Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Cugetări’ Category

A dărui – de Crăciun …

646x404Iată, se apropie sărbătorile de iarnă şi suntem din nou în atmosfera caldă a familiei, în vacanţe şi concedii, în febra cadourilor. Vreau să vă împărtăşesc şi eu puţin din propria experienţă câteva momente din această perioadă frumoasă… sau mai puţin frumoasă uneori.

Am avut bucuria ca, în urmă cu câteva zile, să-mi invit câţiva prieteni acasă şi să le ofer nişte cadouri, nu atât simbolice, cât (sper eu) utile, pentru fiecare în parte în funcţie de ceea ce ştiam că i-ar fi necesar sau de care s-ar bucura. Am primit şi eu deja cadouri frumoase şi da, este cu adevărat un sentiment plăcut să primeşti şi să dăruieşti. Între toate cadourile noastre pentru cei dragi, recunosc că am avut şi plăcuta ocazie să ofer nu atât lucruri materiale, cât lucruri spirituale, şi aici mă voi referi la cele câteva recitaluri de colinde pe care le-am oferit-o iubitorilor de frumos, mai ales că acum este şi o atmosferă învăluită de colinde româneşti, de Crăciun. Absolut peste tot – cântarea noastră a fost un cadou.

Doresc să mă refer la un anume recital – în care, de altfel, deşi am avut ocazia să fiu alături de câţiva prieteni dragi, care au venit special pentru noi, totuşi am rămas cu un gust uşor amar, cu o oarecare dezamăgire… Împletit recitalul nostru cu nişte discuţii despre dăruire şi dragoste, recunosc că am fost atentă şi ascultătoare, indiferent dacă speech-urile au fost mai mult sau mai puţin interesante. Până una alta, am arătat respect faţă de ceea ce s-a realizat în acea seară de colinde şi ceea ce povesteau oamenii că au făcut pentru alţi oameni – în materie de dăruire…

La finalul acestor speech-uri, ne-a revenit rândul să încheiem, oarecum, evenimentul, cu încă o serie de colinde… Colinde pe care, cu mult drag, le ofer şi le cânt din tot sufletul, alături de mama şi tatăl meu, pentru că au un mesaj frumos, moralizator, educativ, ba chiar special – fiindcă nu sunt colinde doar de Crăciun, ci am cântat şi colinde din Sistemul Tipologic al Colindei (Colinde protocolare, profesionale, filosofice, religioase, cosmogonice etc); colinde pe care le-am prezentat cu mult entuziasm, tocmai pentru că ştiam că nu se cântă aşa ceva în fiecare zi.

În final, cu dezamăgire, am observat că pe o mare parte din cei prezenţi chiar nu interesa ceea ce cântam: vorbeau, râdeau, se mişcau… E drept, la ce te aştepţi într-un local? Nu e nici teatru, nici casă de cultură. Dar totuşi, noi am ascultat cu respect ceea ce s-a vorbit, nu aşteptam şi noi acelaşi respect? Mai ales că sesiunile noastre de colinde au fost şi scurte (15 minute fiecare). Pe când speech-urile au durat mai mult… În fine, s-a încheiat şi evenimentul, m-am arătat oricum destul de dezamăgită (nu puteam să mă abţin), mulţumind (cu sinceritate) pentru invitaţie, dar mulţumind (uşor ironic) şi pentru faptul că am fost ascultaţi…mai mult sau mai puţin. Nu am vrut să fiu ironică, dar cred că aşa mi-a ieşit, din păcate…

Ştiţi care a fost partea cea mai tristă?… Că între toate speech-urile, m-a impresionat o doamnă care, prin felul în care a prezentat (lăcrimând chiar), a reuşit să mă surprindă şi să îmi mângâie sufletul, bucurându-mă că mai există oameni care să dăruiască cu multă căldură din ceea ce au ei mai mult. Şi chiar acea doamnă, după care urmam noi, a vorbit cel mai mult… în timpul colindelor noastre. Şi mă uitam la ea, cu tristeţe, în timp ce cântam, şi cred că între versurile mele, se mai strecura câte-un gând: dar totuşi, de ce nu ne bagă măcar în seamă?

Atunci am realizat un lucru … pe care ulterior l-am discutat şi în familie, cu privire la aşa-zisele acte de caritate… Da, e frumos să dăruieşti, să oferi, să arăţi lumii cum reuşeşti să o faci, dar lipsa de respect cum o oferim, în acelaşi timp? Nu se poate dărui nimic cu adevărat, dacă nu există un caracter frumos în spatele acestor fapte, un respect pentru cei din jur şi, desigur, EDUCAŢIE. Căci, până la urmă, respectul ţine de EDUCAŢIE. Nu mă consider nici pe departe un om sută la sută respectuos, şi eu am mai vorbit uneori în timpul unui recital, am pus o întrebare sau am răspuns la o întrebare (nu suntem absurzi), dar niciodată nu am tratat cu lipsă de respect un act de cultură, că era bun, că era prost. Dar îl respectam. Ascultam.

Aceasta mi-a adus aminte de câteva cugetări morale ale lui Constantin Noica… Când vorbim de educaţie, de cultură, de respect, de dăruire, nu putem să nu ne gândim şi la rezultatele faptelor noastre. Până una alta, oferi, dar eşti respectat pentru asta? Căci există cazuri când, oferind continuu, la un moment dat te blochezi (financiar, medical etc) şi nu mai poţi oferi. Ca să primeşti apoi reproşuri: cum? nu mai poţi? dar ai obligaţia să mă ajuţi! Ei bine, la aşa ceva nu se doreşte a se ajunge… şi e păcat că, de multe ori, nu există apreciere când vorbim de dăruire. Şi nici rezultat, decât de moment, nu şi pe termen lung.

Constantin Noica povestea, cândva, cum vedea oamenii că, după fiecare masă, hrăneau câinii străzii din jurul restaurantelor, sau oamenii care mergeau pe stradă mai aruncau câte-un os sau o bucată de sandviş animalelor înfometate. La un moment dat, văzând acestea, Constantin Noica s-a gândit să facă şi el acelaşi lucru, dacă îi rămâne mâncare, după ce ia masa. Într-adevăr, când a zărit un câine, i-a aruncat un os… câinele a venit, a mirosit osul, l-a privit pe Noica şi a plecat, fără să ia osul. Noica a rămas blocat. Atunci s-a gândit: “da, câinele m-a privit ca şi cum mi-ar fi spus: şi tu faci ca toţi ceilalţi? de la tine… aşteptam mai mult. Nu eşti nici tu decât… un biet mântuitor!”…

De reflectat…

Până atunci, vă doresc Sărbători Fericite, un AN NOU FERICIT şi multă înţelepciune, sănătate şi putere de muncă.

Cu respect,

Alexandrina Chelu

Read Full Post »

Jean-Jacques_Rousseau_(painted_portrait)“…dar societatea îl perverteşte!” – O spune Jean-Jacques Rousseau, crez pe care nu-l împărtăşeşte toată lumea, însă. Totuşi, câţi nu ne-am spus: “Doamne, cât m-a înrăit societatea”, sau “Societatea actuală te face egoist, rău, intolerant şi nepăsător”. Sigur, nu mă refer la acei oameni care se nasc cu o “pată” genetică (din părinţi alcoolici sau cu probleme de natură psihică), nu mă refer nici la acei oameni care au o predispoziţie spre a comite infracţiuni, crime de exemplu (aşa-zişii psihopaţi), care dacă n-ar exista, probabil n-ar exista nici poliţie, nici justiţie, nici procuratură etc.

Aşa se face că omul, ca fiinţă creată de Dumnezeu – această idee divină, îmbrăţişată de mai toate culturile lumii, sub o formă sau alta, este o fiinţă raţională şi socială. Omul este o “încăpăţânare, o idee”, spre a ne exprima cu filosoful Constantin Noica, menit să aşeze lucrurile într-o ordine dirijată, oarecum, de Creator, pentru a cultiva armonia. Din păcate, însă, de-a lungul vieţii, un om normal întâmpină diferite greutăţi, are parte de eşecuri sau realizări, iar o dată cu înaintarea în vârstă şi cu înţelegerea lumii din jurul său, devine, se pare – mai rău, mai egoist. Oare dacă nu ar exista toate aceste neajunsuri, omul ar mai deveni atât de rău? Ce îl face rău? Nu pot spune că deţin răspunsul, nici pe departe. Dar din proprie experienţă, şi sigur nu sunt singura care simte aceasta, societatea, oamenii au ajuns să mă facă precum sunt şi eu câteodată: reticentă, neîncrezătoare, uneori chiar rea. Fără să vreau, şi uneori chiar cu persoane care nu merită. Este, deci, o problemă cu această societate – şi nu doar la noi, în România, ci în toată lumea…

Fiind absolventă de liceu pedagogic, am avut experienţa unor învăţături despre ce presupune educaţia, societatea, presiunile externe asupra copilului şi alte interacţionări ale acestuia cu lumea exterioară. Putem spune că un copil e rău? E eventual răsfăţat. Un copil se joacă şi priveşte lumea ca pe o necunoscută, fiind dornic să ştie cât mai mult şi înţelege greu când i se explică cum că anumite lucruri nu are voie să le facă. Nu le-ar face din răutate, le-ar face din curiozitate. E drept, un copil nu are încă intelectul bine format să înţeleagă tot ceea ce i se explică, însă o educaţie progresivă întru morală şi bunătate îl poate pregăti frumos pentru viitor. Ulterior educaţiei părinţilor (cei şapte ani de-acasă), urmează acea etapă în care şcoala devine, în mare parte, responsabilă de viitorul copiilor.

Este necesar ca, la o anumită vârstă, copilului să i se explice, cât mai coerent, ce este bine şi ce este rău. Nu trebuie nici lăsat să facă absolut tot ce doreşte, dar nici să fie îngrădit la maximum, ajungând astfel să privească familia sau şcoala ca o închisoare. Orice om normal atinge un nivel al intelectului în care poate înţelege, dacă i se explică raţional şi prietenos, cu ce se “mănâncă” această lume şi cum trebuie el să o privească. Şi, desigur, ce ar fi de făcut. În caz contrar, pot exista deviaţii, iar copilul să se piardă pe drum, lăsându-se influenţat nu tocmai de cele mai bune ..grupuri.

De asemenea, copilului nu ar trebui să i se dea totul de-a gata. Nu va mai aprecia ulterior munca, banul muncit, va claca mai uşor în faţa unor greutăţi, în viitor, când părinţii nu vor mai avea puterea de a-l controla, iar astfel, riscul ca acel copil să se piardă, este mai mare. E greu, în ziua de azi, să acorzi o atât de mare atenţie educaţiei copilului, iar majoritatea părinţilor îl ţin de dimineaţa până seara prin grădiniţe, cu bone sau cu bunicii. De multe ori părinţii greşesc impunând prin forţă anumite activităţi copilului, sau o atenţie exagerată care l-ar putea sufoca. Este important ca un părinte să devină prieten cu copilul său şi să-i ofere libertatea de a alege ce să facă în viaţă – asta… în special înainte de a termina şcoala…

Ar vrea un copil să fie rău cu părintele său? Un adolescent? Nu cred. Părinţii vor, în cea mai mare parte, tot ce e mai bun pentru copil. Dacă se naşte vreo “răutate”, este din cauza unor presiuni exagerate ale părinţilor, o atenţie sufocantă sau din cauza dorinţei permanente de control al părinţilor care, din păcate, uneori nu ştiu să se oprească. Adică nu realizează că acum copilul lor e mare şi dornic să decidă pentru viaţa lui. În cazul în care copilul pare că se depărtează de nişte norme morale şi de bună cuviinţă, este important, desigur, ca părinţii să intervină, cum pot şi indiferent de vârstă.

Deci, cine ne face răi? De ce am vrea să facem rău celuilalt? Dar celălalt de ce este rău cu noi? Care este, în fond, scopul unui om, atunci când devine rău? Ce rezolvă? De ce o face? … iată nişte întrebări la care m-aş bucura să am parte de nişte opinii, din partea celor care vor avea răbdare să citească aceste rânduri de azi şi aş vrea să ştiu: poate totuşi omul să fie bun? Sau…să rămână bun, aşa cum l-au născut Mama şi Dumnezeu, când a ajuns pe lume?

Alexandrina Chelu

Read Full Post »

2Într-o seară uşor tristă, în care simţeam aproape că mă scurg şi-mi pierd toată suflarea, făceam corecturi alături de tatăl meu la cea mai nouă operă a sa în derulare: Sonetul lui Michelangelo. La un moment dat, am oprit firul corecturilor şi l-am întrebat: “Tati, la ce folosesc toate acestea? În timp ce noi suntem concentraţi la corecturi pe care le considerăm importante, alţi oameni protestează în ţară, alţii ne jignesc pe cei care nu ieşim şi ne acuză că nu ne interesează ce se întâmplă în jurul nostru”. Adică, mai precis, îmi puneam întrebarea: ce rol are artistul în societate şi de ce unii oameni consideră că noi, artiştii, nu avem niciun folos?

În acel moment, tata s-a oprit din corectură şi mi-a răspuns: “Dina, întâi şi întâi trebuie să facem diferenţa între artişti şi artişti. Sunt unii artişti care sunt meniţi să distreze poporul, să-l binedispună, să cânte, să creeze, să picteze ceea ce doreşte poporul, iar ceilalţi artişti sunt cei slujesc efectiv cultura reală, acolo unde ne găsim identitatea adevărată. Ei bine, aceşti artişti nu sunt meniţi să distreze poporul, pentru că această cultură nu este distracţie”.

Atunci, continuând, am întrebat: “Dar tati, la ce folos această cultură adevărată, dacă oamenii nu sunt interesaţi de ea şi problemele sociale cu care ne confruntăm şi pe care, desigur, nu le putem ignora, sunt cu mult mai mari decât creaţia, arta, cultura sau alte forme de exprimare artistică?”

Atunci tata mi-a răspuns: “Nu trebuie să ignorăm problemele sociale, aici este vorba de a face artă şi cultură adevărată pentru popor, pentru demnitatea acestuia şi pentru a-i crea identitatea, dincolo de orice alte probleme cu care acesta se confruntă”.

Ascultând acestea, mi-am adus aminte de o vorbă a cărturarului Iosif Vulcan: “Cultura va salva Românimea”. Simplu, scurt, la obiect… Astfel, îmbărbătându-mă, încercam să îmi imaginez cum popoarele lumii ne vor respecta pentru valorile pe care le avem, trecând uşor graniţele şi constatând că… şi nemţii se laudă cu un Goethe, chiar dacă nu toţi îl citesc, toţi italienii se laudă cu un Michelangelo, chiar dacă nu toţi îi cunosc sonetele, ci mai degrabă arta plastică etc.

Cultura adevărată a avut menirea de a construi poporului o identitate, de a-i modela limba, de a-i crea imaginea în faţa celorlalte popoare ale lumii. Deşi noi, ca popor, am spus că nu avem nevoie de Brâncuşi, care a plecat în Franţa, totuşi ne lăudăm cu el. N-am avut nevoie de CIoran, ne lăudăm cu el. N-am avut nevoie de mulţi alţii… dar acum ne mândrim că fac parte din poporul nostru.

Sper ca, într-o zi, să ajungem să ne respectăm unii pe ceilalţi, indiferent de profesiile şi ocupaţiile pe care le avem, căci avem nevoie de toate şi de toţi, aşa cum suntem. Niciun om nu este inferior sau superior celuilalt. Fiecare este înzestrat de Dumnezeu cu un talent şi trebuie să ne acceptăm aşa cum suntem, încercând să cultivăm frumosul şi să credem în ceea ce facem.

În momentul în care poporul va spune: nu avem nevoie de cultură, atunci ne vom putea declara desfiinţaţi ca popor de pe harta lumii…

Read Full Post »

girl happyAm ajuns într-un moment oarecum “tragic” al vieţii mele, în care am ajuns să-mi pun întrebarea: până unde mă va ţine speranţa? Până când voi îndura cele mai nedrepte jigniri şi cât voi reuşi să-mi menţin toleranţa?

Vă spun frumos: dragii mei, tot ce îmi doresc este să fiu utilă societăţii în care trăiesc, să mă simt liberă să mă asociez cu cei care gândesc frumos şi nobil, să împart cu voi ceea ce pot să ofer, să nu deranjez prea mult, dar să atrag atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în lume…

1. Mă uit în jur. Merg pe stradă, scriu pe Facebook, mă plimb între aşa-zişii oameni obişnuiţi. Primesc comentarii ironice, de la “inexistenţe pe două picioare”, primesc jigniri de la cele mai neplăcute persoane, îndur priviri răutăcioase şi sunt permanent o sursă de bârfă pentru marea majoritate. De ce? Pentru că vreau să fac lucruri şi chiar ajung să le fac. Că am aspiraţii poate prea înalte pentru capacitatea lor de înţelegere. Aşa, şi? Dar pentru cine fac ce fac? Pentru nişte oameni indiferenţi, care-şi văd doar propriul metru pătrat, care abia reuşesc să gândească pentru ei, dar să mai vadă şi dincolo de propriul corp?

În fine, îi las în pace… Avem idealuri mai înalte decât să punem la punct asemenea persoane…

2. Mă uit din nou în jur. Bucuroasă, aspir să ajung în cercuri mai elevate, să cunosc oameni mai delicaţi: profesori universitari, lectori, conferenţiari şi ce titulaturi mai există (nu-s suficient de deşteaptă să le mai ştiu şi ordinea titulaturilor, dar de aceea vreau să stau între oameni deştepţi, ca să am ce învăţa de la ei), între oameni cu idealuri înalte, oameni care pot inspira şi te pot ajuta. Însă asemenea oameni au şi influenţă… Da, sunt profesorii mei, nu? Trece vremea şi ajung să fiu crunt dezamăgită şi de aceştia… Nu mai primesc jigniri, nici comentarii răutăcioase. Aici totul este mult mai rafinat… O batjocură fină, o dovadă de “sunt mai bun ca tine” sau “nu ai ce căuta între noi”, sau “noi deţinem banii” şi… desigur “noi deţinem puterea”. O palmă morală pe care o simţi mai adânc decât o lovitură de bici pe spate… Aplec capul şi mă gândesc: de ce atâta nedreptate de la cei… care pretind că fac dreptatea?

Dezamăgirea mea creşte odată cu nivelul intelectual al celor care ajung să se coboare atât de mult, dar ei sunt elita – aşa-zisa elită intelectuală şi vor să pună stăpânire pe tot…

Merg mai departe şi mă gândesc triumfător: “aspiraţiile mele sunt mult mai înalte şi voi lupta pentru poporul meu, pentru că-i am pe conducătorii mei, care-mi sunt ghid şi suport moral”.

3. Mă uit din nou în jur. Mă uit la conducătorii mei, la cei care au puterea de a dirija ceea ce eu îmi doresc pentru poporul meu. Ei deţin puterea, noi le-am dat “delegaţie” să conducă această ţară (spre a ne exprima cu Noica, ce spunea: “Eu i-am oferit lui Ceauşescu delegaţie să conducă această ţară. Delegaţia mea nu mi-o poate lua nimeni”). Ei bine, nici delegaţia mea nu mi-o poate lua nimeni. Trec cu privirea pe cei care m-au jignit sau pe cei care m-au nedreptăţit şi privesc cu speranţă spre elite… Dar… mă trezesc că trag, muncesc, le duc ideile mai departe, îi promovez, îi venerez… şi ei îşi schimbă opiniile… Ce se întâmplă cu elita mea? Unde sunt cei în care aveam cea mai mare speranţă? Mă blochez şi efectiv îmi vine să plâng… Dezamăgirea e cruntă… Ce aşteptări să mai am?

Înţeleg că nu pot să am aşteptări de la oamenii “ordinari” cu care m-am intersectat inevitabil, aşa sunt ei, nepreocupaţi, indiferenţi, nu au aşteptări prea mari de la viaţă, deci nici mari dezamăgiri…

Mi-e greu că nu mai pot aştepta nimic de la intelectuali, de la profesori, care m-au dezamăgit şi m-au lăsat într-o umbră de durere, dar aş putea să înţeleg şi asta: ei o fac din orgoliu, au şi ei puţină putere şi trebuie să şi-o arate faţă de cei slabi, că altfel nu ar fi nimic de ei, în fond…

Dar elitele? Cei care ne guvernează? Cei care ne dirijează drumurile? Cei care ne cer votul şi apoi noi ne încredem în ei cu tot sufletul? Ei nu mai au scuze… Nu mai pot găsi scuze… Am obosit să găsesc scuze şi să tot privesc în jur. Îmi pierd şi interesul, şi vederea. Iar sufletu-mi se usucă precum o floare-n zi de toamnă, după o calmă şi plăpândă ofilire… Dar tot spre moarte merge, oricât de lent, şi oricât de frumos şi graţios ar face-o, precum într-un dans. “Toleranţa dusă la maxim e sinucidere”, spune Lucian Blaga…

4. Nu pot să mă mai uit în jur, nu mai am la cine. Trec acum printr-o perioadă extrem de grea, în care mi-am pierdut reperele… Dar mai am o speranţă: dacă în jur nu mă mai pot uita, voi privi în sus! Acolo e Cineva care cu siguranţă mă va auzi, mă va asculta şi-mi va mai ţine flacăra speranţei aprinsă, măcar până îmi voi mai întări sufletul. Dumnezeu? Ce face oare Dumnezeu? Unde e? Lasă totul să se petreacă …aşa, fără niciun raţionament? Oamenii sunt egoişti, răi, individualişti, neinteresaţi, pasivi… şi El tace? De ce?

Îmi vine-n minte: “Doamne, Doamne, mult zic Doamne, Dumnezeu pare că doarme, cu capul pe-o mănăstire şi de nimeni n-are ştire”…

Ce mă fac? Nu mai am unde să mă uit. M-am rătăcit. Totuşi, mai am un singur loc în care pot privi şi judeca: … în mine. În mine am toate resursele necesare pentru a trece peste aceste dezamăgiri, pentru a-mi alimenta sufletul cu credinţă şi putere, şi mai ales cu multă dragoste. Concentrarea mea cade atunci pe ceea ce iubesc eu cel mai mult şi pe ceea ce am eu mai de valoare în viaţa mea…

Încep cu mine… Apoi vor veni şi alţii, mai sunt şi alţii ca mine… Ne vom aduna şi vom lumina… Precum o lumină tot mai puternică, vom răsări şi vom schimba lumea… Cu dragoste, valoare şi implicare.

Vă mulţumesc, deci, celor care m-aţi jignit sau m-aţi batjocorit, căci mi-aţi oferit şansa de a privi spre mine, iar voi vă veţi usca precum frunzele de toamnă… de fapt, sufletul vostru oricum e ofilit de atâta răutate şi “încruntare” omenească.

Read Full Post »

francesco redi

 Azi, a fi specialist este o modă şi, poate, o necesitate chiar, ar spune unii. Este desuet azi să fii un filosof, un gânditor care ştie din toate câte puţin şi, ar spune din nou unii, să nu facă nimic bine în final. Totuşi, la baza construcţiei ştiinţei şi a marilor descoperiri au stat atât cunoştinţele în domeniul specific fiecărui domeniu, dar şi o vastă cultură generală, dovadă că multe din experimentele lumii nu s-ar fi realizat fără mici sclipiri de inteligenţă atipică şi, desigur, fără nişte “conexiuni necesare”, spre a ne exprima cu Constantin Noica, cu alte domenii, total diferite.

Una din cele mai frumoase cuvântări ale lui Goethe este: “Atunci când eşti trist, să te uiţi la stele, căci doar ele te vor face să stai cu privirea sus”. Unii, mai răutăcioşi, ar spune că dacă ne uităm în sus, riscăm să cădem în groapă. Dacă ne oprim iară, nu există progres. Ei bine, aş avea un răspuns şi la aceasta, cu gândul la filosoful grec Democrit. Acesta a fost primul care a afirmat că forța motrică a istoriei omenirii este nevoia (chreia), necesităţile oamenilor. Trăit într-o lume în care indiferent că erai matematician, fizician, profesor sau arhitect, trebuia să cunoşti şi muzică, şi istorie, şi ştiinţele naturii, căci, după cum spune un vers dintr-un poem norvegian: “Învaţă de la toate, căci toate-ţi sunt surori/Să treci frumos prin viaţă, să poţi frumos să mori”, nu ne putem limita doar la câmpul activităţii noastre, fără să putem trece graniţa cunoştinţelor noastre şi spre alte domenii. De ce m-am oprit la Democrit, este pentru că într-o zi, acesta s-a uitat la stele şi… a căzut într-o groapă. S-au făcut glume pe seama lui, dar el de fapt studia cerul cu stelele, deoarece cunoştea astronomie şi putea cunoaşte, după stele, ce recoltă va fi peste şapte ani. Ei bine, timp de şapte ani, s-a pregătit cu unelte şi diferite maşinării utile pământului, pentru a strânge recolta, iar când a venit vremea şi recolta era extrem de bogată, oamenilor nu le venea să creadă că teoria lui Democrit funcţionase, aşa că acesta a făcut bani frumoşi de pe urma închirierii acestor ustensile. Dovadă că … uneori merită să mai cazi şi în groapă. “Sapă frate, sapă, sapă, până dai de stele-n apă”, zice Lucian Blaga.

Dar totuşi v-aş povesti câte ceva despre omul de ştiinţă Francesco Redi, care pe mine personal m-a fascinat, deşi nu am cunoştinţe foarte vaste în ştiinţe ale naturii, a fost mereu o provocare să cunosc câte puţin istoria marilor invenţii ale acestei lumi. Francesco Redi este de fapt cel care a descoperit “microbul”, cauza acestuia şi, desigur, metodele prin care acesta poate fi înlăturat. În primul rând, omul de ştiinţă al sec. al XVII-lea, nu credea în aşa zisa “generaţie spontană”, considerând că fiecare creaţie are o cauză, iar în ce priveşte domeniul său, pe el îl interesa ce anume duce la putrefacţia omului după moarte, sau a celorlalte creaturi. Ideile cu privire la moarte şi la descompunerea trupului i-au venit după ce a citit în Iliada a lui Homer despre moartea lui Patroclus. Redi citea cu pasiune despre cum Ahile nu putea să-l părăsească pe stăpânul său Patroclus, de teamă că “roiul nimicitor” va veni şi îl va distruge, motiv pentru care trebuia să îl îmbălsămeze, pentru a nu ajunge corpul la putrefacţie. Dar ce era “roiul nimicitor”? Iată întrebarea ce îl măcina pe omul nostru de ştiinţă care… nu avusese ce face decât să citească Iliada. Ce legătură avea Iliada cu ştiinţele naturii, obiectul său de studiu?

Francesco Redi a descoperit microbul citind Iliada. Aşa este. După ce a citit acel pasaj cu roiul nimicitor, Redi a constatat că există o legătură între corpul fără viaţă şi aer. În aer erau diferite insecte, care ajungând pe corpul în cauză, acestea depuneau ouă, din care ieşeau alte larve, larve ce duceau de fapt la apariţia putrefacţiei, pentru că ele se hrăneau din corpul neînsufleţit. Ulterior acestei constatări, Redi a făcut nişte experimente. În două vase a pus câte o bucată de carne: un vas l-a acoperit, pe celălalt nu l-a acoperit. Constatarea a fost că insectele au venit la carnea descoperită, au depus ouăle, iar putrefacţia a apărut foarte rapid, pe când carnea acoperită s-a conservat mai mult timp.

În concluzie, datorită cunoştinţelor vaste în domeniul biologiei, dar şi abordării unor alte domenii total diferite, Francesco Redi a descoperit microbul şi astfel, s-a ajuns la a se inventa … frigiderul, care astăzi ne apără de posibilii microbi care vin din exterior, din aer. Iată cum un cuvânt care nici nu exista în secolul XVII, şi anume “microbul”, s-a născut în urma unei lecturi a unei opere antice, şi anume Iliada.

În încheiere, aş veni cu ceva mai actual, şi mă opresc la o carte numită “Dicţionar de mitologie greco-romană”, în care şi-a adus contribuţia şi doamna Zoe Petre. Dumneaei ne mărturiseşte astfel: În amintirile sale, publicate în 1947, cancelarul Kurt von Schuschnigg al Austriei, închis în lagăr de nazişti imediat după Anschluss (al cărui ferm adversar fusese), povesteşte că s-a simţit umilit când un coleg german de detenţie, fost ministru şi el, a recitat din memorie o bună parte a Cântului I al Iliadei în greceşte, în vreme ce el însuşi nu a putut răspunde  decât cu un lung pasaj din Eneida – în latineşte. Cine mai are azi complexe de inferioritate fiincă nu poate recita Iliada în original?

Pentru ştiinţă sau artă nu prea s-a vărsat sânge, dar în politică s-a vărsat, căci Noica spunea: “Politica e mizeria spiritului”, şi a vorbi azi de politică e mai actual decât să vorbim despre microbi, ştiinţă, artă poetică… Asta fiindcă politicul ne afectează pe toţi, iar dacă vom rămâne indiferenţi la ce se întâmplă în jur, va veni o vreme când vom fi total dezamăgiţi de propria noastră viaţă, în lumina indiferenţei…

Alexandrina Chelu

Read Full Post »

Leonid_andreev_terijokiyÎn urmă cu mulţi ani de zile, fiind foarte pasionată de literatură şi de artă în general, tatăl meu îmi mai dădea din când în când câte-o carte, de data aceasta punându-mi sub ochi o piesă de teatru: “Regulile binelui”, de Leonid Andreev. Iniţial, nici nu-l cunoşteam pe acest scriitor rus, dar când am început să citesc piesa (care la origine este o nuvelă cu două personaje, pe care tatăl meu a dramatizat-o, cu gândul să o propună Teatrului spre a se juca), nu am putut să mă mai desprind de ea. Deja mă gândeam ce impact interesant şi pozitiv ar avea asupra publicului iubitor de artă, morală şi cultură.

Nuvela “Regulile binelui” are doar două personaje: un drac şi un preot. Acţiunea se întâmplă într-o biserică şi prin împrejurimile acesteia. La un moment dat, dracul intră în biserică, trăbăluind pe acolo, căutând să facă Binele, însă este surprins de preot, care nu-l crede pe drac că este drac, până când acesta îi povesteşte toate neplăcerile pe care i le-a cauzat cu ceva timp în urmă. Dar totuşi, dracul se dovedeşte de bună credinţă şi îi cere preotului să-l înveţe Binele, că s-a săturat să facă rău şi vrea să intre în rând cu lumea bună.

Preotul, cu inima bună, îi oferă dracului nişte cărţi de teologie, de dogmatică şi, desigur, Biblia, însă după câteva săptămâni, dracul se întoarce la preot foarte amărât, spunând dezamăgit că nu a aflat ce este Binele şi că se teme că nu-l va afla niciodată. În aceste condiţii, preotul se vede total descumpănit, simţind că dracul va fi o persoană dificil de educat, însă nu se lasă bătut şi-i oferă nişte pilde:

– Auzi, fii atent la mine, spune preotul, uite ce ne spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: “Dacă cineva îţi dă o palmă, tu întoarce şi celălalt obraz”.

Încântat, dracul îl sărută pe preot, fericit că a aflat în sfârşit ce este Binele şi a şi luat-o la sănătoasa prin târg. Plimbându-se aşa, printre oameni, acesta aştepta să fie pălmuit, ca să facă întocmai cum l-a învăţat preotul. După câteva zile, se întoarce dracul amărât la preot, din nou, ca ars de supărare, şi lovit bine peste tot.

– Doamne fereşte, spune preotul îngrijorat, dar cine te-a bătut în halul ăsta?

– Am vrut să fac precum mi-ai spus, părinte, spune dracul, am umblat prin târg aşteptând nerăbdător să mă lovească cineva peste faţă, dar când să mă iau la harţă cu cineva, unul mi-a tras un pumn în cap, iar eu am dat înapoi, şi uite-mă: sunt tot bătut. Nu mi-a dat o palmă, ci un pumn. E o diferenţă. Nu e bine, nu am aflat Binele…

Preotul, total descumpănit de prostia şi neghiobia dracului, se înfurie, însă caută o altă pildă potrivită pentru drac, sperând că aceasta o va înţelege mai bine, pentru că prima dată acesta o luase total mot-a-mot.

– Ştii ceva, drace? Eşti chiar prost, aceste pilde sunt nişte morale, nu trebuie să le iei cuvânt cu cuvânt. Dar lasă, încercăm altceva. Uite, Mântuitorul a spus că “dacă cineva îţi cere cămaşa de pe tine, şi aceea să i-o dai”, spune preotul.

Fericit, dracul se luminează şi iese bucuros din biserică, fugind direct spre un magazin pentru a-şi achiziţiona o cămaşă nouă. Mândru de ea, se plimbă din nou prin târg, aşteptând să-i ceară careva cămaşa. După câteva zile, supărat însă că nu are succes, se întoarce la preot.

– Drace, ce mai e cu tine din nou? Şi ce e cu cămaşa asta nouă? întreabă preotul.

– Uite, părinte, că numai nu am succes cu pildele tale. Mi-am luat cămaşă nouă şi am tot aşteptat să mi-o ceară careva, dar m-am plimbat zile întregi degeaba. Nu am aflat Binele, zice dracul. 

– Prost poţi fi, zice preotul, dar dacă oamenii nu ţi-au cerut fix cămaşa, alte lucruri ţi-au cerut?

– Da, au cerut, de toate: pâine, bani, o mână de ajutor… zice dracul.

– Şi de ce nu le-ai dat, măi prostule? zice preotul.

– Păi eu aşteptam să-mi ceară cămaşa… zice trist dracul.

Văzând că nu mai are cu cine discuta, preotul se îndreaptă trist spre odaia lui. Dracul, descumpănit şi el, îl urmează. După câteva momente de reflecţie, preotul îi spune dracului: “Să nu te împotriveşti Răului”… Dracul, uimit de ultima pildă primită, îşi încearcă din nou norocul în târg.

Trec zile, trec săptămâni, dar dracul nu se mai întoarce. Preotul era deja îngrijorat, dar spera că totuşi dracul va reveni pentru a-i spune că a înţeles ce este Binele. Totuşi, după un timp îndelungat, dracul îşi face apariţia din nou, dar extrem de trist şi plin de durere. Fericit, preotul se îndreaptă spre el:

– Ei, drace, cum stăm? spune preotul.

– Ei, ce să fie? Am trecut prin nişte momente greu de imaginat, spune dracul.

– Dar te rog să-mi povesteşti, spune preotul.

– M-am tot plimbat prin târg şi m-am îndepărtat de oameni, de lume, iar într-un moment de relaxare, când stăteam pe malul mării, privind spre orizonturi, am observat o femeie cu un copil în braţe şi doi bărbaţi care erau gata să o lovească, spune dracul. 

– Şi, tu ce ai făcut? întreabă îngrijorat preotul.

– Eu? Am văzut cum i-a luat copilul din braţe, femeia plângea de durere, spune trist dracul.

– Şi de ce nu ai sărit la ei? Cum ai putut să laşi asta să se întâmple? zice furios preotul.

– Am aşteptat. Şi atunci cei doi bărbaţi au trântit copilul de stânci şi l-au zdrobit, în faţa femeii, care urla de durere. Şi l-au lăsat acolo…, spune dracul, total descumpănit.

– Nenorocitule, cum ai putut să stai şi să priveşti? De ce nu ai făcut nimic? De ce nu ai sărit în ajutor? strigă preotul.

“Să nu te împotriveşti Răului”spune, şoptit, dracul, cu ochii în pământ.

În acel moment, preotul s-a blocat. A rămas cu privirea pironită la chipul trist al dracului, îndepărtându-se încet de acesta… Dracul, văzând că preotul abia mai poate să respire de durere, se duce urgent să-l ajute şi îl cuprinde cu mâinile. Preotul se prăbuşeşte la pământ şi rămâne cu capul în braţele dracului.

– Părinte, nu muri, mai am nevoie de tine. Cum voi afla Binele fără tine? Nu mă lăsa, spune trist dracul.

– Nu oamenii aceia au omorât copilul, nici tu nu ai omorât copilul… Eu l-am omorât, spune distrus preotul, prăbuşindu-se. Vreau să ştii că voi muri cu nădejdea că vei afla şi singur care este Binele, pentru că ai voinţă şi ai tărie. Îţi mulţumesc că ai venit la mine, dar iartă-mă că nu te-am putut ajuta. Eşti la fel de capabil să ajungi în cer, ca orice alt om care a făcut în viaţă numai fapte bune, a încheiat preotul, dându-şi ultima suflare.

…………………..

Astfel se încheie nuvela “Regulile binelui”, pe care eu o citeam când aveam doar 14 ani, cu gândul şi visul de a o vedea jucată pe scenele româneşti, fiind o adevărată capodoperă a scriitorului rus Leonid Andreev. Pe lângă toate piesele de teatru care sunt acum la modă, cred că suntem capabili să mai punem în scenă şi piese cu adevărat moralizatoare, iar teatrul să redevină o instituţie de artă, cultură şi educaţie.

Alexandrina Chelu

Read Full Post »

IMG_5868Ceaa ce urmează să vă relatez ar fi trebuit, poate, să postez mai demult, când evenimentele au fost mai proaspete, însă acum am ocazia de a le aşeza în paginile blogului meu după o mai lungă cugetare asupra faptelor. Se ştie prea bine că deţin o firmă de steaguri în Oradea şi că, pe lângă dorinţa oricărui producător/comerciant de a face profit, aici intervine şi factorul cultural/educativ al aceste afaceri. De-a lungul timpului, din 2003 încoace, de când confecţionăm steguleţe, şi mai ales din 2008 când afacerea a devenit mult mai cunoscută, am avut ocazia să constat “tendinţele” patriotice ale orădenilor, pe lângă obişnuita “obligativitate” de arborare a steagurilor la instituţii publice, primării, ambasade, şcoli, facultăţi, regii autonome sau chiar hoteluri.

Am constatat cu bucurie că de când există firma şi furnizăm orădenilor steaguri, oraşul a devenit mai colorat. La 9 mai 2011 a avut loc o expoziţie a tuturor steagurilor ţărilor lumii (iniţiată de mine şi mama mea, Iuliana Chelu – patroanele firmei), expoziţie care a avut loc la Primăria din Oradea, cu destul de mult succes. La expoziţie au venit orădeni curioşi să vadă şi alte drapele decât cele obişnuite ochiului aici, la noi, dar au venit şi profesori cu elevi, sau educatoare cu preşcolari. Tinerii erau curioşi să vadă vreo ţară, străinii să-şi caute propria ţară, iar micuţii erau, desigur, impresionaţi de coloritul steagurilor şi de multutidinea lor.

Un alt moment memorabil a avut loc la 24 Ianuarie 2012, la 153 de ani de la Unirea Mică, moment în care municipalitatea a comandat o panglică lungă de fix 153 metri care să fie ţinută roată de cetăţenii invitaţi să cânte Hora Unirii. În final, mama mea a ţinut să ofere o bucăţică de panglică fiecărui orădean doritor, însă nu s-ar fi aşteptat la o îmbulzeală fenomenală pentru… o “bucată” din Tricolor. Mama mânuia cu dificultate foarfecele, de teamă să nu rănească pe cineva, pentru a tăia o bucăţică pentru fiecare om, a fost chiar şi îmbrâncită, împinsă. Am obţinut de la un prieten un foarte scurt video în care se şi aude o replică din spatele camerei: “Daţi-ne şi nouă un Tricolor”. Parcă era o “foamete” de Tricolor, o grabă şi o îngrijorare aparte de a prinde o bucăţică, din lunga panglică de 153 metri.

Ulterior, chiar la următorul eveniment legat de Unire, la 1 Decembrie, efectiv am scăpat comenzile de sub control, rămânând chiar şi fără steaguri. Înainte cu două zile, pur şi simplu rămăseserăm fără steaguri mari. Veneau în magazin oameni simpli, cerând un Tricolor pentru casă, şi nu mai aveam ce să le oferim. Am primit chiar şi injurii la adresa noastră din pricina situaţiei. Ieşeau oamenii înjurând: “Ce firmă de steaguri sunteţi, fără steaguri”, iar noi, la un moment dat efectiv ieşite de sub control spuneam: “tot anul nu veniţi, în ultimul moment îşi aduce aminte omul că e sărbătoarea Unirii”. Desigur, pe de o parte, oamenii aveau dreptate, doreau un produs, aveau şi banii, iar noi nu aveam ce să furnizăm. Pe de altă parte, ceea ce nu realizau clienţii noştri este că, din pricina unui evident “şomaj” al firmei pe timpul anului, nu avuseserăm nici suficienţi bani pentru a realiza un stoc pentru cele 2-3 momente de sărbătoare din an.

Punctul culminant a fost, desigur, ziua de 1 Decembrie, care s-a potrivit fix după 30 Nov, zi care fusese declarată liberă în mod legal. Aşa că noi am pus în 30 Nov pe uşa magazinului următorul mesaj “nu mai avem steaguri”. Da, puţin neinspirat, căci trebuia să scriem “steaguri mari”, şi să scriem şi de ziua legală liberă, căci altfel ne păşteau nişte amenzi. Acest incident a fost sancţionat şi de ziarul Bihoreanul, în pagina de mici “batjocuri” – Premiile lui Bihorel. În 1 Dec am vândut steguleţe, cocarde, în centrul oraşului, cu mare succes. Însă ghinion: se terminaseră cocardele. Noi ştiind că mai avem cocarde la creatoarea lor, îi trimiteam pe oameni la ea, unde efectiv aceasta nu mai făcea faţă. Chiar ea ne-a spus că trebuiau filmaţi acei oameni – 5-6, care aşteptau cu răbdare şi 10-15 minute, pentru ca ea să le confecţioneze măcar o cocardă. S-a şi înţepat, s-a şi emoţionat, dar nu s-a lăsat şi a reuşit să ofere câte o cocardă fiecărui “aspirant”.

În urma unor asemenea momente, am tras nişte concluzii… Orădenii cu care am interacţionat (căci nu aş putea generaliza) au un fel de patriotism “selectiv”. O mare perioadă de timp nu acordă atenţie României şi simbolurilor sale, dar când vine o sărbătoare sau o campanie, precum cea a televiziunii Antena 3 în 2012,  toată lumea este patrioată şi cu Tricolor în piept. E şi patriotismul acesta privit ca pe orice “produs” de care ne amintim atunci când, fie este nevoie de el, fie ne-ar face să arătăm mai bine “în faţa lumii”.

Problema este că patriotismul nu trebuie “mult odată”, când “arde”, ci constant, el să existe în sufletul nostru. Şi nu ostentativ, prin “forme fără fond”, pe facebook sau de 1 Dec cu cocardă în piept, ci prin acţiuni şi încercări constante de a promova tradiţiile, cultura, muzica, dansurile româneşti, sau autorii şi creatorii României, viziuni şi perspective economice, tehnologice şi în orice alt domeniu. Şi nu doar în ţară – dar mai ales în străinătate…

http://www.bihon.ro/hora-unirii-la-oradea/1045649 iată un articol consemnat de Jurnalul Bihorean, iar în video la minutul 2:25 se poate observa “foamea” de Tricolor despre care vorbeam mai sus.

Read Full Post »

Older Posts »

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 241 other followers