
De mult îmi doresc să împărtășesc două întâmplări din viața mea, ambele legate de foc, întâmplări în care, cumva, o intuiție (pe care aș boteza-o spiritual ”vocea îngerului păzitor”) mi-a ferit familia de un dezastru, de posibilitatea ca în acel moment să pierdem efectiv contactul cu viața. Sunt convinsă că mulți au trecut prin asemenea situații, dar îndrăznesc acum să spun că o asemenea întâmplare te pune pe gânduri și realizezi că undeva, cumva, există o ”intuiție”, mai presus de cuprinderea noastră spirituală. Nici nu aș lega-o neapărat de religie, de forma instituționalizată a credinței, ci mai degrabă de o energie care ne păzește, instinctiv, de așazisele ”rele”. Probabil, poate încă merităm să fim pe pământ și în felul acesta, spiritul ne ține în viață, apărându-ne. Poate merg prea departe, dar când ți se întâmplă așa ceva, trebuie să fii total insesibil și perfid ca să nu percutezi cu emoție.
Undeva prin 2005, locuiam într-o casă centrală, pe Ady Endre (pentru cunoscători) în Oradea, și părinții mei treceau atunci prin momente foarte grele: atât mama cu firma de steaguri, cu serviciul la teatru (nu era pensionată), cu facultatea de teatru pe care o începuse (desigur, pentru o pensie mai decentă, nu pentru că ar mai fi avut nevoie la 50 de ani), respectiv cu bunicii paterni, care deja deveneau foarte neajutorați, descoperind de puțin timp că bunica avea leucemie. Tata, de asemenea, se lupta pentru proiectele sale muzicale, pe care unii nu dădeau doi bani, iar el continua să creadă în cultura adevărată, chiar și fără sprijin financiar de multe ori. Așadar, imaginați-vă o familie în care chiar domneau stresul, oboseala, dezamăgirea, momentele în care simți cu adevărat că ți-a ajuns… DAR trebuie să faci față, nu ai voie să cazi. Asta am iubit și iubesc la părinții mei: puterea de a merge mai departe și de a lupta pentru ceea ce este frumos, corect și important, atât pentru viața actuală, cât și pentru cea… de după ce ei nu vor mai fi.
Presiunile financiare și supărările ”vecinătății”, i-au pus pe părinți să caute o altă locuință. Eu chiar eram în pragul examenului de capacitate… Trebuia și eu, la rându-mi, să fac față acestor presiuni și să le fiu alături.
Într-o noapte, m-am trezit de un miros foarte puternic și urât, necunoscut mie. Camera mea era chiar în capătul casei, m-am trezit, iar când am intrat în baia care făcea legătura cu bucătăria mare și cu camera alor mei, am văzut fum. Mirosea și mai urât. M-am speriat, am ieșit din baie și am văzut foc în bucătăria mică. E tot ce îmi amintesc, lumina foarte puternic. Imediat în dreapta am intrat în camera alor mei, care dormeau amândoi cu gurile deschise, cu un fum negru deasupra lor, îngrozitor de înecăcios. Am strigat din toți plămânii și, spre bucuria disperată a mea, ai mei s-au trezit buimăciți de urletul meu. Mama, speriată de-a dreptul, uitase o mâncare pe foc. Adormise, de oboseală și stres, și nu a mai simțit nici măcar mirosul îngrozitor al fumului care se așternuse în toată casa.
Țin minte cum amândoi aruncau cu o pătură peste focul imens care ieșea răzvrătit din oala de pe aragaz, încercând să evite extinderea lui către perdea. Tremuram de frică, căci cel mai mare pericol era… butelia.
Din fericire, au reușit să potolească focul, să închidă gazul la timp și să arunce toate cele distruse la gunoi, cu grijă. Nu vă spun că a trebuit să văruim toată casa, să spălăm toate perdelele și să aerisim câteva zile continuu pentru a scoate mirosul și îmbâcseala din pereți. Întotdeauna îmi voi aminti acea groază prin care am trecut și îmi mulțumesc (sună egoist, dar de fapt mulțumesc ”intuiției” mele) pentru faptul că m-a trezit la timp… Nu vreau să îmi imaginez ce s-ar fi întâmplat. Focul era foarte mare…
Ai mei îmi povestiseră ulterior cum, imediat după 1990 (la mutarea lor pe Ady Endre, eu aveam vreo 2 ani), auziseră bubuituri de foc la vecina de apartament de la casă, noi stând la etaj. Zgomotul focului se auzea de undeva din pod. Practic așa și era. Luase foc podul și vecinii nu erau acasă, fusese de la vreun scurtcircuit, iar părinții mei, culmea, nu aveau repetiție la teatru (se amânase) și au chemat pompierii la timp. Dacă se ținea repetiția?… Da, gânduri…
Fac o paranteză între prima poveste și următoarea, relatându-vă că într-o zi ai mei au chemat pompierii la niște clicuri ciudate pe care le observaseră la cutia electrică, tot pe Ady Endre. Astfel, pompierii au chemat și echipa de la Electrica, spre a da explicații cu privire la cutia electrică. Se rezolvase problema, fusese aparent ceva minor, dar care îmi îngrijorase familia (cu focul, cu curentul nu ne jucăm), iar una din replicile unui angajat al Electricii a fost cam supărător: ”pentru atâta ați chemat pompierii?” La care, un pompier a replicat: ”de la atâta, un scurt circuit poate duce la arderea casei”. Pompierul chiar știa ce spune… câte case nu iau foc de la o cutie electrică defectă…
Ulterior, după neplăcuta experiență de pe strada Ady Endre, ne-am mutat pe Iuliu Maniu, unde nu spun că bunicul meu patern (bunica murise deja) era atât de ipohondru, încât se plimba prin casă (stătea la noi) cu o geacă de fâș, chiar și primăvara, să nu răcească, încât atingând o dată aragazul, a luat loc imediat lângă mine și mama…. am fost nevoite la secundă să aruncăm cu ceva pe el, chiar și cu mâinile, să stingem focul… În fine, de atunci i-am interzis să mai intre în bucătărie. N-a fost prea comic pentru el… dar probabil și el s-a speriat… bătrânețea aduce după sine blocaje de simțuri care ne pot pune viața noastră și a celorlalți în pericol, încât trebuie să avem înțelepciunea să spunem: ok, îmbătrânesc, trebuie să renunț să mai fac anumite lucruri…
Închei cu cea mai recentă întâmplare, în care ”intuiția”, adică ”îngerul păzitor”, de data aceasta s-a făcut chiar auzit. Sună ciudat, sună aproape ridicol din ”gura” (prin cuvinte scrise) unui om care se consideră rațional, dar indiferent ce au însemnat acele sunete, au salvat o altă situație care putea fi nasoală (scuzați expresia neacademică).
Ulterior traiului de pe Iuliu Maniu, a murit într-un final și bunicul patern, iar noi am ales să ne mutăm singuri (la casă singur în curte), apropo de activitatea noastră intensă (repetiții, petreceri, musafiri), am zis să nu deranjăm alți vecini… Sincer, mi-e dor să am vecini… acum. Tocmai îmi dădeam celebra licență în drept când se săvârșea mutarea… prin 2013. Un stres enorm, învățam printre cutii… dar asta e… așa a fost să fie.
Aveam stări ciudate, era prima dată când eram la o casă singuri în curte, fără vecini, fără alte zgomote, fără alte ”deranjuri”. Cumva, prea singuri. Experiențe de pe Ady Endre, apoi de pe Iuliu Maniu, diverși vecini deranjați de felul nostru mai zgomotos de viețuire, ne-au înduplecat să ne luăm această casă, alături de așazisa moștenire care ne-a ajutat finaciar. Ei bine, acum suntem singuri, dar nu mai suntem nici noi zgomotoși. Acum e liniște… s-au schimbat toate… Fără concerte și repetiții cu mulți oameni, s-a redus activitatea la nivel concertistic, a crescut la nivel componistic, s-a realizat o prioritizare a fundamentului cultural, pe considerentul: important nu e să fac zgomot și muzică de moment, ci să fac istorie. Nu trăiesc pentru acum, ci pentru ce voi însemna, poate, peste 100 de ani, în clădirea identității culturale, dacă va mai fi lumea. Adică: ce lași în urmă. Iar pentru asta este o muncă imensă, intensă, dar de multe ori în intimitate.
Pe fondul acestui stres, a mai avut loc, așadar, un eveniment legat de foc, în proaspăta casă. Nu atât de puternic ca intensitatea resimțită pe Ady Endre, dar care a provocat o declanșare de gînduri despre importanța vieții… Cumva, ne-a responsabilizat total, ne-a făcut să fim atenți pe toate planurile, să nu ne scape nimic, să luăm în serios fiecare lucru din viața noastră. Să nu ne batem joc…
Era noapte, citeam… camera mea fiind la etaj. Nici nu mai știu ce citeam, dar ca de obicei (în acele vremuri, acum nu mă laud că citesc mai mult, fiindcă citesc de 10 ori mai puțin), citeam ceva. Ai mei se culcaseră, auzeam liniștea, așadar un moment numai bun de a adormi. La un moment dat, am auzit zgomote… Sincer, stând singuri în curte, puteam să-mi pun problema că intră hoți… nu? Nu am vecini să mă apere… nu? Încă nu auzisem, de câteva luni, zgomote jos. Sub mine era bucătăria. Parcă auzeam pași, pot să jur că așa auzeam. A intrat panica în mine. Nu era oportun să strig, dacă chiar era ceva. Poate făceam mai rău. Aveam deja lângă mine arma potrivită, ca să reacționez, fiindcă din fire, sunt mai precaută. Am cu ce mă apăra, în caz de nevoie. Noah!
Așadar, mi-am zis: totuși, ce aud? Poate mi se pare. Am închis tot. Telefon, carte, să stau în liniște. Tot auzeam mișcare în bucătărie. Apoi am auzit mișcare la vase. Atunci m-am speriat. Mi-am luat arma și m-am pregătit să cobor. Încet, pe scări, tata dormea (avea camera lângă mine), nici măcar nu sforăia nimeni, și mama era jos spre ieșirea din casă. Auzeam în continuare zgomote tot mai clare din bucătărie. Nu băusem nimic (dacă se gândește cineva care știe că îmi place berea – atunci nu beam alcool, aveam 23 de ani). Nu aveam nici șoareci (am avut mai târziu, peste ani, deci le cunosc zgomotul ”chițăit”), nici alte animale de companie. Ceva nu era clar. Sincer, am mai auzit zgomote ciudate la viața mea, dar totuși raționale, conștiente, normale…. evidente… Astea nu erau deloc așa. Pe bune, credeam că e cineva acolo. Și de obicei nu pot fi dusă de nas ușor.
Am coborât în final, am mers spre bucătărie, speriată la culme, aproape rușinată (dacă era să mă filmeze cineva), îmi venea să mor de indignare pentru ce făceam, parcă eram ruptă din filmele science fiction, dar era jenant! Simțeam că nu poate fi nimic, dar ce auzeam era prea evident că nu e în capul meu!
Era întuneric, am mers spre bucătărie, am intrat încet, nu se mai auzea nimic, am băgat capul și privirea s-a lovit de aragaz… Ardea focul la unul din ochiuri… în gol. Nu vedeam pe nimeni, m-am uitat în jur, ușa închisă, gazul deschis. Am buftnit în plâns instantaneu, am mers la butelie să închid gazul, am așteptat să se închidă ochiul, am aprins lumina, am stat câteva minute și am plâns de una singură… Vă jur, în acele momente, am îngânat: Mulțumesc, Doamne!
Da, se termina butelia, nu era mare foc. Adică nu era nimic pe foc. Teoretic mergea flacăra și pa. Nu se întâmpla nimic. Nu murea nimeni, clar. Dar era gazul deschis. Iar eu am auzit ceva. Ceva care m-a determinat să cobor să verific ce se întâmplă. Nu am vreo explicație, dar ce am auzit m-a determinat, rațional sau irațional, să opresc șansa unui pericol.
Paralel cu cititul meu, știu că eram pe Facebook cu un amic, povesteam. El e martor că i-am povestit în acea noapte ce am pățit…
Mi-e martor cerul că aceste fapte s-au petrecut.
Am dorit să vi le împărtășesc.
De ce? Să credem în intuiția noastră, în faptul că există acea ”energie” care fie că e denumită vocea și protecția unui Creator, Dumnezeu, și indiferent din care religie s-ar trage, ne apără, ne îndeamnă, ne protejează, și dacă totuși consideră că merităm să mai trăim, va face tot posibilul să nu pierim din această lume, fiindcă mai avem ceva de oferit!
Mulțumesc!
Alexandrina Chelu, 27 Sept 2020