Feedback alegeri locale 2016

Dragi cetăţeni, mi-am dorit să scriu acest articol ca o retrospectivă a alegerilor locale din acest an 2016, pentru a putea evidenţia câteva aspecte la nivel local şi naţional în ce priveşte votul cetăţenilor. Pentru unii aş putea părea părtinitoare, eu fiind ex-candidat la Consiliul Local pe lista PSD Oradea, însă vă promit că am de gând să fiu corectă şi raţională în acest mesaj, fără să pară că apăr sau că judec nejustificat.

Este trist când te loveşti de prejudecata oamenilor şi, jignindu-te în faţă, te fac comunist sau fsn-ist, în condiţiile în care eşti un tânăr de 26 de ani (cazul meu) şi care, în mod poate naiv, a intrat în partid din credinţă ideologică (fiind mai de stânga) şi chiar doreşte să facă ceva pentru comunitatea în care trăieşte.

Azi, a-ţi face un partid nou, în care să incluzi oameni care încă nu au avut tangenţă cu politica, cu fostul regim sau chiar cu administraţia, este din păcate foarte greu, pentru că oamenii nu au puterea de a cuprinde cu mintea ideea unei noi formaţiuni politice. Iar atunci, tot ce poate face un tânăr, este să intre într-un partid mai mare, fie PSD, fie PNL, în care să încerce să-şi exprime ideile şi astfel să-şi aducă contribuţia pentru oraş, pentru ţară. Vedem că de-a lungul timpului au mai apărut diverse partide, cum ar fi PMP, ALDE etc, dar iată că fără multe rezultate, deşi fenomenul se petrece de câţiva ani. Nu mai vorbim de partide precum PNŢCD, PRM sau, mai nou, PRU, pentru că iată că nu au putere să penetreze alegerile oamenilor, care au ajuns, în final, tot la PSD sau la PNL. Indiferent că vorbim de un PNL amestecat cu fostul PDL, sau de un PSD care e unit, mai mereu, cu UNPR şi, de curând, cu ALDE, în alianţă.

Aşadar, să nu ne judece oamenii că alegem aceste partide mari, căci de cel puţin 20 de ani, aceste partide sunt constante şi puternice în România, indiferent de loviturile pe care le primesc liderii sau reprezentanţii lor.

Una din formaţiunile politice care a avut un impact grozav în Bucureşti a fost, cu siguranţă, USB-ul lui Nicuşor Dan. Personal vorbind, cu riscul de a „trăda” PSD-ul meu, dacă eram în Bucureşti, poate îl votam. Desigur, asta ţinând cont de capacităţile şi curajul acestui domn, care pare să fi luptat cu sistemul corupt şi cu politicienii actuali. Totuşi, acest domn, prin tipul său de campanie, a încercat să aducă tinerii la vot, intelectualii, oamenii cu carte, oamenii inteligenţi. Dar, domnule Nicuşor Dan, realizaţi dumneavoastră că, din păcate, majoritatea oamenilor sunt oameni simpli, nu intelectuali, nu elită?

Aşadar, ne oprim puţin la oamenii simpli. Oameni care, în ciuda greutăţilor, au doar serviciu şi casă, au o familie, trăiesc poate într-un apartament de bloc, cu venituri modeste, însă reuşesc să plătească taxele şi impozitele şi să fie contribuabili „fideli”, dacă vreţi, pentru România, pentru Bucureşti. Aceşti oameni sunt atât de mulţi, încât e greu să-i cuprindem cu mintea, iar dacă mesajul nostru electoral se îndreaptă spre oameni răsăriţi, cu siguranţă scorul alegerilor nu poate fi ridicat. Este admirabil că se încearcă realizarea unei politici cu oameni curaţi, inteligenţi, culţi, dar din păcate cei mai mulţi oameni sunt oameni simpli, care nu au nevoie de comunicări savante şi nici de minţi sclipitoare, ci …de oameni gospodari care să conducă ţara, oraşul.

Tot întrebând retoric pe domnul Nicuşor Dan: unde au fost tinerii? De ce tinerii de peste 18 ani, tinerii de vârsta mea (26 de ani) au ales varianta să nu se prezinte la vot? De ce ulterior văd mesaje absolut denigratoare la adresa pensionarilor care, cică, ar fi votat PSD-ul (se ştie că PSD are într-adevăr un electorat fidel în rândul pensionarilor), ajungând aproape la a le dori moartea pentru că… au votat?

În primul rând, acei pensionari trecuţi de 60 de ani, sunt oameni care au muncit, oameni care au prins, din păcate, şi greutăţile şi restricţiile fostului regim (căci mai mulţi au avut de suferit, decât cei care cică ar fi fost cu funcţii şi bani), şi ei sunt cei care, în final, au realizat revoluţia iar astăzi, aceşti tineri, au LIBERTATEA de a-i denigra acum prin mesaje absolut de neiertat. Tinerii nu vor, sau chiar nu pot să realizeze acest lucru? Ei chiar nu înţeleg că VOTUL este un drept, aproape egal cu o obligaţie, şi că neprezentarea la VOT este egală cu DEZINTERESUL faţă de NEAM şi ŢARĂ?

Dezamăgirea mea rămâne totuşi prezenţa slabă la vot. E drept că oamenii sunt dezamăgiţi şi scârbiţi de politică, dar în acelaşi timp sunt total indiferenţi faţă de societatea în care trăiesc. În acelaşi timp, omul în ultimii 15 ani a devenit preocupat numai de metrul pătrat al existenţei sale. Omul a devenit într-atât de egoist şi individualist, încât mi-e groază de un eventual război sau vreun conflict care să ne clatine securitatea. Mai mult, mă doare răutatea umană, care a atins cele mai înalte forme de existenţă, iar acum simplul fapt de a fi membru într-un partid pe care „prietenul” tău nu-l agreează, te face din start duşmanul său. Aşa ceva este absolut inadmisibil.

Mă doare sufletul că azi, a te implica pentru comunitatea ta, te face din start un inamic al celor care vor altceva, al celor care vor să fure, să înşele, când noi, cei care vrem să facem ceva, aşteptăm din tot sufletul să fim „exploataţi”, fără să cerem nimic în schimb, decât binele comunităţii. Şi tocmai noi ajungem victimele celor pe care i-am sprijinit, iar după alegeri, nu mai suntem importanţi…

Mai mult, ura care s-a dezvoltat în ultimii ani este absolut nejustificată. Au ajuns unii să jignească un întreb judeţ, de exemplu Teleormanul, doar pentru că un lider politic, anume Liviu Dragnea preşedinte PSD România, este de acolo. Să nu uităm că tot de acolo au răsărit şi nume precum Marin Preda şi Constantin Noica. Şi, da.. bunicul meu. Jignim un judeţ, jignim o regiune (Moldova) doar pentru că voturile lor se îndreaptă spre PSD, de exemplu, iar marii „educaţi” din Transilvania votează PNL. Şi eu sunt în Transilvania, sunt în Oradea, unde acum şi maghiarii plâng din cauza scorului mic pe care l-au obţinut în faţa fostului şi actualului primar PNL, Ilie Bolojan. De ce jignim aşa? Penali sunt în toate partidele. Lideri nedemni există în toate partidele. Dar, în acelaşi timp, oameni serioşi se află în toate partidele… Problema este că unii lideri, uşor pătaţi (sau, fie, mai mult pătaţi), nu acceptă să ridice în fruntea partidului un om curat, onest, plăcut oamenilor, bun orator, iar ei să se retragă în spate şi să ajute cu experienţa lor, pentru că un lider pătat sau penal, cu toate intenţiile sale bune, intenţii pe care nu vrem să le contestăm, va fi, din păcate, un motiv pentru care acel partid nu va fi votat…

Rămâne să vă spun că în această campanie m-am întâlnit cu oameni absolut needucaţi, oameni batjocoritori, oameni total dezinteresaţi şi dezinformaţi, oameni fără coloană cerebrală şi oameni răutăcioşi, cum încă nu mi-a fost dat să întâlnesc. Am întâlnit şi oameni simpli, acei oameni simpli de care spuneam şi cărora nu trebuie să le vorbeşti de Kant şi Hegel (oricâtă plăcere mi-ar face, personal, să vorbesc despre ei), oameni însă care nu au curaj să spună ce îi deranjează şi care, în final, la vot nu se prezintă, crezând că astfel se răzbună pe clasa politică. Greşit. Nu se răzbună, ci chiar îi ajută să se afunde mai mult în corupţie. Aşadar, domneşte o stare de frustrare şi de nemulţumire. Văd la Bucureşti. Toată lumea sare că Bucureştiul e roşu. Vai de mine… Dar au fost la vot? …

Dragi cetăţeni, în speranţa că nu am scris prea mult, am doar o rugăminte la voi! Vă rog, ajunge cu FORME FĂRĂ FOND, vedem doar ce s-a făcut dar nu şi dedesubturile a ceea ce s-a făcut şi de pe urma cărora vom avea de suferit, vă rog fiţi mai toleranţi cu opţiunile diferite ale celorlalţi şi, vă mai rog, fiţi mai atenţi şi deschideţi urechea la fiecare ofertă electorală, pentru ca în final, să veniţi la vot, şi dacă alegeţi să vi-l anulaţi.

DAR VĂ ROG VOTAŢI.

 

Alexandrina Chelu

La o plimbare cu Soarele…

Într-o dimineaţă senină de Crăciun, mergeam pe drumul satului, cu gândurile sufocate de cotidianul din jurul meu şi de toate cele petrecute în ultimele luni ale anului. În plimbarea mea, m-am întâlnit cu Soarele, care părea că vine alături de mine pe drum, în aceeaşi direcţie. Fără să-mi dau seama, am început să conversăm, el conducându-mă până la căsuţa mea din sat.

„Ştiu că e banal ce spun, dar totuşi de ce tot după mine?”, zic eu.

„Eu voi fi întotdeauna cu tine şi cu fiecare om de pe pământ, atâtea zile câte ne va da Dumnezeu”, îmi răspunde Soarele.

„Dar nu te plictiseşti să fii zilnic pe cerul nemărginit, la infinit, când azi oamenii se plictisesc şi să gândească cinci minute în linişte, fără diverse reţele de socializare?”

„Draga mea, sunt aici de atâţia ani, că nici boabele de rouă nu-mi pot număra bătrâneţile, nici firele de nisip de pe pământ, iar acum să spun că m-aş putea plictisi? În fiecare zi văd altceva. Bune, rele, dar mereu altceva. Luminez diferit pentru fiecare om. Uneori încurc în trafic, iar şoferii, nervoşi, nu mai ştiu cum să-şi protejeze ochii de lumina mea, ca să nu facă vreun accident. E drept, cândva nu era aşa, când nu erau şosele imaculate, acum vara se încinge asfaltul din pricina mea, şinele de tren se dilată, iar lumea întârzie mereu la destinaţie. Tot la fel, sunt zile când apropierea iernii sperie pe toată lumea, iar eu încet, încet, mă ascund pe după nori şi apar tot mai greu şi tot mai rece. Atunci aud paşii lacrimilor celor care mă cheamă din nou în mijlocul lor, bătrâni prinşi în ninsoare, iar eu nu am putere să-i ajut, iar când le dezgheţ uşor zăpada, aduc, fără voie, alte pagube, provocând inundaţii, provocând alte suferinţe. Şi mă întreb: ce să fac? Cum să ajut? Căci omul a reuşit, uneori fără voie, să chinuie acest pământ, care-şi plânge deja bătrâneţea, neştiind cum să reziste mai bine paşilor celor şapte miliarde de oameni de pe pământ. Să mă plictisesc? Nu pot, apar în atâtea gânduri, în atâtea poezii, privesc atâtea chipuri care mă caută, care mă iubesc, care uneori se protejează de mine, vara, când ard foarte puternic şi pot să provoc insolaţii sau, cu regret o spun, secete şi, din nou, alte suferinţe. Nu mă bucură, dar pune-ţi mai bine întrebarea: cum ar fi fără mine?”

„Cum ar fi fără tine, Soare… Dincolo de faptul că noi, oamenii, şi celelalte vietăţi, nu am mai trăi, a fi într-un permanent întuneric, trăind pe un pământ sterp, fără roade şi fără nici un fel de viaţă, ar fi cu adevărat deprimant. Nu aş putea vedea chipul celui pe care-l iubesc, nu aş putea creşte o floare în grădină, nu aş putea primi în dar vitamine prin razele tale pătrunzându-mi pielea, nu m-aş mai putea bucura de o pictură, de un peisaj, de un zâmbet… Nu aş mai vedea nimic, nu aş mai putea simţi nimic…”

„Aveţi becuri…”

„Avem becuri, dar şi ele există datorită energiei, pământul fără tine nu ar mai trăi, aşadar nici energie nu ar mai fi, aşadar nici becuri. Mai mult, ar fi frig… Căldura ta ar lipsi cu desăvârşire, iar dincolo de faptul că ochii noştri ar fi întunecaţi, şi inimile ar fi îngheţate…”

„Aveţi căldură…”

„Căldura vine tot din pământ, căci de n-ar fi pământul, nu am putea să ne facem nici căldură, fie din cărbuni, fie din foc produs de scânteie (căci de unde ramuri dacă nu ar fi soare să le crească?), piatra cea rece nu poate înlocui, oricât s-ar lovi de altă piatră, necesitatea existenţei unei mici ramuri care să ia foc, în urma ciocnirii…. De asemenea, nu ar mai fi căldură nici din energie, nici din alte invenţii, căci tot de tine, Soare, se leagă toate… Fără tine, noi nu putem trăi, oricum am încerca noi acum să inventăm situaţii…”

„Eu mă voi stinge într-o bună zi…”

„Cât eşti, avem nevoie de tine!”

Alexandrina Chelu

Lansarea volumului ANTOLOGIE DE SONET ITALIAN – 80 de sonete dedicate acad. C.D. Zeletin

Joi, 21 Mai 2015, ora 18:00, la Căminul Preoţesc, a avut loc lansarea volumului „Antologie de Sonet Italian”, volum dedicat acad. C.D. Zeletin, cu ocazia împlinirii onorabilei vârste de 80 de ani. Astfel, i-am oferit 80 de sonete italiene pe muzică, Domnia Sa fiind traducătorul lui Michelangelo şi a unei mari părţi din Renaşterea italiană. Despre carte au vorbit Florian Chelu Madeva şi poeta Sabina Măduţa, respectiv a interpretat muzical Alexandrina Chelu.

Cartea de faţă era, dintru început, concepută ca un gest de admiraţie faţă de cultura italiană ca inventator concret al sonetului literar, elaborare ambasadorială am putea spune, dar mirabila întâlnire cu scriitorul C. D. Zeletin ne-a trezit ideea de a-l sărbători cu 80 de sonete muzicale întru împlinirea vârstei octogenare ce s-a petrecut pe 13 Aprilie 2015. Majoritatea compoziţiilor muzicale create pentru cele 80 de sonete sunt semnate de cantautorul Florian Chelu Madeva, alături de fiica sa, Alexandrina Chelu şi de alţi autori bihoreni: Emil Sauciuc, Claudiu Frunză, ş.a.
În 2014 am realizat cele 76 de sonete ale lui Michelangelo Buonarroti, cu ocazia comemorării a 450 de ani de la trecerea în eternitate – prima integrală muzicală a sonetelor geniului toscan. Prezentarea publică a creaţiei muzicale sus amintite în marginea marelui renascentist – care s-a bucurat şi de o prefaţă foarte consistentă scrisă de C. D. Zeletin –, eveniment care s-a petrecut în sala Rotonda a Muzeului Literaturii Române la 18 februarie 2014, am intrat în linie dreaptă cu munca pentru florilegiul italian mult aşteptat, dar de un curaj şi-o forţă care ne-au determinat să-l intitulăm partea întâi.
Dacă la prima parte a Sonetului bihorean, apariţie editorială a anului de graţie 2014, am ales ca subtitlu din lirica poeţilor bihoreni, acum am preferat sintagma antologie de limbă italiană, întrucât avem în program şi includerea unor autori de altă naţionalitate care au scris în italiană – astfel se face că pentru tomul prezent ne bucurăm de sonetul Non hauria Ulise o qual un qu’altro mai / Nici Odiseu, nici altul în renume, aparţinând renascentistei Louise Labé, poezie ce are ca variantă românescă excelenta traducere a poetei Veronica Porumbacu –, aşa încât următoarele tomuri să îmbrăţişeze şi alţi sonetişti „meteci“, de pildă, în volumul doi, invitat de onoare va fi Gheorghe Asachi, ctitorul sonetului românesc. Aşijderi, întru acelaşi spirit, să nuanţăm, mai ales pentru cel care va parcurge cu seriozitate traducerea lui C. D. Zeletin, că vom încerca să folosim sub linia melodică a viitoarelor compoziţii şi tălmăciri ale altor traducători, dar numai şi numai dacă iambul şi endecasilabul – despre care Dante spune că este cel mai falnic, „atât prin durata lui cât şi prin puterea lui de a cuprinde gânduri, construcţii şi cuvinte […] vrednic de cinstea de a fi ales cu precădere în urzirea versurilor“ – sunt bine cumpănite, precum avem exemplul versiunii amintite pentru lyoneza Louise Labé (p. 152).
De-a lungul anilor, pledând şi apologizând asupra formei muzicale a sonetului pe care am conceput-o cu doar două măsuri din Johann Sebastian Bach, am asertat că dacă marele turingian a avut nevoie de aproape 200 de ani spre a fi preţuit, atunci sonetul nostru va avea răbdare şi trei secole pentru a fi pus la rangul pe care îl merită. Mirificul tratat De vulgari eloquentia ne oferă, în acest sens, cel mai adânc ecou: „mângâiaţi de dulceaţa acestei glorii, nu ne pasă de surghiun“.

A dărui – de Crăciun …

Iată, se apropie sărbătorile de iarnă şi suntem din nou în atmosfera caldă a familiei, în vacanţe şi concedii, în febra cadourilor. Vreau să vă împărtăşesc şi eu puţin din propria experienţă câteva momente din această perioadă frumoasă… sau mai puţin frumoasă uneori.

Am avut bucuria ca, în urmă cu câteva zile, să-mi invit câţiva prieteni acasă şi să le ofer nişte cadouri, nu atât simbolice, cât (sper eu) utile, pentru fiecare în parte în funcţie de ceea ce ştiam că i-ar fi necesar sau de care s-ar bucura. Am primit şi eu deja cadouri frumoase şi da, este cu adevărat un sentiment plăcut să primeşti şi să dăruieşti. Între toate cadourile noastre pentru cei dragi, recunosc că am avut şi plăcuta ocazie să ofer nu atât lucruri materiale, cât lucruri spirituale, şi aici mă voi referi la cele câteva recitaluri de colinde pe care le-am oferit-o iubitorilor de frumos, mai ales că acum este şi o atmosferă învăluită de colinde româneşti, de Crăciun. Absolut peste tot – cântarea noastră a fost un cadou.

Doresc să mă refer la un anume recital – în care, de altfel, deşi am avut ocazia să fiu alături de câţiva prieteni dragi, care au venit special pentru noi, totuşi am rămas cu un gust uşor amar, cu o oarecare dezamăgire… Împletit recitalul nostru cu nişte discuţii despre dăruire şi dragoste, recunosc că am fost atentă şi ascultătoare, indiferent dacă speech-urile au fost mai mult sau mai puţin interesante. Până una alta, am arătat respect faţă de ceea ce s-a realizat în acea seară de colinde şi ceea ce povesteau oamenii că au făcut pentru alţi oameni – în materie de dăruire…

La finalul acestor speech-uri, ne-a revenit rândul să încheiem, oarecum, evenimentul, cu încă o serie de colinde… Colinde pe care, cu mult drag, le ofer şi le cânt din tot sufletul, alături de mama şi tatăl meu, pentru că au un mesaj frumos, moralizator, educativ, ba chiar special – fiindcă nu sunt colinde doar de Crăciun, ci am cântat şi colinde din Sistemul Tipologic al Colindei (Colinde protocolare, profesionale, filosofice, religioase, cosmogonice etc); colinde pe care le-am prezentat cu mult entuziasm, tocmai pentru că ştiam că nu se cântă aşa ceva în fiecare zi.

În final, cu dezamăgire, am observat că pe o mare parte din cei prezenţi chiar nu interesa ceea ce cântam: vorbeau, râdeau, se mişcau… E drept, la ce te aştepţi într-un local? Nu e nici teatru, nici casă de cultură. Dar totuşi, noi am ascultat cu respect ceea ce s-a vorbit, nu aşteptam şi noi acelaşi respect? Mai ales că sesiunile noastre de colinde au fost şi scurte (15 minute fiecare). Pe când speech-urile au durat mai mult… În fine, s-a încheiat şi evenimentul, m-am arătat oricum destul de dezamăgită (nu puteam să mă abţin), mulţumind (cu sinceritate) pentru invitaţie, dar mulţumind (uşor ironic) şi pentru faptul că am fost ascultaţi…mai mult sau mai puţin. Nu am vrut să fiu ironică, dar cred că aşa mi-a ieşit, din păcate…

Ştiţi care a fost partea cea mai tristă?… Că între toate speech-urile, m-a impresionat o doamnă care, prin felul în care a prezentat (lăcrimând chiar), a reuşit să mă surprindă şi să îmi mângâie sufletul, bucurându-mă că mai există oameni care să dăruiască cu multă căldură din ceea ce au ei mai mult. Şi chiar acea doamnă, după care urmam noi, a vorbit cel mai mult… în timpul colindelor noastre. Şi mă uitam la ea, cu tristeţe, în timp ce cântam, şi cred că între versurile mele, se mai strecura câte-un gând: dar totuşi, de ce nu ne bagă măcar în seamă?

Atunci am realizat un lucru … pe care ulterior l-am discutat şi în familie, cu privire la aşa-zisele acte de caritate… Da, e frumos să dăruieşti, să oferi, să arăţi lumii cum reuşeşti să o faci, dar lipsa de respect cum o oferim, în acelaşi timp? Nu se poate dărui nimic cu adevărat, dacă nu există un caracter frumos în spatele acestor fapte, un respect pentru cei din jur şi, desigur, EDUCAŢIE. Căci, până la urmă, respectul ţine de EDUCAŢIE. Nu mă consider nici pe departe un om sută la sută respectuos, şi eu am mai vorbit uneori în timpul unui recital, am pus o întrebare sau am răspuns la o întrebare (nu suntem absurzi), dar niciodată nu am tratat cu lipsă de respect un act de cultură, că era bun, că era prost. Dar îl respectam. Ascultam.

Aceasta mi-a adus aminte de câteva cugetări morale ale lui Constantin Noica… Când vorbim de educaţie, de cultură, de respect, de dăruire, nu putem să nu ne gândim şi la rezultatele faptelor noastre. Până una alta, oferi, dar eşti respectat pentru asta? Căci există cazuri când, oferind continuu, la un moment dat te blochezi (financiar, medical etc) şi nu mai poţi oferi. Ca să primeşti apoi reproşuri: cum? nu mai poţi? dar ai obligaţia să mă ajuţi! Ei bine, la aşa ceva nu se doreşte a se ajunge… şi e păcat că, de multe ori, nu există apreciere când vorbim de dăruire. Şi nici rezultat, decât de moment, nu şi pe termen lung.

Constantin Noica povestea, cândva, cum vedea oamenii că, după fiecare masă, hrăneau câinii străzii din jurul restaurantelor, sau oamenii care mergeau pe stradă mai aruncau câte-un os sau o bucată de sandviş animalelor înfometate. La un moment dat, văzând acestea, Constantin Noica s-a gândit să facă şi el acelaşi lucru, dacă îi rămâne mâncare, după ce ia masa. Într-adevăr, când a zărit un câine, i-a aruncat un os… câinele a venit, a mirosit osul, l-a privit pe Noica şi a plecat, fără să ia osul. Noica a rămas blocat. Atunci s-a gândit: „da, câinele m-a privit ca şi cum mi-ar fi spus: şi tu faci ca toţi ceilalţi? de la tine… aşteptam mai mult. Nu eşti nici tu decât… un biet mântuitor!”…

De reflectat…

Până atunci, vă doresc Sărbători Fericite, un AN NOU FERICIT şi multă înţelepciune, sănătate şi putere de muncă.

Cu respect,

Alexandrina Chelu

„Omul se naşte bun de la natură…”

„…dar societatea îl perverteşte!” – O spune Jean-Jacques Rousseau, crez pe care nu-l împărtăşeşte toată lumea, însă. Totuşi, câţi nu ne-am spus: „Doamne, cât m-a înrăit societatea”, sau „Societatea actuală te face egoist, rău, intolerant şi nepăsător”. Sigur, nu mă refer la acei oameni care se nasc cu o „pată” genetică (din părinţi alcoolici sau cu probleme de natură psihică), nu mă refer nici la acei oameni care au o predispoziţie spre a comite infracţiuni, crime de exemplu (aşa-zişii psihopaţi), care dacă n-ar exista, probabil n-ar exista nici poliţie, nici justiţie, nici procuratură etc.

Aşa se face că omul, ca fiinţă creată de Dumnezeu – această idee divină, îmbrăţişată de mai toate culturile lumii, sub o formă sau alta, este o fiinţă raţională şi socială. Omul este o „încăpăţânare, o idee”, spre a ne exprima cu filosoful Constantin Noica, menit să aşeze lucrurile într-o ordine dirijată, oarecum, de Creator, pentru a cultiva armonia. Din păcate, însă, de-a lungul vieţii, un om normal întâmpină diferite greutăţi, are parte de eşecuri sau realizări, iar o dată cu înaintarea în vârstă şi cu înţelegerea lumii din jurul său, devine, se pare – mai rău, mai egoist. Oare dacă nu ar exista toate aceste neajunsuri, omul ar mai deveni atât de rău? Ce îl face rău? Nu pot spune că deţin răspunsul, nici pe departe. Dar din proprie experienţă, şi sigur nu sunt singura care simte aceasta, societatea, oamenii au ajuns să mă facă precum sunt şi eu câteodată: reticentă, neîncrezătoare, uneori chiar rea. Fără să vreau, şi uneori chiar cu persoane care nu merită. Este, deci, o problemă cu această societate – şi nu doar la noi, în România, ci în toată lumea…

Fiind absolventă de liceu pedagogic, am avut experienţa unor învăţături despre ce presupune educaţia, societatea, presiunile externe asupra copilului şi alte interacţionări ale acestuia cu lumea exterioară. Putem spune că un copil e rău? E eventual răsfăţat. Un copil se joacă şi priveşte lumea ca pe o necunoscută, fiind dornic să ştie cât mai mult şi înţelege greu când i se explică cum că anumite lucruri nu are voie să le facă. Nu le-ar face din răutate, le-ar face din curiozitate. E drept, un copil nu are încă intelectul bine format să înţeleagă tot ceea ce i se explică, însă o educaţie progresivă întru morală şi bunătate îl poate pregăti frumos pentru viitor. Ulterior educaţiei părinţilor (cei şapte ani de-acasă), urmează acea etapă în care şcoala devine, în mare parte, responsabilă de viitorul copiilor.

Este necesar ca, la o anumită vârstă, copilului să i se explice, cât mai coerent, ce este bine şi ce este rău. Nu trebuie nici lăsat să facă absolut tot ce doreşte, dar nici să fie îngrădit la maximum, ajungând astfel să privească familia sau şcoala ca o închisoare. Orice om normal atinge un nivel al intelectului în care poate înţelege, dacă i se explică raţional şi prietenos, cu ce se „mănâncă” această lume şi cum trebuie el să o privească. Şi, desigur, ce ar fi de făcut. În caz contrar, pot exista deviaţii, iar copilul să se piardă pe drum, lăsându-se influenţat nu tocmai de cele mai bune ..grupuri.

De asemenea, copilului nu ar trebui să i se dea totul de-a gata. Nu va mai aprecia ulterior munca, banul muncit, va claca mai uşor în faţa unor greutăţi, în viitor, când părinţii nu vor mai avea puterea de a-l controla, iar astfel, riscul ca acel copil să se piardă, este mai mare. E greu, în ziua de azi, să acorzi o atât de mare atenţie educaţiei copilului, iar majoritatea părinţilor îl ţin de dimineaţa până seara prin grădiniţe, cu bone sau cu bunicii. De multe ori părinţii greşesc impunând prin forţă anumite activităţi copilului, sau o atenţie exagerată care l-ar putea sufoca. Este important ca un părinte să devină prieten cu copilul său şi să-i ofere libertatea de a alege ce să facă în viaţă – asta… în special înainte de a termina şcoala…

Ar vrea un copil să fie rău cu părintele său? Un adolescent? Nu cred. Părinţii vor, în cea mai mare parte, tot ce e mai bun pentru copil. Dacă se naşte vreo „răutate”, este din cauza unor presiuni exagerate ale părinţilor, o atenţie sufocantă sau din cauza dorinţei permanente de control al părinţilor care, din păcate, uneori nu ştiu să se oprească. Adică nu realizează că acum copilul lor e mare şi dornic să decidă pentru viaţa lui. În cazul în care copilul pare că se depărtează de nişte norme morale şi de bună cuviinţă, este important, desigur, ca părinţii să intervină, cum pot şi indiferent de vârstă.

Deci, cine ne face răi? De ce am vrea să facem rău celuilalt? Dar celălalt de ce este rău cu noi? Care este, în fond, scopul unui om, atunci când devine rău? Ce rezolvă? De ce o face? … iată nişte întrebări la care m-aş bucura să am parte de nişte opinii, din partea celor care vor avea răbdare să citească aceste rânduri de azi şi aş vrea să ştiu: poate totuşi omul să fie bun? Sau…să rămână bun, aşa cum l-au născut Mama şi Dumnezeu, când a ajuns pe lume?

Alexandrina Chelu

Raţionament – Cicluri politico-economice (după Constantin Noica)

Raţionament …după o carte a lui Constantin Noica.

Gândiţi-vă, dragi prieteni republicani sau monarhişti, psd-işti sau acl-işti, creştini ori evrei, căci ţine de ţara care ne găzduieşte între ale sale dragi …graniţe (era să zic gratii ) !!!

La început a fost Monarhul, cel menit spre a uni neamul, am fost Monarhie, iar la un moment dat în jurul acestuia s-au adunat aristocraţii (pentru că Monarhul prea era plin de putere), doritori a-l distruge. Deci am devenit o Aristocraţie.

Ulterior, aristocraţii au devenit urâţi de marea masă a muncitorilor, care erau jigniţi şi batjocoriţi de aristocraţii bogaţi şi părtinitori, declanşând oligarhia. Comunismul a adus lumea la un nivel „prea” egal, făcând astfel discriminări între cei care dădeau mai mult şi cei care dădeau mai puţin, „îngropând” sentimentul de concurenţă şi diminuând sentimentul de responsabilitate, desigur.

În urma unor revoluţii, se ajunge în final la cea mai corectă (aşa-zis corectă) formă de conducere: Democraţia. („Demsmcrateia, monstrule vorbăreţ” – citat din Mihai Eminescu). Lumea are libertăţi, drepturi, economie de piaţă, concurenţă etc.

Dar şi lumea, având prea multe drepturi, şi-o ia în cap, devine egoistă, consumă exagerat, risipeşte, pierde simţul răspunderii, iar într-un final ajungem la un mare HAOS – Anarhia. Ce se întâmplă atunci? E jale – lume destrăbălată, scăderea puterii de control a populaţiei, pierderea oricărui echilibru şi un colaps total al economiei şi pieţei de consum, în final.

În acest moment de „disperare” naţională, trebuie acţionat cumva… şi ajungem cumva la a ne dori din nou unitate, avem nevoie de cineva care să readucă echilibru şi încredere, şi speranţă, pentru un viitor sigur şi fără „zguduieli” politico-economice. E oare Monarhul punctul de siguranţă al naţiunii? Oare ne-am putea întoarce la Monarhie?

Ne aflăm noi, oare, în …ANARHIE?

Eu – între PSD şi Monarhie…

Dragi prieteni, vă propun un raţionament (comico-politic) la început de drum într-o campanie electorală, pe care eu o vreau elegantă, dar cu siguranţă alţii o vor face suficient de agresivă. Se adresează în special monarhiştilor, pe care eu îi stimez şi între care …mă aflu şi eu.

Primesc nenumărate întrebări referitoare la: ce legătură există între Monarhie şi PSD? (Ţinând cont că eu sunt şi-şi). Legătură NU EXISTĂ, vă asigur. Există în schimb altceva: lipsă de respect, nedemnitate, ură chiar pentru propriul neam – ceea ce este cel mai trist şi a dus, în final, la ceea ce am ajuns acum ca popor.

Poate fac rău, poate fac bine, dar VĂ ASIGUR că mă implic în ceea ce se numeşte „viaţă politică” doar pentru a putea face ceva pentru comunitate (momentan la nivel local) – şi plătesc adesea scump, chiar şi cu sănătatea… „respectele” unora. Dar, trecând peste acestea, fiindcă cei care mă cunosc cu adevărat şi mă apreciază, ştiu că vor înţelege, nu vreau să mai risipesc aici rânduri… fără de folos.

Continui raţionamentul: vrem Monarhie? Şi eu vreau, vă asigur. Dar Monarhia nu poate fi instaurată decât prin modificarea Constituţiei României, unde avem nevoie, inevitabil, de Parlament – organul suprem legislativ al ţării. Adică, de legiutori. Adică, de deputaţi şi senatori, adică de POLITICIENI. Deci, până una alta, ne rămâne să votăm, ca cetăţeni, în alegerile care vin…şi pleacă. Acum urmează alegerile Prezidenţiale, unde noi trebuie să alegem un preşedinte. Noi nu vrem, dar ce putem face? Să nu mergem la vot? Atunci vor merge membrii de partide

Continui raţionamentul şi spun: dacă noi, monarhiştii, nu mergem la vot, atunci vor vota alţii… şi tot vom avea preşedinte. Doar că fără participarea noastră. Aşa că, nu mai bine ..ne dăm şi noi…”cu părerea”? Continui: PSD este cel mai mare partid din ţară, la momentul actual şi destul de stabil, în ce priveşte denumirea, continuitatea etc. Adică: avem mulţi membri…

Ce s-ar întâmpla dacă monarhiştii şi cei care nu sunt membrii de partide, nu ar merge la vot? Atunci ar merge doar activiştii de partide. În consecinţă, foarte probabil să iasă candidatul PSD, dacă are cei mai mulţi membri… Şi, veţi fi fericiţi ? Unii da, alţii sigur nu. Merită să nu ne expunem părerea prin vot? Vorba aceea, şi dacă-l anulăm, măcar avem „prezenţă”, ne-am făcut datoria, ne-am expus opinia.

Eu vă propun un singur lucru, momentan…în ce mă priveşte: nu vă mai puneţi întrebări referitoare la legătura dintre Monarhie şi PSD, fiindcă cei mai mulţi dintre noi cunoaştem psd-işti care ţin cu Regele şi Monarhia, dar şi pnl-işti sau pnţcd-işti care… nu sunt şi monarhişti. Deci nu este o regulă… Regula a fost, eventual, o prejudecată, care există şi în ziua de azi, pentru că unii nu ştim să depăşim graniţa şi să privim alte forme de guvernământ, alte sisteme de conducere… Există şi au existat monarhii social democrate: Norvegia, Suedia, Danemarca, Anglia, pe care eu le privesc cu respect şi demnitate, pentru că întâlnim nişte calităţi ale popoarelor extrem de importante, dincolo de orice fel de politică a statului: respect faţă de neam, disciplină, simţul răspunderii, interes faţă de imaginea ţării, muncă… pentru un popor, acestea creează o atmosferă de reală stare de bine şi nu un scandal politic perpetuu…cum se cam întâmplă la noi…

Vă îmbrăţişez … şi sper … că veţi înţelege…

Şi dacă tot am ocazia, îmi exprim aprecierea faţă de deputatul PSD monarhistPeia Ninel care, prin acţiunile sale, promovează valorile naţionale şi Monarhia. Respect!