Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2014

Jean-Jacques_Rousseau_(painted_portrait)„…dar societatea îl perverteşte!” – O spune Jean-Jacques Rousseau, crez pe care nu-l împărtăşeşte toată lumea, însă. Totuşi, câţi nu ne-am spus: „Doamne, cât m-a înrăit societatea”, sau „Societatea actuală te face egoist, rău, intolerant şi nepăsător”. Sigur, nu mă refer la acei oameni care se nasc cu o „pată” genetică (din părinţi alcoolici sau cu probleme de natură psihică), nu mă refer nici la acei oameni care au o predispoziţie spre a comite infracţiuni, crime de exemplu (aşa-zişii psihopaţi), care dacă n-ar exista, probabil n-ar exista nici poliţie, nici justiţie, nici procuratură etc.

Aşa se face că omul, ca fiinţă creată de Dumnezeu – această idee divină, îmbrăţişată de mai toate culturile lumii, sub o formă sau alta, este o fiinţă raţională şi socială. Omul este o „încăpăţânare, o idee”, spre a ne exprima cu filosoful Constantin Noica, menit să aşeze lucrurile într-o ordine dirijată, oarecum, de Creator, pentru a cultiva armonia. Din păcate, însă, de-a lungul vieţii, un om normal întâmpină diferite greutăţi, are parte de eşecuri sau realizări, iar o dată cu înaintarea în vârstă şi cu înţelegerea lumii din jurul său, devine, se pare – mai rău, mai egoist. Oare dacă nu ar exista toate aceste neajunsuri, omul ar mai deveni atât de rău? Ce îl face rău? Nu pot spune că deţin răspunsul, nici pe departe. Dar din proprie experienţă, şi sigur nu sunt singura care simte aceasta, societatea, oamenii au ajuns să mă facă precum sunt şi eu câteodată: reticentă, neîncrezătoare, uneori chiar rea. Fără să vreau, şi uneori chiar cu persoane care nu merită. Este, deci, o problemă cu această societate – şi nu doar la noi, în România, ci în toată lumea…

Fiind absolventă de liceu pedagogic, am avut experienţa unor învăţături despre ce presupune educaţia, societatea, presiunile externe asupra copilului şi alte interacţionări ale acestuia cu lumea exterioară. Putem spune că un copil e rău? E eventual răsfăţat. Un copil se joacă şi priveşte lumea ca pe o necunoscută, fiind dornic să ştie cât mai mult şi înţelege greu când i se explică cum că anumite lucruri nu are voie să le facă. Nu le-ar face din răutate, le-ar face din curiozitate. E drept, un copil nu are încă intelectul bine format să înţeleagă tot ceea ce i se explică, însă o educaţie progresivă întru morală şi bunătate îl poate pregăti frumos pentru viitor. Ulterior educaţiei părinţilor (cei şapte ani de-acasă), urmează acea etapă în care şcoala devine, în mare parte, responsabilă de viitorul copiilor.

Este necesar ca, la o anumită vârstă, copilului să i se explice, cât mai coerent, ce este bine şi ce este rău. Nu trebuie nici lăsat să facă absolut tot ce doreşte, dar nici să fie îngrădit la maximum, ajungând astfel să privească familia sau şcoala ca o închisoare. Orice om normal atinge un nivel al intelectului în care poate înţelege, dacă i se explică raţional şi prietenos, cu ce se „mănâncă” această lume şi cum trebuie el să o privească. Şi, desigur, ce ar fi de făcut. În caz contrar, pot exista deviaţii, iar copilul să se piardă pe drum, lăsându-se influenţat nu tocmai de cele mai bune ..grupuri.

De asemenea, copilului nu ar trebui să i se dea totul de-a gata. Nu va mai aprecia ulterior munca, banul muncit, va claca mai uşor în faţa unor greutăţi, în viitor, când părinţii nu vor mai avea puterea de a-l controla, iar astfel, riscul ca acel copil să se piardă, este mai mare. E greu, în ziua de azi, să acorzi o atât de mare atenţie educaţiei copilului, iar majoritatea părinţilor îl ţin de dimineaţa până seara prin grădiniţe, cu bone sau cu bunicii. De multe ori părinţii greşesc impunând prin forţă anumite activităţi copilului, sau o atenţie exagerată care l-ar putea sufoca. Este important ca un părinte să devină prieten cu copilul său şi să-i ofere libertatea de a alege ce să facă în viaţă – asta… în special înainte de a termina şcoala…

Ar vrea un copil să fie rău cu părintele său? Un adolescent? Nu cred. Părinţii vor, în cea mai mare parte, tot ce e mai bun pentru copil. Dacă se naşte vreo „răutate”, este din cauza unor presiuni exagerate ale părinţilor, o atenţie sufocantă sau din cauza dorinţei permanente de control al părinţilor care, din păcate, uneori nu ştiu să se oprească. Adică nu realizează că acum copilul lor e mare şi dornic să decidă pentru viaţa lui. În cazul în care copilul pare că se depărtează de nişte norme morale şi de bună cuviinţă, este important, desigur, ca părinţii să intervină, cum pot şi indiferent de vârstă.

Deci, cine ne face răi? De ce am vrea să facem rău celuilalt? Dar celălalt de ce este rău cu noi? Care este, în fond, scopul unui om, atunci când devine rău? Ce rezolvă? De ce o face? … iată nişte întrebări la care m-aş bucura să am parte de nişte opinii, din partea celor care vor avea răbdare să citească aceste rânduri de azi şi aş vrea să ştiu: poate totuşi omul să fie bun? Sau…să rămână bun, aşa cum l-au născut Mama şi Dumnezeu, când a ajuns pe lume?

Alexandrina Chelu

Read Full Post »