Între singurătate şi o viaţă socială intensă

Editable vector silhouette of a man sitting with his head in his hand with background made using a gradient mesh

Se cunoaşte deja că unii oameni care au o viaţă socială intensă pot ascunde în interiorul lor singurătăţi pe care nimeni nu le cunoaşte, fiind parte din intimitatea lor, iar suferinţa acumulată este mascată, astfel, de o viaţă socială activă, intensă, continuă. Un astfel de sentiment îl poartă după sine artiştii, vedetele, persoanele care simt că au ceva de oferit şi nu întotdeauna le iese totul precum şi-ar dori. Este drept, trebuie să fie destul de frustrant să simţi că poţi mai mult, dar organismul tău să dea rateuri: prin oboseală cronică, boli, şi chiar stări de depresie, care pot bloca toate activităţile. Să recunoaştem că riscăm să ne risipim spiritual, încercând permanent să fim pe fază cu toate evenimentele mondene.

Un artist poate resimţi o bucurie intensă când este aplaudat şi apreciat de sute de oameni în cadrul unui eveniment public, însă când ajunge acasă este singur, nu-l mai aplaudă nimeni, decât singurătatea şi eventualele zgomote din stradă. Fiecare om aspiră după apreciere, acceptare, iar când eşti un mic creator şi vrei să împarţi cu lumea realizările tale, este cu atât mai trist când nu reuşeşti să te ridici la nivelul dorit, nu primeşti feedback-ul meritat, ba chiar te izbeşti de piedici şi invidii. Îţi asumi, da, că acest lucru e posibil şi mergi mai departe. E bine ca un om să îşi cunoască valoarea şi să nu aibă mari aşteptări de la cei din jur, însă undeva într-un colţ de suflet tot simte puţină suferinţă şi neajuns. Nu trebuie să fim ipocriţi şi să nu recunoaştem că fiecare simte, în sinea lui, că doreşte să primească aprecierea meritată.

Este extrem de interesant de studiat opiniile psihologilor referitoare la modul cum oamenii diagnosticaţi cu depresie au totuşi o viaţă socială atât de activă, sunt atât de veseli, sunt atât de prezenţi peste tot, încât nimic nu le poate da de gol adevăratul „gol” din sufletul lor. Adesea intervine tristeţea fără a o putea defini, fără a o putea justifica. Teoretic nu ar trebui să ne plângem cât timp avem: un acoperiş deasupra capului, un serviciu, prieteni, un soţ, un copil etc. Totuşi care e neajunsul? De ce ajung unii oameni să sufere aproape până la disperare? Care e punctul de toleranţă care este depăşit?

Până la urmă, ajungem la concluzia că tot noi suntem datori să fim tari şi să privim înainte cu încredere. Nu putem muri aşa uşor, nu avem voie să facem gesturi necugetate, nu avem dreptul să ne plângem când nu avem motive serioase, aşa că singura soluţie e să încercăm să ne construim fericirea singuri, fără să aşteptăm să ne-o aducă cineva pe tavă. Asta nu se va întâmpla. Aşadar suntem datori să transformăm singurătatea în momente de meditaţie, de creaţie, iar momentele de socializare să fie momente de care să ne bucurăm maxim, fără însă a exagera, cu gândul că ne scapă ceva sau lipsim de undeva. Să ne oferim momente de linişte şi relaxare, pentru a ne proteja trupul şi sufletul de boli care azi macină omenirea, şi nu vorbim de boli din vremurile trecute sau vremuri de război, ci vorbim azi de boli necruţătoare, care apar, se pare, şi pe fond de durere sentimentală, suferinţă sau şoc, precum: cancerul sau diabetul, şi în egală măsură să avem grijă să ne protejăm psihicul, care şi el se loveşte ades de probleme medicale tot mai accentuate.

Când suntem trişti, organismul răspunde sentimentelor noastre şi ne anunţă că ar fi bine să facem o pauză: fie că suntem artişti, oameni de afaceri, muncitori în fabrică sau măturători de stradă. Toţi putem fi afectaţi de stres, neajuns şi suferinţă, indiferent de profesie, de educaţie sau de viaţă socială. Aşadar, contează să ne protejăm sufletul şi trupul de toate energiile negative care ar putea să ne bombardeze. Rămâne să încercăm să fim fericiţi şi atenţi cu sănătatea noastră, iar apoi totul va curge de la sine.

 

Reclame

Etica – gânduri

A vorbi despre etică ar putea fi mai greu decât a încerca să prinzi luna cu braţele, căci e doar o iluzie, o idee mirifică şi frumoasă, dar totuşi ireală. Când ne gândim la etică şi morală, par nişte termeni  atât de îndepărtaţi de realitatea vremurilor noastre, încât parcă vibrezi de emoţie, ţinând un glob de sticlă în mână, dar pe care te temi să nu-l spargi, fiindcă e valoros, dar nu ştii de ce e valoros. Dar ştii că odată spart, cioburile nu se mai adună la loc.

Când vorbim de etică, putem ajunge la Aristotel, la filosofii antici, la filozofie în general, dar am fi din nou foarte departe de realitate, nu doar ca un concept doar sau comportament actual, dar şi ca timp, fiindcă vorbim de o etică, de o ştiinţă a moralei gândită cu mii de ani în urmă. Aşadar, ne rămâne să păşim în realitatea crudă a zilelor noastre, în care etica ne apare doar ca o noţiune ce standardizează într-un fel sistemul de valori al naţiunilor, în funcţie de cultură şi educaţie familială, religie sau credinţe.  Mai simplu? Etica se referă la societate, iar morala la OM.

Etica reuşeşte să echilibreze, într-un fel, conduita umană în diversele activităţi şi politici ale statului, având la bază un sistem de principii care sunt considerate morale. Deşi ar fi subiectiv să vorbim despre etica promovată de statul român, de Europa sau chiar de întreaga lume, putem totuşi să încercăm o sensibilă generalizare, după dictonul cunoscut: „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Şi aici însă ne lovim de situaţii nebănuite, în care dacă găsim că sunt oameni cărora le place răul, probabil nu vor avea nicio reţinere în a-l înfăptui. Nici chiar ce spune Biblia: „Nu te împotrivi răului” nu mă încântă deloc.

Binele şi răul ne apar din nou în faţă ca două noţiuni care încearcă să definească, am putea zice, efectele înfăptuirii lor, care se pot dovedi pozitive sau negative. Din păcate practica ne învaţă că şi atunci când faci bine, sau încerci să faci, poate ieşi rău. Asemenea evenimente sinuoase ne cam pun pe gânduri. „Totul e deşertăciune”, spune Eclesiastul. Dacă am gândi aşa, cu siguranţă nu am mai face nimic şi am fi în depresie totală. Nu ne rămâne decât să privim acel standard al sistemului de valori, care poate fi preluat din filozofie, din religie, din familie, şi chiar din propria experienţă. Doar cu timpul omul începe să aibă discernământ, posibilitatea de a distinge între bine şi rău.

Într-o discuţie despre drepturile homosexualilor, s-a afirmat că nu este moral să fie lăsaţi să se căsătorească, pentru că asta presupune o lovitură în familia tradiţională, însă poate fi etic, în sens juridic, fiindcă dacă ei înşişi nu pot fi altfel, căsătoria le-ar da dreptul de proprietate comună în devălmăşie şi ar avea astfel statutul şi siguranţa persoanelor căsătorite. Însă un lucru cu care nu aş putea fi niciodată de acord, ar fi adopţia, pentru că ar implica o terţă persoană, copilul, care s-ar afla în incapacitatea de a decide asupra acestui fapt. Asta ar fi total lipsit de etică, dincolo de morală. Cel puţin cuplul de homosexuali decide pentru ei, fără a implica alte persoane în relaţia lor. Din păcate, etica nu s-a dovedit suficient de puternică, astfel încât avem şi ţări care au legalizat şi adopţia de către homosexuali. Reţin însă că în vara lui 2015 ONU s-a pronunţat că familia este cea naturală… cine mai ţine cont chiar şi de ONU?

Tot legat de etică şi de politica statelor europene în perioada actuală, am putea aborda problema refugiaţilor care, din prea mult zel al cancelarului german, Angela Merkel, s-a ajuns la un număr foarte mare de sirieni şi irakieni care nu pot fi controlaţi şi număraţi, din cauza libertăţii de circulaţie în Schengen, iar lipsa graniţelor s-a dovedit un mare neajuns, însă un noroc pentru statele care încă le au (cum e şi România). Nu intrăm în detalii, ci ne vom concentra asupra măsurilor luate de Germania, chiar de curând, şi anume ca infracţiunile imigranţilor să nu fie pedepsite (s-a dat ordin Poliţiei germane). Aşadar, o asemenea măsură este total lipsită de etică, pentru că discriminează un drept fundamental şi constituţional: libertatea şi egalitatea în faţa legii. Cum se simt în faţa unei asemenea situaţii germanii?

Dar un stat precum România, care abia are grijă de proprii cetăţeni, iar acum sunt obligaţi de UE să primească un număr de 40 000 imigranţi? Cele petrecute deja la Paris şi Koln au alarmat întreaga Europă, lucrurile scăpând de sub control… iar acum ne e atât de teamă de ei, încât să se ajungă la a fi discriminaţi înşişi cetăţenii contribuabili ai Europei? Înţelegem că e o stare de război şi un mare pericol pentru cetăţenii statelor afectate, dar dacă tot sunt primiţi în ţările Europene, ar fi trebuit verificaţi cu mare atenţie, mai ales întrucât era de aşteptat să se infiltreze terorişti între refugiaţi.

Şi aş mai da un singur exemplu de etică, pe plan cultural, fiindcă de curând am citit un articol al academicianului Augustin Buzura, care spunea că se face atâta „gargară” pe tema legilor şi a Constituţiei, cum poate nicio altă ţară nu face, însă măcar de ar fi respectate aceste legi. Totul e teatru, o mare batjocură şi suntem în continuare slugi şi nu ştim să ieşim în faţă să ne cerem drepturile. Se iese în stradă pentru un club incendiat (cea mai mare manipulare după 1990), se dărâmă un guvern care părea să funcţioneze, de către stradă, apoi se iese pentru o familie de români care nu şi-au asumat legile unei ţări în care au ales să trăiască, să câştige. A fost alegerea lor. Trebuiau să-şi însuşească şi legile statului în care au ales să meargă. Aşadar, pentru copiii care mor de foame în România, sau pentru femeile bătute de soţi, sau pentru creşteri masive de taxe şi impozite sau tăieri de salarii, sau pentru sentinţe nedrepte în România cu soluţionare la CEDO, de ce se iese atât de … ineficient? Aici avem o problemă: nu avem un sistem de valori bine definit. Revenind la Augustin Buzura, care crease acea Fundaţie Culturală Română, dar a care a devenit Institut Cultural Român, adică instituţie cu buget de la statul român, i s-a luat funcţia şi a fost numit altcineva. A fost primul act semnat de preşedintele nou ales, Traian Băsescu. Aşadar, a fost etic? A fost legal, nu poate fi contestat. A fost moral? E uşor de gândit… dar asta e, a fost o asumare de la început. Ca să nu mai spun cât de etic a fost scandalul cu ICR de la New York, cu acel ponei care avea svastica desenată pe crupă. Nu aş dori să intru în detalii, dar doamna care era preşedinte la ICR New York ar fi secretar de stat acum în Ministerul Culturii. Pur şi simplu ei nu se dezmint. Nu au pic de ruşine faţă de identitatea neamului românesc! Ca să nu vorbim despre cât de imorali sunt unii politicieni, prin sfidarea lor, prin nepăsarea lor şi prin tot ceea ce fac. Etică şi Politică? Nu rimează. De fapt, doar rimează, literar vorbind.

Probabil vor mai fi nevoie de mulţi ani în care etica să îşi atingă cu adevărat scopul şi să putem avea un reper moral în activităţile noastre, fie ele economice, politice, sociale sau educative. La cât este acum de haotică societatea, etica va avea mult de răzbit, prin oamenii cu adevărat valoroşi ai ţării, ca să o aducă măcar la un nivel de plutire morală.

O viaţă salvată de Mircea Bradu

O viaţă, un destin – salvate de omul Mircea Bradu, care astăzi împlineşte o venerabilă vârstă de 80 de ani. Domnia Sa, om de cultură, dramaturg, scriitor, director al Teatrului de Stat Oradea timp de 16 ani (azi Teatrul Regina Maria) şi director al Direcţiei pentru Cultură Bihor, este o figură marcantă a culturii bihorene, care şi-a lăsat amprenta literară în sufletul cititorilor, dar şi o amprentă umană în inima celor din jur, datorită faptelor sale bune.

Aş aminti, între multele mulţumiri ale unor actori sau prieteni ai dlui. Mircea Bradu, o situaţie de viaţă şi de moarte în care dl. director Bradu, pe atunci, a salvat viaţa unuia din angajaţii lui, azi tatăl meu, Florian Chelu Madeva. Un asemenea moment crucial nu poate fi uitat, iar amintirea lui vine ca un balsam de suflet peste timp, fiindcă ceea ce putea fi o tragedie a fost stopat datorită bunătăţii unui om adevărat.

În 1982, tatăl meu, Florian Chelu Madeva, era după vreo două pneumonii, fuma patru pachete de țigări (fără filtru), era slab la trup și nu prea mânca, nu prea era grijuliu cu propria persoană, aş zice chiar total neglijent cu sănătatea. Căsătorit de un an cu mama mea, Iuliana Băican Chelu, făcea eforturi să se lase de fumat pentru ea, dar era foarte greu. Avea cântări multe în acele vremuri, el fiind însă şi membru în orchestra teatrului. Director atunci era Mircea Bradu. 

La un spectacol, tatăl meu a făcut un un efort vocal (cânta rock) când a simțit o lovitură puternică în piept, ca un pumn în stomac, în plămâni. Sudoarea rece de durere îl sfâșia. Ajuns acasă, mama era încă la Astoria unde lucra ca ospătară și era ultima ei zi de lucru, pentru ca apoi să se angajeze la teatru ca sufleur, după recomandările lui Constantin Noica, naşul lor de cununie. Când ea a ajuns acasă pe la 11 noaptea, tata avea o sudoare rece care îi curgea pe faţă și, lipit de perete, i-a spus, absolut emoţionant:
– Știam că nu mor până vii tu.

Mama, speriată, la doar 26 de ani, nu ştia ce să facă pe moment. Nu aveau telefon, știa că o salvare va ajunge greu, ei locuiau pe atunci într-o garsonieră în Sânmartin. Primul gând al mamei a fost să sune de jos de la un telefon de la spital, la directorul teatrului: dl. Mircea Bradu. A coborât urgent, lăsând în urma ei uşa apartamentului deschisă, ca orice se întâmplă, să strige şi să vină cineva la el. Domnul Bradu, sunat fiind la acea oră târzie, a simțit disperarea situației și imediat a chemat o salvare pentru tatăl meu, salvare care a venit în 8 minute, un record. Domnia Sa avea, prin prisma funcţiei, desigur, o putere mai mare de a solicita un serviciu. Dacă nu venea acea salvare, fără vreun ajutor, tata murea…

Ajunsă salvarea la faţa locului, nu l-au putut aşeza pe tatăl meu pe targă, pe spate, fiindcă urla efectiv de durere. Asistenţii au fost nevoiţi să îl ducă în salvare pe scaun, în poziţie verticală. Ajunşi la spital, medicii au înlemnit. Nu ştiau pe moment ce poate fi. Unii se întrebau: dacă o fi o problemă la un organ de digestie? dacă o fi o infecţie? Fără un film, nu putea bănui nimeni ce s-a petrecut în corpul tatălui meu.

Domnul Bradu a venit şi el la spital să vadă ce se întâmplă, chiar dacă era deja 12 noaptea.

O domnişoară rezidentă, aflată între medici acolo, a spus timid:

– Oare nu e ceva de la plămâni? Întâmplător îi cunosc pe fraţii Chelu, ei cântă şi sunt mai slăbuţi ei, aşa…

Domnişoara respectivă a presimţit ceva, având acele informaţii personale, însă marea problemă a nopţii respective era că radiologul lipsea… Aşadar, au băgat în tatăl meu antibiotice, perfuzii, ca să reziste până dimineaţă, când avea să vină radiologul şi să îi facă o radiografie la plămâni.

Dimineaţa, după o noapte de chin, de durere, de respiraţie dificultoasă, iar mama mea plângând la picioarele tatălui în spital, a venit radiologul şi tata a fost dus de urgenţă la radiografie. În acel moment, toţi medicii au rămas stupefiaţi: un plămân era căzut, pur şi simplu, jos, ca un balon spart…

Un medic a întrebat, şocat:
– De la ce etaj a căzut?

Dus de urgenţă la Pneumoftiziologie, l-au băgat direct în operaţie. Un alt medic, văzând starea generală a pacientului (tata) a spus:
– Ăsta se curăţă…

Aşadar, tatăl meu făcuse, medical vorbind, un pneumotorax (la propriu, i-a căzut un plămân, prin ruptură de pleură). I s-a făcut urgent o incizie, a fost pe viu operat, scoțându-se cu un tub sângele și ridicând ușor, ușor, plămânul căzut. A stat o lună la reanimare, și în total 6 luni la recuperare. Durerile simțite în timpul operației pe viu au fost dureri pe care tatăl meu nu le poate descrie, fiind absolut cutremurătoare. Un moment înfiorător a fost cel în care, urlând de durere, sfâşiat de-a dreptul, medicul i-a spus:

– Domnu’ Chelu, rezistaţi. E de bine. Dacă urlaţi, înseamnă că se ridică plămânul…

Precizăm că şi în ziua de azi, intervenţiile au rămas aceleaşi, fiindcă plămânul trebuie resuscitat pe viu, altfel nu se observă reacţiile imediate ale absorbirii plămânului. Şocant să fii nevoit să rezişti pe viu unei asemenea intervenţii în propriul trup, sfâşiat de durere şi sfârtecat pe interior în toate părţile, sângele ţâşnind în fiecare venă. În momentele când primea litri întregi de sânge, intra în fibrilaţii şi tot corpul începea să-i tremure. Tatăl meu, oarecum speriat, ca orice om, în fond şi la urma urmei, se întreba în acele momente:

– Oare chiar mor?

Şi atunci, speriat de senzaţiile pe care le resimţea, apăsa butonul să vină de urgenţă o asistentă. Aceea îi făcea câte o injecţie ca să îi calmeze tremurul de la reacţia la sângele primit. În toate lunile petrecute în spital, mama mea mergea pe jos în fiecare zi cu mâncare, până acolo sus la TBC, pe deal, şi deseori petrecea nopţile la picioarele lui. Uneori îi cerea tata: adu-mi cărţile alea, un Dostoievski, un Kant etc. Când citea, obosea şi lăsa cartea. Dar soţia lui (mama) şi cartea erau raţiunea pentru care el trebuia să mai trăiască. Şi eu, copilul încă nenăscut, care dacă el murea, nu mai eram în această lume… Adesea tatăl meu a spus:

– Puteam muri ca un prost. Lăsam proaspăta soţie văduvă. Cum am putut fi atât de prost?

Şi îşi amintea astfel de o vorbă de-a lui Noica: „Avem bolile pe care le merităm”. Fireşte, dictonul se referă adesea la cei care îşi provoacă singuri, nesiliţi de nimeni, bolile şi necazurile. Oameni care, în mod conştient, lucrează la propria distrugere. Mai mult, o vorbă spune: „Multă minte îi trebuie omului să afle cât e de prost”.

Când tata şi-a revenit, nu a mai pus vreodată ţigară în gură. Sigur, nu vom exagera inutil, spunând că fumatul l-a adus în această fază. Fireşte, au fost răceli netratate, nemâncat, cafea, trupul firav din genă, deci un cumul de factori. Dar, cu siguranţă, absolut demonstrat, fumatul a contribuit la subțierea pleurei care a cedat la un efort vocal…

Ca o glumă, după revenire, tata a venit la doctor şi i-a spus, în glumă:

– M-am reapucat de fumat…

Şi medicul a făcut pe moment o faţă atât de disperată, încât atunci tatăl meu a înţeles cu adevărat ce ar însemna să se apuce din nou de fumat. Şi i-a spus:

– Domnule doctor, am făcut o glumă. Iertaţi-mă… Nu, nu am să mai fumez niciodată…

După 35 de ani, cu o viaţă mai tihnită şi cu grijă faţă de sănătate, dar şi faţă de propria fiică ce avea nevoie de un tată sănătos, tatăl meu a mers la un control. Medicul radiolog i-a spus, şocat:

– Vai, domnu’ Chelu, dar cât fumaţi!

Tata a zâmbit trist, dar şi satisfăcut.

– Domnule doctor, am fumat mult cândva, dar de 35 de ani nu am mai pus ţigară în gură.

Atunci medicul i-a replicat (citez):

– Plămânii dumneavoastră arată ca după bombardament.

În continuare, tatăl meu trebuie să se ferească de răceli, de bronşite şi mai ales de pneumonii. Din fericire, a abordat, alături de mama mea, o viaţă mult mai îngrijită, ocupându-se de familie şi artă.

Această poveste a venit ca un mic şi timid îndemn pentru fumători să aibă grijă de viaţa lor, de sănătatea lor şi să privească spre viitor. Dar a fost un motiv bine întemeiat să spunem:

– Mulţumim (în cor, toată Familia Chelu) domnule Mircea Bradu, că datorită unui suflet mare şi săritor, aţi salvat o viaţă, un destin, un om de cultură, o femeie să nu rămână văduvă şi un copil care ar fi rămas nenăscut… eu…

Cu lacrimi (dar de bucurie) vă spun: MULŢUMESC!

La mulţi ani, domnule Mircea Bradu, să vă ţină Dumnezeu în pace, linişte, sănătate şi să aveţi o bătrâneţe frumoasă şi tihnită.

 

Alexandrina Chelu

O libertate care sufocă – lipsa de forme

Simt că trăim într-o libertate care ne sufocă! Nu că libertatea ar fi un dar nedemn de fiinţa umană, ci pentru că este greşit percepută, iar omul, prin prisma firii sale nestăpânite, alege să pervertească totul în jurul său, folosindu-se de puterea sa creatoare. Desigur, omul creează prin toate formele şi, să recunoaştem, a reuşit să realizeze cele mai mari lucrări de pe glob, de la construcţii la artă, de la forme ale gândirii la forme ale spiritului, însă aceasta nu însemnează că este liber apoi să le distrugă sau să le devalorizeze.

Creatorii lumii nu merită să fie complet uitaţi, în urma unor realizări ulterioare, care nu reprezintă însă o valoare. Fiecare poate veni cu ceva nou, dar nu să distrugă ceea ce este vechi, sau nu să diminueze calitatea celor construite înainte de el. Fie poate să îmbunătăţească, fie poate în adevăr să aducă lucruri noi, alături de toate cele realizate bine.

Revin la „forme”, pentru că am pomenit la început că omul creează prin toate „formele”, iar asta presupune că forma este o regulă în creaţie, o regulă care să dirijeze activitatea creatorului, la fel cum oamenii trebuie să se adapteze legilor unui stat, nu pentru că nu ar fi libertate, ci pentru că haosul niciodată nu a avut un rezultat bun, iar echilibrul întotdeauna a păstrat o siguranţă a existenţei, în general.

Imaginaţi-vă doar o lume în care nu ar exista legi, în care fiecare ar face ce vrea, în care fiecare ar fi liber absolut să spună ce vrea şi să acţioneze împotriva celor din jurul său. În mod firesc, ar fi o lume dezorganizată, în care de altfel nici nu ar mai exista, în mod real, vreo activitate – fie că vorbim de construcţii, de energie, de artă, de educaţie etc. Nici nu s-ar mai pune problema. Tot ce este în jurul nostru este reglementat prin lege. Totul este dictat, în fond, de politic. Prin libertatea alegerilor, oamenii aleg alţi oameni care să elaboreze legi, legi care să protejeze fiecare domeniu, fiecare cetăţean, fiecare activitate umană. Că ne place, că nu, cu toţii ne supunem, aproape automat, acestor legi.

Întocmai cum Legea guvernează peste orice stat, la fel Legea guvernează şi în Artă, zona cea mai liberă a activităţii umane, zona în care fiecare poate să se manifeste după propriul simţ, după propria gândire, fără ca acest lucru să afecteze viaţa, sănătatea oamenilor, securitatea ţării etc, fiindcă Arta apropie şi niciodată nu dezbină. Vorbim atât de norme juridice (drept de proprietate intelectuală, industrială, drept de autor etc.) cât şi de legi morale – formele prin care arta a evoluat în mii de ani.

Forma a dat naştere la armonii, la simetrii, la analizări, la ştiinţe, la echilibru, la tot ce vedem azi în jurul nostru. Forma a dat naştere creaţiilor stabile. Dincolo de toate, „forma” a fost şi rămâne baza tuturor creaţiilor.

Şi azi veniţi şi îmi spuneţi: lasă-ne cu poezia cu formă fixă!? …

E drept, trăim într-o societate care a ajuns să sufoce cu libertatea pe care ne-o oferă, o libertate care ne-a scurtat din timp şi din spirit, o libertate care ne-a degradat moral şi ne-a construit ca nişte fiinţe care nu mai vor să facă nimic pentru spirit, ci doar pentru…. bani.

Să cădem, aşadar, în picioare, şi să recunoaştem că azi avem libertatea de a munci orice, de a gândi orice, de a jigni pe oricine, avem libertatea de a ne distruge, de a construi (Constantin Noica: „Dacă ar fi după om, ar asfalta tot pământul”), dar oare cât ne va mai suporta planeta? Oamenii de ştiinţă au, cu siguranţă, un răspuns, dar mă tem că nu avem libertatea de a afla acest lucru…

Avem libertatea de a fi analfabeţi, semi şi sferto-docşi, de a fi răi şi de a fi răzbunători. M-aş bucura să spun că avem şi libertatea de a fi buni şi toleranţi, dar la câte avem de tolerat, ajungem la suicid spiritual (Lucian Blaga: „Toleranţa dusă la maximum e sinucidere”).

Revenind la libertatea care ne sufocă, azi ne scăldăm într-un cotidian plin de informaţie, cu mii de preocupări, cu mii de profesii şi ocupaţii, cu mii de activităţi pe metru pătrat, cu mii de oameni care se gândesc doar la metrul lor pătrat de existenţă… Când vedem solidaritate, e de fapt o falsă solidaritate (oameni ieşind în stradă pentru pensii şi salarii tăiate nu am prea văzut, doar pentru demiterea unor miniştri pentru moartea câtorva oameni… regretabil, dar ar trebui mai multă SOLIDARITATE, şi în situaţii care ne omoară în fiecare zi sute de oameni în colţuri diferite de ţară, oameni care mor în anonimat, de cancer, de boli grave, de infarct, boli cauzate adesea de supărare şi stres).

Revenind la Artă, fiindcă ea e cea care pe mine mă preocupă, stau şi plâng, îmbătrânind sufletul în mine de atâta amar… Nu numai că nu eşti ajutat, sprijinit, finanţat, ba chiar eşti batjocorit cu sume derizorii, sau batjocorit de publicul care vrea doar divertisment, nu ceva serios şi cult (măcar…din când în când).

Fiindcă rar mai întâlneşti artişti să cânte din pasiune, ei vin doar dacă le dai şi bani (şi credeţi-mă, nu îi judec, ei au dreptate!), eşti uneori nevoit să apelezi şi la amatori, care vin din dorinţa de a evolua, de a învăţa… Atunci vin unii din presă, de exemplu, şi te judecă pentru amatorism, pentru cât ai ajuns să te umileşti. Dar în tot acel amatorism, sunt cei puţini care strigă şi ridică mâinile să arate ceva de valoare, dar…exact ca în cazul în care faci zece lucruri bune şi unul greşit, toată lumea va vedea ce ai greşit, şi nu vor aprecia ce ai construit bun. Aşadar, din cei mulţi care critică, nu vine nimeni să te întrebe de sănătate: ce mai compui? Ce mai scrii? Am putea să te ajutăm măcar cu o vorbă bună undeva, sau cu un…”share” pe Facebook? Fără pretenţii de bani! Transmiterea informaţiei este mai valoroasă. Dar nu, nici măcar atât. Unii am obosit să mai cerem ceva, aşteptăm şi din partea celorlalţi puţină iniţiativă.

Să revenim la „forme”, căci ele ne disciplinează puţin, atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională. „Să cauţi forme noi e-o datorie”, spune Goethe într-un sonet, iar lumea azi e într-o permanentă schimbare. Debusolantă schimbare. Nu mai este timp, nu mai este suflet, totul este „comercializabil”, totul tinde spre „false tendinţe” (C. Noica) şi spre o inevitabilă superficialitate. Acesta e cuvântul: SUPERFICIALITATE.

Cotidianul zilelor noastre nu ne mai permite o muncă mai responsabilă într-un domeniu, în artă abia dacă mai putem vorbi de câteva persoane cu adevărat dedicate, care să aducă un plus de valoare în spaţiul identităţii neamului – toţi aleargă după bani, şi îi înţeleg, nu poţi să te gândeşti la artă şi demnitate, dacă nu ai ce să pui pe masă copiilor să mănânce.

Revin la o idee precizată mai sus, cu privire la faptul că arta nu afectează sănătatea, viaţa, securitatea oamenilor într-un stat. Primează socialul, e firesc că înainte de orice demers politic-juridic-economic, oamenii trebuie să aibă un venit, un loc de muncă, o siguranţă a existenţei materiale. Însă lipsa culturii şi a civilizaţiei aduce după sine alte „boli”…  În timp, poporul se „îmbolnăveşte” de analfabetism, devine vulnerabil spiritual, putând să dea buzna „străini” fără ca nimeni să protesteze, lipsa de respect şi stimă de sine a neamului duce la o „moarte spirituală”, care în timp aduce şi moartea statului, din toate punctele de vedere. Ar fi ciudat să descoperim o legătură, sau o „conexiune necesară” (C. Noica) între lipsa de cultură – manipulare – război – dezmembrare.

Faptul că oamenii nu au inoculată în minte dragostea de ţară – patriotismul – chiar în lipsa unui venit decent, dragostea de cultură, de tradiţii, de obiceiuri, de credinţă, duce în timp la riscul pătrunderii unor „inamici” care ar putea să ne dezmembreze ţara. Istoria răspunde, din păcate, la multe din întrebările pe care le-am putea aduce azi: unde duce lipsa de cultură? – la boală, la război, la dezmembrare. Să nu uităm că dictonul „capul plecat sabia nu-l taie” este foarte periculos! Chiar cu stomacul gol, trebuie să apărăm imaginea ţării, căci poate azi nu avem ce mânca, dar mâine nu vom mai avea nici unde dormi… Exagerez, probabil, dar … de ce Iosif Vulcan a spus „Cultura va salva românimea?”. Nimeni nu se gândeşte de ce?

Forme, libertate, sufocare. Informaţie multă, poeţi grămadă, absolvenţi de facultate cu duiumul, doctoranzi peste doctoranzi. Până la urmă, nici a avea un doctorat nu mai este o mândrie, căci atât de mulţi îl pot obţine facil, încât nu-ţi mai vine să ai vreun titlu.

Personal, făcând mici devieri de la subiect, am vrut să mă implic total în tot ce se poate pe partea culturală. Mi-am ajutat tatăl, am lucrat 12 ore pe zi în alt domeniu, dar seara repetam şi aveam (şi avem…) concerte, recitaluri, proiecte, evenimente etc. Am făcut (poate) greşeala de a intra într-un partid, să văd cum aş putea influenţa politicul, chiar prin mici acţiuni, să informăm populaţia cu privire la ce este bine, potrivit, iar pe partea culturală cum să protejăm valorile. Am primit toate jignirile posibile, de la familie până la prieteni şi medic de familie, doar pentru că…am vrut să mă implic? Bine, am greşit, dar am încercat.

De asemenea, am terminat facultate de drept, am pătruns în spaţiul juridic, spaţiul afacerilor, să tragem tare să obţinem un bănuţ pentru a face câte un eveniment, pentru a edita câte o carte, fără să apelăm mereu la finanţări sau la sponsorizări. Răspunsul? Nu vreţi să ştiţi, dar poate intuiţi. Omul ştie doar să judece, să blameze, să te ponegrească în presă, să te golească de energie. Unde am ajuns? În spital. Cine ştie asta? Doar cei apropiaţi. Cât am suferit pentru toate cele petrecute? Nu ştiu nici eu…

Orice se poate spune, dar nu că m-am dat bătută, nu că nu am încercat. Iniţiative am avut şi am în continuare, cât ne va permite sănătatea. Forme? Revin mereu la forme. Voi scrie în continuare sonet şi voi cerceta permanent tot ce nu s-a exploatat suficient în raza sonetului, căci acesta mi-e destinul, chiar dacă azi e greu să fii poet, când 12 ore pe zi trebuie să faci bani pentru o supravieţuire decentă, pentru a putea scoate o carte sau pentru a organiza un concert. Cei care conduc însă unele reviste sau instituţii de cultură sunt adesea numiţi politic, iar interesul lor nu este cultura, ci puterea şi banul. Atunci ce poţi face? Eşti înlăturat, nu eşti ascultat, nu te bagă nimeni în seamă, te zbaţi ca peştele pe uscat, iar ei îşi bat joc de identitatea neamului românesc. Poeţii de azi nu doar că nu iubesc forma, dar o urăsc. De ce? Cum poţi să îţi baţi joc de însuşi domeniul în care te scalzi şi pentru care decizi? Mai trist nu se poate.

Revenind la forme, închei prin a spune că academicianul C.D. Zeletin i-a răspuns tatălui meu (care găsise bucuros sonete de la Bolintineanu, negăsite  până atunci în antologiile de sonete): „Dragul meu, au fost o generaţie cu RESPONSABILITATE faţă de LIMBĂ şi NEAM!” Acum nu doar că nu mai există responsabilitate (nimeni nu mai răspunde pentru nimic), dar nici măcar un…. MINIM RESPECT!

Aşadar, „Cultura costă bani, dar NONFINANŢAREA ei va costa MAI MULT”

Alexandrina Chelu

 

 

Feedback alegeri locale 2016

Dragi cetăţeni, mi-am dorit să scriu acest articol ca o retrospectivă a alegerilor locale din acest an 2016, pentru a putea evidenţia câteva aspecte la nivel local şi naţional în ce priveşte votul cetăţenilor. Pentru unii aş putea părea părtinitoare, eu fiind ex-candidat la Consiliul Local pe lista PSD Oradea, însă vă promit că am de gând să fiu corectă şi raţională în acest mesaj, fără să pară că apăr sau că judec nejustificat.

Este trist când te loveşti de prejudecata oamenilor şi, jignindu-te în faţă, te fac comunist sau fsn-ist, în condiţiile în care eşti un tânăr de 26 de ani (cazul meu) şi care, în mod poate naiv, a intrat în partid din credinţă ideologică (fiind mai de stânga) şi chiar doreşte să facă ceva pentru comunitatea în care trăieşte.

Azi, a-ţi face un partid nou, în care să incluzi oameni care încă nu au avut tangenţă cu politica, cu fostul regim sau chiar cu administraţia, este din păcate foarte greu, pentru că oamenii nu au puterea de a cuprinde cu mintea ideea unei noi formaţiuni politice. Iar atunci, tot ce poate face un tânăr, este să intre într-un partid mai mare, fie PSD, fie PNL, în care să încerce să-şi exprime ideile şi astfel să-şi aducă contribuţia pentru oraş, pentru ţară. Vedem că de-a lungul timpului au mai apărut diverse partide, cum ar fi PMP, ALDE etc, dar iată că fără multe rezultate, deşi fenomenul se petrece de câţiva ani. Nu mai vorbim de partide precum PNŢCD, PRM sau, mai nou, PRU, pentru că iată că nu au putere să penetreze alegerile oamenilor, care au ajuns, în final, tot la PSD sau la PNL. Indiferent că vorbim de un PNL amestecat cu fostul PDL, sau de un PSD care e unit, mai mereu, cu UNPR şi, de curând, cu ALDE, în alianţă.

Aşadar, să nu ne judece oamenii că alegem aceste partide mari, căci de cel puţin 20 de ani, aceste partide sunt constante şi puternice în România, indiferent de loviturile pe care le primesc liderii sau reprezentanţii lor.

Una din formaţiunile politice care a avut un impact grozav în Bucureşti a fost, cu siguranţă, USB-ul lui Nicuşor Dan. Personal vorbind, cu riscul de a „trăda” PSD-ul meu, dacă eram în Bucureşti, poate îl votam. Desigur, asta ţinând cont de capacităţile şi curajul acestui domn, care pare să fi luptat cu sistemul corupt şi cu politicienii actuali. Totuşi, acest domn, prin tipul său de campanie, a încercat să aducă tinerii la vot, intelectualii, oamenii cu carte, oamenii inteligenţi. Dar, domnule Nicuşor Dan, realizaţi dumneavoastră că, din păcate, majoritatea oamenilor sunt oameni simpli, nu intelectuali, nu elită?

Aşadar, ne oprim puţin la oamenii simpli. Oameni care, în ciuda greutăţilor, au doar serviciu şi casă, au o familie, trăiesc poate într-un apartament de bloc, cu venituri modeste, însă reuşesc să plătească taxele şi impozitele şi să fie contribuabili „fideli”, dacă vreţi, pentru România, pentru Bucureşti. Aceşti oameni sunt atât de mulţi, încât e greu să-i cuprindem cu mintea, iar dacă mesajul nostru electoral se îndreaptă spre oameni răsăriţi, cu siguranţă scorul alegerilor nu poate fi ridicat. Este admirabil că se încearcă realizarea unei politici cu oameni curaţi, inteligenţi, culţi, dar din păcate cei mai mulţi oameni sunt oameni simpli, care nu au nevoie de comunicări savante şi nici de minţi sclipitoare, ci …de oameni gospodari care să conducă ţara, oraşul.

Tot întrebând retoric pe domnul Nicuşor Dan: unde au fost tinerii? De ce tinerii de peste 18 ani, tinerii de vârsta mea (26 de ani) au ales varianta să nu se prezinte la vot? De ce ulterior văd mesaje absolut denigratoare la adresa pensionarilor care, cică, ar fi votat PSD-ul (se ştie că PSD are într-adevăr un electorat fidel în rândul pensionarilor), ajungând aproape la a le dori moartea pentru că… au votat?

În primul rând, acei pensionari trecuţi de 60 de ani, sunt oameni care au muncit, oameni care au prins, din păcate, şi greutăţile şi restricţiile fostului regim (căci mai mulţi au avut de suferit, decât cei care cică ar fi fost cu funcţii şi bani), şi ei sunt cei care, în final, au realizat revoluţia iar astăzi, aceşti tineri, au LIBERTATEA de a-i denigra acum prin mesaje absolut de neiertat. Tinerii nu vor, sau chiar nu pot să realizeze acest lucru? Ei chiar nu înţeleg că VOTUL este un drept, aproape egal cu o obligaţie, şi că neprezentarea la VOT este egală cu DEZINTERESUL faţă de NEAM şi ŢARĂ?

Dezamăgirea mea rămâne totuşi prezenţa slabă la vot. E drept că oamenii sunt dezamăgiţi şi scârbiţi de politică, dar în acelaşi timp sunt total indiferenţi faţă de societatea în care trăiesc. În acelaşi timp, omul în ultimii 15 ani a devenit preocupat numai de metrul pătrat al existenţei sale. Omul a devenit într-atât de egoist şi individualist, încât mi-e groază de un eventual război sau vreun conflict care să ne clatine securitatea. Mai mult, mă doare răutatea umană, care a atins cele mai înalte forme de existenţă, iar acum simplul fapt de a fi membru într-un partid pe care „prietenul” tău nu-l agreează, te face din start duşmanul său. Aşa ceva este absolut inadmisibil.

Mă doare sufletul că azi, a te implica pentru comunitatea ta, te face din start un inamic al celor care vor altceva, al celor care vor să fure, să înşele, când noi, cei care vrem să facem ceva, aşteptăm din tot sufletul să fim „exploataţi”, fără să cerem nimic în schimb, decât binele comunităţii. Şi tocmai noi ajungem victimele celor pe care i-am sprijinit, iar după alegeri, nu mai suntem importanţi…

Mai mult, ura care s-a dezvoltat în ultimii ani este absolut nejustificată. Au ajuns unii să jignească un întreb judeţ, de exemplu Teleormanul, doar pentru că un lider politic, anume Liviu Dragnea preşedinte PSD România, este de acolo. Să nu uităm că tot de acolo au răsărit şi nume precum Marin Preda şi Constantin Noica. Şi, da.. bunicul meu. Jignim un judeţ, jignim o regiune (Moldova) doar pentru că voturile lor se îndreaptă spre PSD, de exemplu, iar marii „educaţi” din Transilvania votează PNL. Şi eu sunt în Transilvania, sunt în Oradea, unde acum şi maghiarii plâng din cauza scorului mic pe care l-au obţinut în faţa fostului şi actualului primar PNL, Ilie Bolojan. De ce jignim aşa? Penali sunt în toate partidele. Lideri nedemni există în toate partidele. Dar, în acelaşi timp, oameni serioşi se află în toate partidele… Problema este că unii lideri, uşor pătaţi (sau, fie, mai mult pătaţi), nu acceptă să ridice în fruntea partidului un om curat, onest, plăcut oamenilor, bun orator, iar ei să se retragă în spate şi să ajute cu experienţa lor, pentru că un lider pătat sau penal, cu toate intenţiile sale bune, intenţii pe care nu vrem să le contestăm, va fi, din păcate, un motiv pentru care acel partid nu va fi votat…

Rămâne să vă spun că în această campanie m-am întâlnit cu oameni absolut needucaţi, oameni batjocoritori, oameni total dezinteresaţi şi dezinformaţi, oameni fără coloană cerebrală şi oameni răutăcioşi, cum încă nu mi-a fost dat să întâlnesc. Am întâlnit şi oameni simpli, acei oameni simpli de care spuneam şi cărora nu trebuie să le vorbeşti de Kant şi Hegel (oricâtă plăcere mi-ar face, personal, să vorbesc despre ei), oameni însă care nu au curaj să spună ce îi deranjează şi care, în final, la vot nu se prezintă, crezând că astfel se răzbună pe clasa politică. Greşit. Nu se răzbună, ci chiar îi ajută să se afunde mai mult în corupţie. Aşadar, domneşte o stare de frustrare şi de nemulţumire. Văd la Bucureşti. Toată lumea sare că Bucureştiul e roşu. Vai de mine… Dar au fost la vot? …

Dragi cetăţeni, în speranţa că nu am scris prea mult, am doar o rugăminte la voi! Vă rog, ajunge cu FORME FĂRĂ FOND, vedem doar ce s-a făcut dar nu şi dedesubturile a ceea ce s-a făcut şi de pe urma cărora vom avea de suferit, vă rog fiţi mai toleranţi cu opţiunile diferite ale celorlalţi şi, vă mai rog, fiţi mai atenţi şi deschideţi urechea la fiecare ofertă electorală, pentru ca în final, să veniţi la vot, şi dacă alegeţi să vi-l anulaţi.

DAR VĂ ROG VOTAŢI.

 

Alexandrina Chelu

La o plimbare cu Soarele…

Într-o dimineaţă senină de Crăciun, mergeam pe drumul satului, cu gândurile sufocate de cotidianul din jurul meu şi de toate cele petrecute în ultimele luni ale anului. În plimbarea mea, m-am întâlnit cu Soarele, care părea că vine alături de mine pe drum, în aceeaşi direcţie. Fără să-mi dau seama, am început să conversăm, el conducându-mă până la căsuţa mea din sat.

„Ştiu că e banal ce spun, dar totuşi de ce tot după mine?”, zic eu.

„Eu voi fi întotdeauna cu tine şi cu fiecare om de pe pământ, atâtea zile câte ne va da Dumnezeu”, îmi răspunde Soarele.

„Dar nu te plictiseşti să fii zilnic pe cerul nemărginit, la infinit, când azi oamenii se plictisesc şi să gândească cinci minute în linişte, fără diverse reţele de socializare?”

„Draga mea, sunt aici de atâţia ani, că nici boabele de rouă nu-mi pot număra bătrâneţile, nici firele de nisip de pe pământ, iar acum să spun că m-aş putea plictisi? În fiecare zi văd altceva. Bune, rele, dar mereu altceva. Luminez diferit pentru fiecare om. Uneori încurc în trafic, iar şoferii, nervoşi, nu mai ştiu cum să-şi protejeze ochii de lumina mea, ca să nu facă vreun accident. E drept, cândva nu era aşa, când nu erau şosele imaculate, acum vara se încinge asfaltul din pricina mea, şinele de tren se dilată, iar lumea întârzie mereu la destinaţie. Tot la fel, sunt zile când apropierea iernii sperie pe toată lumea, iar eu încet, încet, mă ascund pe după nori şi apar tot mai greu şi tot mai rece. Atunci aud paşii lacrimilor celor care mă cheamă din nou în mijlocul lor, bătrâni prinşi în ninsoare, iar eu nu am putere să-i ajut, iar când le dezgheţ uşor zăpada, aduc, fără voie, alte pagube, provocând inundaţii, provocând alte suferinţe. Şi mă întreb: ce să fac? Cum să ajut? Căci omul a reuşit, uneori fără voie, să chinuie acest pământ, care-şi plânge deja bătrâneţea, neştiind cum să reziste mai bine paşilor celor şapte miliarde de oameni de pe pământ. Să mă plictisesc? Nu pot, apar în atâtea gânduri, în atâtea poezii, privesc atâtea chipuri care mă caută, care mă iubesc, care uneori se protejează de mine, vara, când ard foarte puternic şi pot să provoc insolaţii sau, cu regret o spun, secete şi, din nou, alte suferinţe. Nu mă bucură, dar pune-ţi mai bine întrebarea: cum ar fi fără mine?”

„Cum ar fi fără tine, Soare… Dincolo de faptul că noi, oamenii, şi celelalte vietăţi, nu am mai trăi, a fi într-un permanent întuneric, trăind pe un pământ sterp, fără roade şi fără nici un fel de viaţă, ar fi cu adevărat deprimant. Nu aş putea vedea chipul celui pe care-l iubesc, nu aş putea creşte o floare în grădină, nu aş putea primi în dar vitamine prin razele tale pătrunzându-mi pielea, nu m-aş mai putea bucura de o pictură, de un peisaj, de un zâmbet… Nu aş mai vedea nimic, nu aş mai putea simţi nimic…”

„Aveţi becuri…”

„Avem becuri, dar şi ele există datorită energiei, pământul fără tine nu ar mai trăi, aşadar nici energie nu ar mai fi, aşadar nici becuri. Mai mult, ar fi frig… Căldura ta ar lipsi cu desăvârşire, iar dincolo de faptul că ochii noştri ar fi întunecaţi, şi inimile ar fi îngheţate…”

„Aveţi căldură…”

„Căldura vine tot din pământ, căci de n-ar fi pământul, nu am putea să ne facem nici căldură, fie din cărbuni, fie din foc produs de scânteie (căci de unde ramuri dacă nu ar fi soare să le crească?), piatra cea rece nu poate înlocui, oricât s-ar lovi de altă piatră, necesitatea existenţei unei mici ramuri care să ia foc, în urma ciocnirii…. De asemenea, nu ar mai fi căldură nici din energie, nici din alte invenţii, căci tot de tine, Soare, se leagă toate… Fără tine, noi nu putem trăi, oricum am încerca noi acum să inventăm situaţii…”

„Eu mă voi stinge într-o bună zi…”

„Cât eşti, avem nevoie de tine!”

Alexandrina Chelu

Lansarea volumului ANTOLOGIE DE SONET ITALIAN – 80 de sonete dedicate acad. C.D. Zeletin

Joi, 21 Mai 2015, ora 18:00, la Căminul Preoţesc, a avut loc lansarea volumului „Antologie de Sonet Italian”, volum dedicat acad. C.D. Zeletin, cu ocazia împlinirii onorabilei vârste de 80 de ani. Astfel, i-am oferit 80 de sonete italiene pe muzică, Domnia Sa fiind traducătorul lui Michelangelo şi a unei mari părţi din Renaşterea italiană. Despre carte au vorbit Florian Chelu Madeva şi poeta Sabina Măduţa, respectiv a interpretat muzical Alexandrina Chelu.

Cartea de faţă era, dintru început, concepută ca un gest de admiraţie faţă de cultura italiană ca inventator concret al sonetului literar, elaborare ambasadorială am putea spune, dar mirabila întâlnire cu scriitorul C. D. Zeletin ne-a trezit ideea de a-l sărbători cu 80 de sonete muzicale întru împlinirea vârstei octogenare ce s-a petrecut pe 13 Aprilie 2015. Majoritatea compoziţiilor muzicale create pentru cele 80 de sonete sunt semnate de cantautorul Florian Chelu Madeva, alături de fiica sa, Alexandrina Chelu şi de alţi autori bihoreni: Emil Sauciuc, Claudiu Frunză, ş.a.
În 2014 am realizat cele 76 de sonete ale lui Michelangelo Buonarroti, cu ocazia comemorării a 450 de ani de la trecerea în eternitate – prima integrală muzicală a sonetelor geniului toscan. Prezentarea publică a creaţiei muzicale sus amintite în marginea marelui renascentist – care s-a bucurat şi de o prefaţă foarte consistentă scrisă de C. D. Zeletin –, eveniment care s-a petrecut în sala Rotonda a Muzeului Literaturii Române la 18 februarie 2014, am intrat în linie dreaptă cu munca pentru florilegiul italian mult aşteptat, dar de un curaj şi-o forţă care ne-au determinat să-l intitulăm partea întâi.
Dacă la prima parte a Sonetului bihorean, apariţie editorială a anului de graţie 2014, am ales ca subtitlu din lirica poeţilor bihoreni, acum am preferat sintagma antologie de limbă italiană, întrucât avem în program şi includerea unor autori de altă naţionalitate care au scris în italiană – astfel se face că pentru tomul prezent ne bucurăm de sonetul Non hauria Ulise o qual un qu’altro mai / Nici Odiseu, nici altul în renume, aparţinând renascentistei Louise Labé, poezie ce are ca variantă românescă excelenta traducere a poetei Veronica Porumbacu –, aşa încât următoarele tomuri să îmbrăţişeze şi alţi sonetişti „meteci“, de pildă, în volumul doi, invitat de onoare va fi Gheorghe Asachi, ctitorul sonetului românesc. Aşijderi, întru acelaşi spirit, să nuanţăm, mai ales pentru cel care va parcurge cu seriozitate traducerea lui C. D. Zeletin, că vom încerca să folosim sub linia melodică a viitoarelor compoziţii şi tălmăciri ale altor traducători, dar numai şi numai dacă iambul şi endecasilabul – despre care Dante spune că este cel mai falnic, „atât prin durata lui cât şi prin puterea lui de a cuprinde gânduri, construcţii şi cuvinte […] vrednic de cinstea de a fi ales cu precădere în urzirea versurilor“ – sunt bine cumpănite, precum avem exemplul versiunii amintite pentru lyoneza Louise Labé (p. 152).
De-a lungul anilor, pledând şi apologizând asupra formei muzicale a sonetului pe care am conceput-o cu doar două măsuri din Johann Sebastian Bach, am asertat că dacă marele turingian a avut nevoie de aproape 200 de ani spre a fi preţuit, atunci sonetul nostru va avea răbdare şi trei secole pentru a fi pus la rangul pe care îl merită. Mirificul tratat De vulgari eloquentia ne oferă, în acest sens, cel mai adânc ecou: „mângâiaţi de dulceaţa acestei glorii, nu ne pasă de surghiun“.