmpul activităţii noastre, fără să putem trece graniţa cunoştinţelor noastre şi spre alte domenii. De ce m-am oprit la Democrit, este pentru că într-o zi, acesta s-a uitat la stele şi… a căzut într-o groapă. S-au făcut glume pe seama lui, dar el de fapt studia cerul cu stelele, deoarece cunoştea astronomie şi putea cunoaşte, după stele, ce recoltă va fi peste şapte ani. Ei bine, timp de şapte ani, s-a pregătit cu unelte şi diferite maşinării utile pământului, pentru a strânge recolta, iar când a venit vremea şi recolta era extrem de bogată, oamenilor nu le venea să creadă că teoria lui Democrit funcţionase, aşa că acesta a făcut bani frumoşi de pe urma închirierii acestor ustensile. Dovadă că … uneori merită să mai cazi şi în groapă. „Sapă frate, sapă, sapă, până dai de stele-n apă”, zice Lucian Blaga.

Dar totuşi v-aş povesti câte ceva despre omul de ştiinţă Francesco Redi, care pe mine personal m-a fascinat, deşi nu am cunoştinţe foarte vaste în ştiinţe ale naturii, a fost mereu o provocare să cunosc câte puţin istoria marilor invenţii ale acestei lumi. Francesco Redi este de fapt cel care a descoperit „microbul”, cauza acestuia şi, desigur, metodele prin care acesta poate fi înlăturat. În primul rând, omul de ştiinţă al sec. al XVII-lea, nu credea în aşa zisa „generaţie spontană”, considerând că fiecare creaţie are o cauză, iar în ce priveşte domeniul său, pe el îl interesa ce anume duce la putrefacţia omului după moarte, sau a celorlalte creaturi. Ideile cu privire la moarte şi la descompunerea trupului i-au venit după ce a citit în Iliada a lui Homer despre moartea lui Patroclus. Redi citea cu pasiune despre cum Ahile nu putea să-l părăsească pe stăpânul său Patroclus, de teamă că „roiul nimicitor” va veni şi îl va distruge, motiv pentru care trebuia să îl îmbălsămeze, pentru a nu ajunge corpul la putrefacţie. Dar ce era „roiul nimicitor”? Iată întrebarea ce îl măcina pe omul nostru de ştiinţă care… nu avusese ce face decât să citească Iliada. Ce legătură avea Iliada cu ştiinţele naturii, obiectul său de studiu?

Francesco Redi a descoperit microbul citind Iliada. Aşa este. După ce a citit acel pasaj cu roiul nimicitor, Redi a constatat că există o legătură între corpul fără viaţă şi aer. În aer erau diferite insecte, care ajungând pe corpul în cauză, acestea depuneau ouă, din care ieşeau alte larve, larve ce duceau de fapt la apariţia putrefacţiei, pentru că ele se hrăneau din corpul neînsufleţit. Ulterior acestei constatări, Redi a făcut nişte experimente. În două vase a pus câte o bucată de carne: un vas l-a acoperit, pe celălalt nu l-a acoperit. Constatarea a fost că insectele au venit la carnea descoperită, au depus ouăle, iar putrefacţia a apărut foarte rapid, pe când carnea acoperită s-a conservat mai mult timp.

În concluzie, datorită cunoştinţelor vaste în domeniul biologiei, dar şi abordării unor alte domenii total diferite, Francesco Redi a descoperit microbul şi astfel, s-a ajuns la a se inventa … frigiderul, care astăzi ne apără de posibilii microbi care vin din exterior, din aer. Iată cum un cuvânt care nici nu exista în secolul XVII, şi anume „microbul”, s-a născut în urma unei lecturi a unei opere antice, şi anume Iliada.

În încheiere, aş veni cu ceva mai actual, şi mă opresc la o carte numită „Dicţionar de mitologie greco-romană”, în care şi-a adus contribuţia şi doamna Zoe Petre. Dumneaei ne mărturiseşte astfel: În amintirile sale, publicate în 1947, cancelarul Kurt von Schuschnigg al Austriei, închis în lagăr de nazişti imediat după Anschluss (al cărui ferm adversar fusese), povesteşte că s-a simţit umilit când un coleg german de detenţie, fost ministru şi el, a recitat din memorie o bună parte a Cântului I al Iliadei în greceşte, în vreme ce el însuşi nu a putut răspunde  decât cu un lung pasaj din Eneida – în latineşte. Cine mai are azi complexe de inferioritate fiincă nu poate recita Iliada în original?

Pentru ştiinţă sau artă nu prea s-a vărsat sânge, dar în politică s-a vărsat, căci Noica spunea: „Politica e mizeria spiritului”, şi a vorbi azi de politică e mai actual decât să vorbim despre microbi, ştiinţă, artă poetică… Asta fiindcă politicul ne afectează pe toţi, iar dacă vom rămâne indiferenţi la ce se întâmplă în jur, va veni o vreme când vom fi total dezamăgiţi de propria noastră viaţă, în lumina indiferenţei…

Alexandrina Chelu

Read Full Post »

Older Posts »