Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Ianuarie 2017

246511_110039715818154_28207003_n

O viaţă, un destin – salvate de omul Mircea Bradu, care astăzi împlineşte o venerabilă vârstă de 80 de ani. Domnia Sa, om de cultură, dramaturg, scriitor, director al Teatrului de Stat Oradea timp de 16 ani (azi Teatrul Regina Maria) şi director al Direcţiei pentru Cultură Bihor, este o figură marcantă a culturii bihorene, care şi-a lăsat amprenta literară în sufletul cititorilor, dar şi o amprentă umană în inima celor din jur, datorită faptelor sale bune.

Aş aminti, între multele mulţumiri ale unor actori sau prieteni ai dlui. Mircea Bradu, o situaţie de viaţă şi de moarte în care dl. director Bradu, pe atunci, a salvat viaţa unuia din angajaţii lui, azi tatăl meu, Florian Chelu Madeva. Un asemenea moment crucial nu poate fi uitat, iar amintirea lui vine ca un balsam de suflet peste timp, fiindcă ceea ce putea fi o tragedie a fost stopat datorită bunătăţii unui om adevărat.

În 1982, tatăl meu, Florian Chelu Madeva, era după vreo două pneumonii, fuma patru pachete de țigări (fără filtru), era slab la trup și nu prea mânca, nu prea era grijuliu cu propria persoană, aş zice chiar total neglijent cu sănătatea. Căsătorit de un an cu mama mea, Iuliana Băican Chelu, făcea eforturi să se lase de fumat pentru ea, dar era foarte greu. Avea cântări multe în acele vremuri, el fiind însă şi membru în orchestra teatrului. Director atunci era Mircea Bradu. 

La un spectacol, tatăl meu a făcut un un efort vocal (cânta rock) când a simțit o lovitură puternică în piept, ca un pumn în stomac, în plămâni. Sudoarea rece de durere îl sfâșia. Ajuns acasă, mama era încă la Astoria unde lucra ca ospătară și era ultima ei zi de lucru, pentru ca apoi să se angajeze la teatru ca sufleur, după recomandările lui Constantin Noica, naşul lor de cununie. Când ea a ajuns acasă pe la 11 noaptea, tata avea o sudoare rece care îi curgea pe faţă și, lipit de perete, i-a spus, absolut emoţionant:
– Știam că nu mor până vii tu.

Mama, speriată, la doar 26 de ani, nu ştia ce să facă pe moment. Nu aveau telefon, știa că o salvare va ajunge greu, ei locuiau pe atunci într-o garsonieră în Sânmartin. Primul gând al mamei a fost să sune de jos de la un telefon de la spital, la directorul teatrului: dl. Mircea Bradu. A coborât urgent, lăsând în urma ei uşa apartamentului deschisă, ca orice se întâmplă, să strige şi să vină cineva la el. Domnul Bradu, sunat fiind la acea oră târzie, a simțit disperarea situației și imediat a chemat o salvare pentru tatăl meu, salvare care a venit în 8 minute, un record. Domnia Sa avea, prin prisma funcţiei, desigur, o putere mai mare de a solicita un serviciu. Dacă nu venea acea salvare, fără vreun ajutor, tata murea…

Ajunsă salvarea la faţa locului, nu l-au putut aşeza pe tatăl meu pe targă, pe spate, fiindcă urla efectiv de durere. Asistenţii au fost nevoiţi să îl ducă în salvare pe scaun, în poziţie verticală. Ajunşi la spital, medicii au înlemnit. Nu ştiau pe moment ce poate fi. Unii se întrebau: dacă o fi o problemă la un organ de digestie? dacă o fi o infecţie? Fără un film, nu putea bănui nimeni ce s-a petrecut în corpul tatălui meu.

Domnul Bradu a venit şi el la spital să vadă ce se întâmplă, chiar dacă era deja 12 noaptea.

O domnişoară rezidentă, aflată între medici acolo, a spus timid:

– Oare nu e ceva de la plămâni? Întâmplător îi cunosc pe fraţii Chelu, ei cântă şi sunt mai slăbuţi ei, aşa…

Domnişoara respectivă a presimţit ceva, având acele informaţii personale, însă marea problemă a nopţii respective era că radiologul lipsea… Aşadar, au băgat în tatăl meu antibiotice, perfuzii, ca să reziste până dimineaţă, când avea să vină radiologul şi să îi facă o radiografie la plămâni.

Dimineaţa, după o noapte de chin, de durere, de respiraţie dificultoasă, iar mama mea plângând la picioarele tatălui în spital, a venit radiologul şi tata a fost dus de urgenţă la radiografie. În acel moment, toţi medicii au rămas stupefiaţi: un plămân era căzut, pur şi simplu, jos, ca un balon spart…

Un medic a întrebat, şocat:
– De la ce etaj a căzut?

Dus de urgenţă la Pneumoftiziologie, l-au băgat direct în operaţie. Un alt medic, văzând starea generală a pacientului (tata) a spus:
– Ăsta se curăţă…

Aşadar, tatăl meu făcuse, medical vorbind, un pneumotorax (la propriu, i-a căzut un plămân, prin ruptură de pleură). I s-a făcut urgent o incizie, a fost pe viu operat, scoțându-se cu un tub sângele și ridicând ușor, ușor, plămânul căzut. A stat o lună la reanimare, și în total 6 luni la recuperare. Durerile simțite în timpul operației pe viu au fost dureri pe care tatăl meu nu le poate descrie, fiind absolut cutremurătoare. Un moment înfiorător a fost cel în care, urlând de durere, sfâşiat de-a dreptul, medicul i-a spus:

– Domnu’ Chelu, rezistaţi. E de bine. Dacă urlaţi, înseamnă că se ridică plămânul…

Precizăm că şi în ziua de azi, intervenţiile au rămas aceleaşi, fiindcă plămânul trebuie resuscitat pe viu, altfel nu se observă reacţiile imediate ale absorbirii plămânului. Şocant să fii nevoit să rezişti pe viu unei asemenea intervenţii în propriul trup, sfâşiat de durere şi sfârtecat pe interior în toate părţile, sângele ţâşnind în fiecare venă. În momentele când primea litri întregi de sânge, intra în fibrilaţii şi tot corpul începea să-i tremure. Tatăl meu, oarecum speriat, ca orice om, în fond şi la urma urmei, se întreba în acele momente:

– Oare chiar mor?

Şi atunci, speriat de senzaţiile pe care le resimţea, apăsa butonul să vină de urgenţă o asistentă. Aceea îi făcea câte o injecţie ca să îi calmeze tremurul de la reacţia la sângele primit. În toate lunile petrecute în spital, mama mea mergea pe jos în fiecare zi cu mâncare, până acolo sus la TBC, pe deal, şi deseori petrecea nopţile la picioarele lui. Uneori îi cerea tata: adu-mi cărţile alea, un Dostoievski, un Kant etc. Când citea, obosea şi lăsa cartea. Dar soţia lui (mama) şi cartea erau raţiunea pentru care el trebuia să mai trăiască. Şi eu, copilul încă nenăscut, care dacă el murea, nu mai eram în această lume… Adesea tatăl meu a spus:

– Puteam muri ca un prost. Lăsam proaspăta soţie văduvă. Cum am putut fi atât de prost?

Şi îşi amintea astfel de o vorbă de-a lui Noica: „Avem bolile pe care le merităm”. Fireşte, dictonul se referă adesea la cei care îşi provoacă singuri, nesiliţi de nimeni, bolile şi necazurile. Oameni care, în mod conştient, lucrează la propria distrugere. Mai mult, o vorbă spune: „Multă minte îi trebuie omului să afle cât e de prost”.

Când tata şi-a revenit, nu a mai pus vreodată ţigară în gură. Sigur, nu vom exagera inutil, spunând că fumatul l-a adus în această fază. Fireşte, au fost răceli netratate, nemâncat, cafea, trupul firav din genă, deci un cumul de factori. Dar, cu siguranţă, absolut demonstrat, fumatul a contribuit la subțierea pleurei care a cedat la un efort vocal…

Ca o glumă, după revenire, tata a venit la doctor şi i-a spus, în glumă:

– M-am reapucat de fumat…

Şi medicul a făcut pe moment o faţă atât de disperată, încât atunci tatăl meu a înţeles cu adevărat ce ar însemna să se apuce din nou de fumat. Şi i-a spus:

– Domnule doctor, am făcut o glumă. Iertaţi-mă… Nu, nu am să mai fumez niciodată…

După 35 de ani, cu o viaţă mai tihnită şi cu grijă faţă de sănătate, dar şi faţă de propria fiică ce avea nevoie de un tată sănătos, tatăl meu a mers la un control. Medicul radiolog i-a spus, şocat:

– Vai, domnu’ Chelu, dar cât fumaţi!

Tata a zâmbit trist, dar şi satisfăcut.

– Domnule doctor, am fumat mult cândva, dar de 35 de ani nu am mai pus ţigară în gură.

Atunci medicul i-a replicat (citez):

– Plămânii dumneavoastră arată ca după bombardament.

În continuare, tatăl meu trebuie să se ferească de răceli, de bronşite şi mai ales de pneumonii. Din fericire, a abordat, alături de mama mea, o viaţă mult mai îngrijită, ocupându-se de familie şi artă.

Această poveste a venit ca un mic şi timid îndemn pentru fumători să aibă grijă de viaţa lor, de sănătatea lor şi să privească spre viitor. Dar a fost un motiv bine întemeiat să spunem:

– Mulţumim (în cor, toată Familia Chelu) domnule Mircea Bradu, că datorită unui suflet mare şi săritor, aţi salvat o viaţă, un destin, un om de cultură, o femeie să nu rămână văduvă şi un copil care ar fi rămas nenăscut… eu…

Cu lacrimi (dar de bucurie) vă spun: MULŢUMESC!

La mulţi ani, domnule Mircea Bradu, să vă ţină Dumnezeu în pace, linişte, sănătate şi să aveţi o bătrâneţe frumoasă şi tihnită.

 

Alexandrina Chelu

Read Full Post »