Un înger… aproape de dezastru

De mult îmi doresc să împărtășesc două întâmplări din viața mea, ambele legate de foc, întâmplări în care, cumva, o intuiție (pe care aș boteza-o spiritual ”vocea îngerului păzitor”) mi-a ferit familia de un dezastru, de posibilitatea ca în acel moment să pierdem efectiv contactul cu viața. Sunt convinsă că mulți au trecut prin asemenea situații, dar îndrăznesc acum să spun că o asemenea întâmplare te pune pe gânduri și realizezi că undeva, cumva, există o ”intuiție”, mai presus de cuprinderea noastră spirituală. Nici nu aș lega-o neapărat de religie, de forma instituționalizată a credinței, ci mai degrabă de o energie care ne păzește, instinctiv, de așazisele ”rele”. Probabil, poate încă merităm să fim pe pământ și în felul acesta, spiritul ne ține în viață, apărându-ne. Poate merg prea departe, dar când ți se întâmplă așa ceva, trebuie să fii total insesibil și perfid ca să nu percutezi cu emoție.

Undeva prin 2005, locuiam într-o casă centrală, pe Ady Endre (pentru cunoscători) în Oradea, și părinții mei treceau atunci prin momente foarte grele: atât mama cu firma de steaguri, cu serviciul la teatru (nu era pensionată), cu facultatea de teatru pe care o începuse (desigur, pentru o pensie mai decentă, nu pentru că ar mai fi avut nevoie la 50 de ani), respectiv cu bunicii paterni, care deja deveneau foarte neajutorați, descoperind de puțin timp că bunica avea leucemie. Tata, de asemenea, se lupta pentru proiectele sale muzicale, pe care unii nu dădeau doi bani, iar el continua să creadă în cultura adevărată, chiar și fără sprijin financiar de multe ori. Așadar, imaginați-vă o familie în care chiar domneau stresul, oboseala, dezamăgirea, momentele în care simți cu adevărat că ți-a ajuns… DAR trebuie să faci față, nu ai voie să cazi. Asta am iubit și iubesc la părinții mei: puterea de a merge mai departe și de a lupta pentru ceea ce este frumos, corect și important, atât pentru viața actuală, cât și pentru cea… de după ce ei nu vor mai fi.

Presiunile financiare și supărările ”vecinătății”, i-au pus pe părinți să caute o altă locuință. Eu chiar eram în pragul examenului de capacitate… Trebuia și eu, la rându-mi, să fac față acestor presiuni și să le fiu alături.

Într-o noapte, m-am trezit de un miros foarte puternic și urât, necunoscut mie. Camera mea era chiar în capătul casei, m-am trezit, iar când am intrat în baia care făcea legătura cu bucătăria mare și cu camera alor mei, am văzut fum. Mirosea și mai urât. M-am speriat, am ieșit din baie și am văzut foc în bucătăria mică. E tot ce îmi amintesc, lumina foarte puternic. Imediat în dreapta am intrat în camera alor mei, care dormeau amândoi cu gurile deschise, cu un fum negru deasupra lor, îngrozitor de înecăcios. Am strigat din toți plămânii și, spre bucuria disperată a mea, ai mei s-au trezit buimăciți de urletul meu. Mama, speriată de-a dreptul, uitase o mâncare pe foc. Adormise, de oboseală și stres, și nu a mai simțit nici măcar mirosul îngrozitor al fumului care se așternuse în toată casa.

Țin minte cum amândoi aruncau cu o pătură peste focul imens care ieșea răzvrătit din oala de pe aragaz, încercând să evite extinderea lui către perdea. Tremuram de frică, căci cel mai mare pericol era… butelia.

Din fericire, au reușit să potolească focul, să închidă gazul la timp și să arunce toate cele distruse la gunoi, cu grijă. Nu vă spun că a trebuit să văruim toată casa, să spălăm toate perdelele și să aerisim câteva zile continuu pentru a scoate mirosul și îmbâcseala din pereți. Întotdeauna îmi voi aminti acea groază prin care am trecut și îmi mulțumesc (sună egoist, dar de fapt mulțumesc ”intuiției” mele) pentru faptul că m-a trezit la timp… Nu vreau să îmi imaginez ce s-ar fi întâmplat. Focul era foarte mare…

Ai mei îmi povestiseră ulterior cum, imediat după 1990 (la mutarea lor pe Ady Endre, eu aveam vreo 2 ani), auziseră bubuituri de foc la vecina de apartament de la casă, noi stând la etaj. Zgomotul focului se auzea de undeva din pod. Practic așa și era. Luase foc podul și vecinii nu erau acasă, fusese de la vreun scurtcircuit, iar părinții mei, culmea, nu aveau repetiție la teatru (se amânase) și au chemat pompierii la timp. Dacă se ținea repetiția?… Da, gânduri…

Fac o paranteză între prima poveste și următoarea, relatându-vă că într-o zi ai mei au chemat pompierii la niște clicuri ciudate pe care le observaseră la cutia electrică, tot pe Ady Endre. Astfel, pompierii au chemat și echipa de la Electrica, spre a da explicații cu privire la cutia electrică. Se rezolvase problema, fusese aparent ceva minor, dar care îmi îngrijorase familia (cu focul, cu curentul nu ne jucăm), iar una din replicile unui angajat al Electricii a fost cam supărător: ”pentru atâta ați chemat pompierii?” La care, un pompier a replicat: ”de la atâta, un scurt circuit poate duce la arderea casei”. Pompierul chiar știa ce spune… câte case nu iau foc de la o cutie electrică defectă…

Ulterior, după neplăcuta experiență de pe strada Ady Endre, ne-am mutat pe Iuliu Maniu, unde nu spun că bunicul meu patern (bunica murise deja) era atât de ipohondru, încât se plimba prin casă (stătea la noi) cu o geacă de fâș, chiar și primăvara, să nu răcească, încât atingând o dată aragazul, a luat loc imediat lângă mine și mama…. am fost nevoite la secundă să aruncăm cu ceva pe el, chiar și cu mâinile, să stingem focul… În fine, de atunci i-am interzis să mai intre în bucătărie. N-a fost prea comic pentru el… dar probabil și el s-a speriat… bătrânețea aduce după sine blocaje de simțuri care ne pot pune viața noastră și a celorlalți în pericol, încât trebuie să avem înțelepciunea să spunem: ok, îmbătrânesc, trebuie să renunț să mai fac anumite lucruri…

Închei cu cea mai recentă întâmplare, în care ”intuiția”, adică ”îngerul păzitor”, de data aceasta s-a făcut chiar auzit. Sună ciudat, sună aproape ridicol din ”gura” (prin cuvinte scrise) unui om care se consideră rațional, dar indiferent ce au însemnat acele sunete, au salvat o altă situație care putea fi nasoală (scuzați expresia neacademică).

Ulterior traiului de pe Iuliu Maniu, a murit într-un final și bunicul patern, iar noi am ales să ne mutăm singuri (la casă singur în curte), apropo de activitatea noastră intensă (repetiții, petreceri, musafiri), am zis să nu deranjăm alți vecini… Sincer, mi-e dor să am vecini… acum. Tocmai îmi dădeam celebra licență în drept când se săvârșea mutarea… prin 2013. Un stres enorm, învățam printre cutii… dar asta e… așa a fost să fie.

Aveam stări ciudate, era prima dată când eram la o casă singuri în curte, fără vecini, fără alte zgomote, fără alte ”deranjuri”. Cumva, prea singuri. Experiențe de pe Ady Endre, apoi de pe Iuliu Maniu, diverși vecini deranjați de felul nostru mai zgomotos de viețuire, ne-au înduplecat să ne luăm această casă, alături de așazisa moștenire care ne-a ajutat finaciar. Ei bine, acum suntem singuri, dar nu mai suntem nici noi zgomotoși. Acum e liniște… s-au schimbat toate… Fără concerte și repetiții cu mulți oameni, s-a redus activitatea la nivel concertistic, a crescut la nivel componistic, s-a realizat o prioritizare a fundamentului cultural, pe considerentul: important nu e să fac zgomot și muzică de moment, ci să fac istorie. Nu trăiesc pentru acum, ci pentru ce voi însemna, poate, peste 100 de ani, în clădirea identității culturale, dacă va mai fi lumea. Adică: ce lași în urmă. Iar pentru asta este o muncă imensă, intensă, dar de multe ori în intimitate.

Pe fondul acestui stres, a mai avut loc, așadar, un eveniment legat de foc, în proaspăta casă. Nu atât de puternic ca intensitatea resimțită pe Ady Endre, dar care a provocat o declanșare de gînduri despre importanța vieții… Cumva, ne-a responsabilizat total, ne-a făcut să fim atenți pe toate planurile, să nu ne scape nimic, să luăm în serios fiecare lucru din viața noastră. Să nu ne batem joc…

Era noapte, citeam… camera mea fiind la etaj. Nici nu mai știu ce citeam, dar ca de obicei (în acele vremuri, acum nu mă laud că citesc mai mult, fiindcă citesc de 10 ori mai puțin), citeam ceva. Ai mei se culcaseră, auzeam liniștea, așadar un moment numai bun de a adormi. La un moment dat, am auzit zgomote… Sincer, stând singuri în curte, puteam să-mi pun problema că intră hoți… nu? Nu am vecini să mă apere… nu? Încă nu auzisem, de câteva luni, zgomote jos. Sub mine era bucătăria. Parcă auzeam pași, pot să jur că așa auzeam. A intrat panica în mine. Nu era oportun să strig, dacă chiar era ceva. Poate făceam mai rău. Aveam deja lângă mine arma potrivită, ca să reacționez, fiindcă din fire, sunt mai precaută. Am cu ce mă apăra, în caz de nevoie. Noah!

Așadar, mi-am zis: totuși, ce aud? Poate mi se pare. Am închis tot. Telefon, carte, să stau în liniște. Tot auzeam mișcare în bucătărie. Apoi am auzit mișcare la vase. Atunci m-am speriat. Mi-am luat arma și m-am pregătit să cobor. Încet, pe scări, tata dormea (avea camera lângă mine), nici măcar nu sforăia nimeni, și mama era jos spre ieșirea din casă. Auzeam în continuare zgomote tot mai clare din bucătărie. Nu băusem nimic (dacă se gândește cineva care știe că îmi place berea – atunci nu beam alcool, aveam 23 de ani). Nu aveam nici șoareci (am avut mai târziu, peste ani, deci le cunosc zgomotul ”chițăit”), nici alte animale de companie. Ceva nu era clar. Sincer, am mai auzit zgomote ciudate la viața mea, dar totuși raționale, conștiente, normale…. evidente… Astea nu erau deloc așa. Pe bune, credeam că e cineva acolo. Și de obicei nu pot fi dusă de nas ușor.

Am coborât în final, am mers spre bucătărie, speriată la culme, aproape rușinată (dacă era să mă filmeze cineva), îmi venea să mor de indignare pentru ce făceam, parcă eram ruptă din filmele science fiction, dar era jenant! Simțeam că nu poate fi nimic, dar ce auzeam era prea evident că nu e în capul meu!

Era întuneric, am mers spre bucătărie, am intrat încet, nu se mai auzea nimic, am băgat capul și privirea s-a lovit de aragaz… Ardea focul la unul din ochiuri… în gol. Nu vedeam pe nimeni, m-am uitat în jur, ușa închisă, gazul deschis. Am buftnit în plâns instantaneu, am mers la butelie să închid gazul, am așteptat să se închidă ochiul, am aprins lumina, am stat câteva minute și am plâns de una singură… Vă jur, în acele momente, am îngânat: Mulțumesc, Doamne!

Da, se termina butelia, nu era mare foc. Adică nu era nimic pe foc. Teoretic mergea flacăra și pa. Nu se întâmpla nimic. Nu murea nimeni, clar. Dar era gazul deschis. Iar eu am auzit ceva. Ceva care m-a determinat să cobor să verific ce se întâmplă. Nu am vreo explicație, dar ce am auzit m-a determinat, rațional sau irațional, să opresc șansa unui pericol.

Paralel cu cititul meu, știu că eram pe Facebook cu un amic, povesteam. El e martor că i-am povestit în acea noapte ce am pățit…

Mi-e martor cerul că aceste fapte s-au petrecut.

Am dorit să vi le împărtășesc.

De ce? Să credem în intuiția noastră, în faptul că există acea ”energie” care fie că e denumită vocea și protecția unui Creator, Dumnezeu, și indiferent din care religie s-ar trage, ne apără, ne îndeamnă, ne protejează, și dacă totuși consideră că merităm să mai trăim, va face tot posibilul să nu pierim din această lume, fiindcă mai avem ceva de oferit!

Mulțumesc!

Alexandrina Chelu, 27 Sept 2020

Un adevăr despre mine… o durere zilnică

Dragi prieteni reali sau virtuali,

Cred că a venit momentul, sau pur şi simplu simt să fac acest lucru, să vă mărturisesc un amănunt dureros din viaţa mea, în ce priveşte o afecţiune neobişnuită cu care mă lupt de câţiva ani, încât nici eu, nici cei de lângă mine, şi chiar nici medicii nu o mai înţelegem.

Fiecare dintre noi ducem, într-un fel sau altul, o luptă. Poate probleme financiare, poate probleme familiale sau chiar de sănătate. Poate nu! Ceea ce e foarte bine, Doamne ajută! Însă viaţa m-a învăţat ca niciodată să nu-i judec pe ceilalţi din jur pentru faptele lor, decât dacă sunt vădit intenţionate, cu scopuri total imorale, cu scopul suprem de a face rău. Dar în altă ordine de idei, putem înţelege că un om bătrân, un om bolnav, poate deveni uşor frustrat, uşor răutăcios pentru că viaţa îi este cumva potrivnică. Undeva în sinea lui poate domni, în mod inconştient, invidia.

Ceea ce e important să ştim este că NIMENI în această lume nu este vinovat de starea noastră de sănătate, de problemele personale pe care le avem… Cât despre cei care ne înfruntă sau ne jignesc, ne batjocoresc, avem libertatea absolută de a-i elimina din cercul nostru, din viaţa noastră, chiar dacă sunt rude sau prieteni. Cât intenţia, repet, este vădit negativă, nu avem pentru ce să ne pară rău… Când însă răutatea celorlalţi derivă dintr-o problemă personală pe care o au ei şi nu se pot controla, considerând că toată lumea este împotriva lor, le mai acord o şansă. Poate fi bunica, bolnavă, nedeplasabilă, văduvă; poate fi o prietenă care a descoperit că e infertilă, că nu-şi poate întemeia o familie, că urmează să fie operată; poate fi însăşi mama, care s-a sacrificat toată viaţa pentru familie, lăsând deoparte cariera la care ar fi visat şi acum să simtă o uşoară frustrare, dezamăgire etc. Pe ei îi putem înţelege dacă se comportă uneori mai neplăcut cu noi, ca şi cum am fi cumva de vină… apropo de filosofia lui „ca şi cum” din Noica.

Mie personal, în urmă cu câţiva ani, mi s-a declanşat o fobie, din cauza unui şoc emoţional (cred), fobie care s-a accentuat pe an ce trece, cu stări tot mai urâte – şi anume FRICA DE A ÎNGHIŢI. Ei bine, dragi prieteni reali şi virtuali, este prima dată când accept, în mod liber, să recunosc această „slăbiciune” pe care o am, public. Deşi îi spun slăbiciune, în mod paradoxal, ea a accentuat alte activităţi sau calităţi ale mele, devenind astfel mai puternică, dar în alte locuri. Concentrată cumva să îmi menţin echilibrul psihic şi fizic (în ce priveşte greutatea, de exemplu), m-am implicat în multiple activităţi şi proiecte culturale, sociale, politice, antreprenoriale, exact ca un tocilar ochelarist care, batjocorit de colegi, şi-a canalizat atenţia spre a face ceva profesional foarte bine, depăşindu-i pe colegii săi. Intenţia mea nu era să depăşesc pe cineva, ci să-mi depăşesc propria fobie, propria slăbiciune, concentrându-mă, aşadar, pe lucrurile frumoase pe care le puteam face pentru cei din jurul meu.

Fiecare înghiţitură de mâncare îmi devenea insuportabilă, mă chinuia nespus, psihic vorbind, atacurile de panică îmi slăbeau organismul, şi eram conştientă că e o fobie de care nu pot fugi. Căci, cei care au fobie de şerpi, evită şerpii. Cei care au fobie de înălţimi, vor evita înălţimile. Dar cum puteam eu evita mâncarea? În timp, mi-am creat un număr extrem de limitat de alimente pe care le pot mânca, fără a trăi sentimentul de panică, ceea ce a declanşat, involuntar, o problemă chiar socială, dincolo de durerea psihică pe care o trăiam. Ca persoană publică, activă, artistă fiind, deplasările deveneau o corvoadă (oare cum voi mânca pe drum, oare cum voi mânca la hotel, oare cum voi comanda la restaurant?). Întrebări pe care nimeni nu şi le punea vreodată.

Nu am stat cu mâinile în sân. Nu am tăcut, nu m-am închis în mine. Aici am norocul că sunt un om deschis, un om cu umor, care poate să ia lucrurile aşa cum sunt şi cu micile sentimentalisme de care mai dau dovadă, lăsând în urma mea o fire sensibilă, am fost la toţi doctorii. Unii au râs de mine. Unii mi-au prescris tablete. Şi venea răspunsul meu, timid: dar v-am spus că nu pot să înghit, nu există o variantă injectabilă, o alternativă? Iar mă loveam de: cum, nici tablete? O luare peste picior, în mod involuntar. Dar mă durea… Aveam totuşi nevoie de răspunsuri de la specialişti. Întâi căutam problema clinică. Şi cu aceeaşi replică a tatălui meu: „nu ai nimic”, ieşeam şi din spitale, cu acelaşi răspuns, doar că după nişte verificări. Tata, o fire ironică, sarcastică uneori, îmi spunea: „ţi-am spus că nu ai nimic?”. Uneori durea, dar ce-i puteam face? Puteam să-l judec pentru că NU ÎNŢELEGE? Da, putea măcar să tacă, nu aveam nevoie de niciun „ţi-am zis eu”. Eu căutam o rezolvare.

Ulterior am ajuns la psiholog, să căutăm problema şocului. Am găsit-o. Şi? Şi ce dacă? Tot eu eram cea care trebuia, şi trebuie în continuare, să scap. Încă nu am reuşit.

Dar, cu toate necazurile care derivă din fobia mea: frica de deplasări, tot mă deplasez. Frica de înălţime s-a declanşat. Dar tot am urcat un munte şi am privit în jos de pe o clădire înaltă. Ştiam că NU am ce păţi. Cât despre frica de înghiţire, sunt conştientă că o singură înghiţitură greşită mă poate facă să mă înec. Şi moartea e ireversibilă. Ei bine, ce trebuie să fac, până scap de acest necaz?

M-am resemnat. Îmi recunosc problema, indiferent câţi mă întreabă la restaurant: dar ţii regim, la cât eşti de slabă? Nu simt vreo răutate şi nici vreo durere. Zâmbesc şi răspund adevărul. Ştiu că nu înţelege nimeni, dar un om înţelept şi bun va tăcea, mă va lăsa în pace şi mă va servi cu ce-i spun că pot mânca, fără să râdă sau să se tot minuneze. Îmi recunosc slăbiciunea, dar asta nu m-a oprit să călătoresc pe unde am dorit, cu pacheţelul după mine, să cânt pe scene mari, în faţa a sute de oameni, să învăţ un instrument, să învăţ limbi străine, să fiu bună la şcoală, să termin o facultate de care mă scârbisem şi să nu sufăr prea tare că, deşi peste o lună trebuia să mă căsătoresc, a venit Coronavirus şi mi-a schimbat planurile. Nu e deloc o tragedie. Nu e nici vesel, dar sunt conştientă că important e acum să fim sănătoşi fizic şi psihic şi să avem grijă de noi şi de ceilalţi, cum putem.

Simt că această problemă m-a făcut mai înţeleaptă, sper eu, mai bună, de aceea nu ratez nicio situaţie în care pot să fac un bine, căci ştiu că sunt unii care suferă mult mai tare decât mine şi nu am niciun drept să mă plâng. Am şi eu o cruce de dus în spate. Dar pe lângă paşii pe care îi fac în viaţă, simt că nu am făcut încă un rău nimănui, cel puţin nu voit, şi că ieşirile mele adolescentine, tinereşti, nu mi-au afectat raţiunea, caracterul şi că, deşi sunt conştientă că multe lucruri încă nu le pot face, cât timp mă confrunt încă cu această problemă, nu mă demoralizez, ci sper în continuare că va trece, sau mă voi obişnui cu problema, să mi-o fac prietenă, până va dispărea, poate, de la sine. Poate un copil, o bucurie enormă, un plan… nu se ştie. Nu e uşor, dar nu e nici imposibil. Şi repet: nimeni nu e vinovat de ceea ce mi se întâmplă.

Cum spuneam mai sus, omul bolnav sau bătrân tinde uneori să devină puţin rău, din cauza frustrării. Eu mă feresc cât pot de vreun asemenea sentiment, de vreo asemenea reacţie faţă de semenii mei. Simt că nu sunt aşa, nu pot fi un om rău. Mă ajută raţiunea şi, sper, felul meu de a fi. Nu pot fi falsă…  Şi zâmbesc în faţa problemei mele şi urez tuturor celor care au avut răbdarea să îmi citească durerea fiecărei zile ale mele: să se bucure de fiecare moment  de stare de bine, de fiecare moment fericit. Niciun rău nu durează la nesfârşit.

Important e să fim buni, chiar dacă avem rude sau cunoştinţe care ne persiflează, care nici nu răspund unui cadou,  care varsă invidie, răutate, noi să zâmbim, fiindcă suntem conştienţi de sufletul nostru, de ceea ce transmitem şi de realizările noastre, indiferent ce cruce ducem în spate.

Cu drag.

Alexandrina Chelu

24.05.2020

Spațiul spiritual mioritic românesc

Încep printr-un titlu pompos, poate prea opulent pentru o capacitate rezonabilă de înțelegere, însă e nevoie de a folosi absolut toate cuvintele Dicționarului explicativ al limbii române, dacă se cere, pentru o definire satisfăcătoare. Nu sunt profesor de Limbă Română, nici nu pretind a mă prezenta în vreun fel anume, dar sunt totuși un absolvent de liceu pedagogic și iubesc Limba Română. Nu știu dacă e suficient, dar prin tot ce fac, respect limba. Și orice limbă a globului. Înainte de a-mi da vreun credit, vă rog citiți cu răbdare aceste gânduri… Nu voi scrie mult.

Sunt un om de cultură născut și crescut într-o familie de intelectuali, nu mă pot dezice (chiar dacă aș dori) de familia în care m-am edificat, poate unii pe bloguri de socializare m-or fi definit cine știe ce ”pseudointelectuală” sau vreo ”afurisită” social vorbind, dar asta doar pentru că activitatea mea s-a rezumat la a mă ocupa de firmă (afacerea începută de mama mea, Iuliana Chelu) și de artă. În activitatea artistică aleasă, nu a existat timp de socializare, jocuri, coafor, cosmetică etc. Multe din preocupările dese ale unei femei au lipsit din zona mea de cuprindere. Nu spun că e bine, nu spun că e nici rău. Constat doar că, la o anumită vârstă, faci un bilanț, descoperind ce poți aduce tu în plus societății prin ceea ce ești și faci, și când e momentul să te ocupi și de tine însuți/însăți.

Comercial vorbind, cu siguranță operele noastre literar/muzicale nu se încadrau, dar exista bucuria sufletească de a aduce la lumină autori așezați pe o scară de valori a regiunii noastre, a țării noastre. De ce nu, s-au depășit granițele, atingând astfel ”vârfuri” lirice europene sau chiar mondiale. Valorificate, prin noi, prin muzică…

Am învățat (omul cât trăiește învață) să mă folosesc de posibilitatea obținerii unor finanțări, dacă nu aveam parte de sponsorizări. Orice act cultural costă, că vorbim de un CD, de o carte sau chiar de un spectacol. În acest fel, ne-am mulțumit cu ce primeam. Presupunem că aveam planuri mai mari, dar în loc de 9000 lei, am primit 4000 lei. Sunt bani primiți, nu luați, așadar ne-am bucurat că putem realiza o parte din ceea ce ne-am propus, fără să considerăm această scădere vreo jignire. Nici într-un caz. Sunt multe proiecte care merită finanțate, iar cu cât sumele sunt împărțite echitabil, asociațiile își pot urmări cât de cât scopurile pentru care s-au pregătit.

Am făcut proiect Eminescu la 150 de ani de la debut, proiect Shakespeare la 450 de ani de la naștere, Avram Steuerman-Rodion la 100 ani de la moarte, Elvira Lerințiu la 50 de ani de activitate (cântăreață de muzică populară, bihoreancă, Dumnezeu să o odihnească), și multe alte proiecte. De ce atât de diverse? De ce nu doar bihoreni? De ce nu doar români? De ce mai multe genuri muzicale?

Nu, noi nu ne înscriem în vreun tipar. Tiparul nostru este valoarea. Este recunoștința. Este respectul față de tot ceea ce este între granițele noastre, dar și dincolo de ele, cât timp posibilitățile intelectuale ne mai ajută. Valorificăm tot ce poate fi valorificat. Explorăm tot ce poate fi explorat. Nu ne dăm noi originali și deștepți, cât timp încă mai sunt opere de dezgropat din arhivele istoriei, demne de a fi aduse la lumina tiparului, și chiar pe scenă, în cazul nostru.

De ce ”spațiu mioritic românesc”? Nu fac pe vreo patrioată înfocată, pe vreun activist român, din diaspora, care se dă mare iubitor de România, nu fac nici pe vreo intelectuală pe care trebuie să o ascultați, nu fac nici pe un român sfios să-și părăsească țara.

Urmăresc ceva foarte simplu.

Cultural vorbind, nu există o ruptură ușoară de sângele nației noastre, nu ne putem obișnui atât de ușor cu mâncare chinezească sau cu burgeri americani. Organismul nostru este construit, după multe cercetări medicale, și în funcție de mediul geografic, meteorologic și geologic în care ne-am născut. Nu e interzis să încerci mâncăruri universale, dar cu siguranță cel mai bine te vei simți, gastronomic vorbind, după o mămăligă, o slănină cu ceapă sau o gură de pălincă.

E bine să fim rezonabili și adaptați mediului: cultural, spiritual, alimentar, istoric. Să nu aruncăm cu pietre nici în Biserică (fiindcă e la modă), are și ea rolul ei, în fond, și mai ales să acordăm bunătate și iertare celor din jurul nostru, pentru că nu toți ne vor înțelege starea de spirit, felul de a gândi, de a acționa. Te poți lovi de o rudă care va spune: cartea cu ce se mănâncă, sau un prieten care va spune: cd-ul tău de ce nu se dă pe radio? Te poți lovi de un grup de care aparții și căruia să nu-i pese și să ai așteptări… Nu, nu mai avea așteptări. Nu toți pot fi ca tine.

Ei bine, nu toate se vor întâmpla precum dorim. Cultura, muzica, naturalețea unei nații, respectiv ADN-ul corespunzător, realitatea prin care nu ne putem dezice de mediul în care ne-am născut, ne rămâne să spunem: Doamne ajută și dă-mi forță să merg mai departe!

Ei bine, latura spirituală este clară: nu contează etnia, religia, principiile politce, etc. Contează să fii om, să fii rațional, să fii blând, să iubești pe aproapele tău. Să fii bun.

Din toate acestea, sigur s-a înțeles tot…

Mulțumesc pentru răbdare!

 

 

Între singurătate şi o viaţă socială intensă

Editable vector silhouette of a man sitting with his head in his hand with background made using a gradient mesh

Se cunoaşte deja că unii oameni care au o viaţă socială intensă pot ascunde în interiorul lor singurătăţi pe care nimeni nu le cunoaşte, fiind parte din intimitatea lor, iar suferinţa acumulată este mascată, astfel, de o viaţă socială activă, intensă, continuă. Un astfel de sentiment îl poartă după sine artiştii, vedetele, persoanele care simt că au ceva de oferit şi nu întotdeauna le iese totul precum şi-ar dori. Este drept, trebuie să fie destul de frustrant să simţi că poţi mai mult, dar organismul tău să dea rateuri: prin oboseală cronică, boli, şi chiar stări de depresie, care pot bloca toate activităţile. Să recunoaştem că riscăm să ne risipim spiritual, încercând permanent să fim pe fază cu toate evenimentele mondene.

Un artist poate resimţi o bucurie intensă când este aplaudat şi apreciat de sute de oameni în cadrul unui eveniment public, însă când ajunge acasă este singur, nu-l mai aplaudă nimeni, decât singurătatea şi eventualele zgomote din stradă. Fiecare om aspiră după apreciere, acceptare, iar când eşti un mic creator şi vrei să împarţi cu lumea realizările tale, este cu atât mai trist când nu reuşeşti să te ridici la nivelul dorit, nu primeşti feedback-ul meritat, ba chiar te izbeşti de piedici şi invidii. Îţi asumi, da, că acest lucru e posibil şi mergi mai departe. E bine ca un om să îşi cunoască valoarea şi să nu aibă mari aşteptări de la cei din jur, însă undeva într-un colţ de suflet tot simte puţină suferinţă şi neajuns. Nu trebuie să fim ipocriţi şi să nu recunoaştem că fiecare simte, în sinea lui, că doreşte să primească aprecierea meritată.

Este extrem de interesant de studiat opiniile psihologilor referitoare la modul cum oamenii diagnosticaţi cu depresie au totuşi o viaţă socială atât de activă, sunt atât de veseli, sunt atât de prezenţi peste tot, încât nimic nu le poate da de gol adevăratul „gol” din sufletul lor. Adesea intervine tristeţea fără a o putea defini, fără a o putea justifica. Teoretic nu ar trebui să ne plângem cât timp avem: un acoperiş deasupra capului, un serviciu, prieteni, un soţ, un copil etc. Totuşi care e neajunsul? De ce ajung unii oameni să sufere aproape până la disperare? Care e punctul de toleranţă care este depăşit? Uneori mă sperie când constat că, având atâta conexiune virtuală, atâtea activități diverse, pierdem diverse contacte și constatăm după ceva timp: Doamne, dar n-am mai vorbit cu persoana respectivă de câteva luni! Și da, îmi era prieten, îmi era coleg, îmi era… unde e?

Până la urmă, ajungem la concluzia că tot noi suntem datori să fim tari şi să privim înainte cu încredere. Nu putem muri aşa uşor, nu avem voie să facem gesturi necugetate, nu avem dreptul să ne plângem când nu avem motive serioase, aşa că singura soluţie e să încercăm să ne construim fericirea singuri, fără să aşteptăm să ne-o aducă cineva pe tavă. Asta nu se va întâmpla. Aşadar suntem datori să transformăm singurătatea în momente de meditaţie, de creaţie, iar momentele de socializare să fie momente de care să ne bucurăm maxim, fără însă a exagera, cu gândul că ne scapă ceva sau lipsim de undeva. Să ne oferim momente de linişte şi relaxare, pentru a ne proteja trupul şi sufletul de boli care azi macină omenirea, şi nu vorbim de boli din vremurile trecute sau vremuri de război, ci vorbim azi de boli necruţătoare, care apar, se pare, şi pe fond de durere sentimentală, suferinţă sau şoc, precum: cancerul sau diabetul, şi în egală măsură să avem grijă să ne protejăm psihicul, care şi el se loveşte ades de probleme medicale tot mai accentuate.

Când suntem trişti, organismul răspunde sentimentelor noastre şi ne anunţă că ar fi bine să facem o pauză: fie că suntem artişti, oameni de afaceri, muncitori în fabrică sau măturători de stradă. Toţi putem fi afectaţi de stres, neajuns şi suferinţă, indiferent de profesie, de educaţie sau de viaţă socială. Aşadar, contează să ne protejăm sufletul şi trupul de toate energiile negative care ar putea să ne bombardeze. Rămâne să încercăm să fim fericiţi şi atenţi cu sănătatea noastră, iar apoi totul va curge de la sine.

 

Etica – gânduri

A vorbi despre etică ar putea fi mai greu decât a încerca să prinzi luna cu braţele, căci e doar o iluzie, o idee mirifică şi frumoasă, dar totuşi ireală. Când ne gândim la etică şi morală, par nişte termeni  atât de îndepărtaţi de realitatea vremurilor noastre, încât parcă vibrezi de emoţie, ţinând un glob de sticlă în mână, dar pe care te temi să nu-l spargi, fiindcă e valoros, dar nu ştii de ce e valoros. Dar ştii că odată spart, cioburile nu se mai adună la loc.

Când vorbim de etică, putem ajunge la Aristotel, la filosofii antici, la filozofie în general, dar am fi din nou foarte departe de realitate, nu doar ca un concept doar sau comportament actual, dar şi ca timp, fiindcă vorbim de o etică, de o ştiinţă a moralei gândită cu mii de ani în urmă. Aşadar, ne rămâne să păşim în realitatea crudă a zilelor noastre, în care etica ne apare doar ca o noţiune ce standardizează într-un fel sistemul de valori al naţiunilor, în funcţie de cultură şi educaţie familială, religie sau credinţe.  Mai simplu? Etica se referă la societate, iar morala la OM.

Etica reuşeşte să echilibreze, într-un fel, conduita umană în diversele activităţi şi politici ale statului, având la bază un sistem de principii care sunt considerate morale. Deşi ar fi subiectiv să vorbim despre etica promovată de statul român, de Europa sau chiar de întreaga lume, putem totuşi să încercăm o sensibilă generalizare, după dictonul cunoscut: „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Şi aici însă ne lovim de situaţii nebănuite, în care dacă găsim că sunt oameni cărora le place răul, probabil nu vor avea nicio reţinere în a-l înfăptui. Nici chiar ce spune Biblia: „Nu te împotrivi răului” nu mă încântă deloc.

Binele şi răul ne apar din nou în faţă ca două noţiuni care încearcă să definească, am putea zice, efectele înfăptuirii lor, care se pot dovedi pozitive sau negative. Din păcate practica ne învaţă că şi atunci când faci bine, sau încerci să faci, poate ieşi rău. Asemenea evenimente sinuoase ne cam pun pe gânduri. „Totul e deşertăciune”, spune Eclesiastul. Dacă am gândi aşa, cu siguranţă nu am mai face nimic şi am fi în depresie totală. Nu ne rămâne decât să privim acel standard al sistemului de valori, care poate fi preluat din filozofie, din religie, din familie, şi chiar din propria experienţă. Doar cu timpul omul începe să aibă discernământ, posibilitatea de a distinge între bine şi rău.

Într-o discuţie despre drepturile homosexualilor, s-a afirmat că nu este moral să fie lăsaţi să se căsătorească, pentru că asta presupune o lovitură în familia tradiţională, însă poate fi etic, în sens juridic, fiindcă dacă ei înşişi nu pot fi altfel, căsătoria le-ar da dreptul de proprietate comună în devălmăşie şi ar avea astfel statutul şi siguranţa persoanelor căsătorite. Însă un lucru cu care nu aş putea fi niciodată de acord, ar fi adopţia, pentru că ar implica o terţă persoană, copilul, care s-ar afla în incapacitatea de a decide asupra acestui fapt. Asta ar fi total lipsit de etică, dincolo de morală. Cel puţin cuplul de homosexuali decide pentru ei, fără a implica alte persoane în relaţia lor. Din păcate, etica nu s-a dovedit suficient de puternică, astfel încât avem şi ţări care au legalizat şi adopţia de către homosexuali. Reţin însă că în vara lui 2015 ONU s-a pronunţat că familia este cea naturală… cine mai ţine cont chiar şi de ONU?

Tot legat de etică şi de politica statelor europene în perioada actuală, am putea aborda problema refugiaţilor care, din prea mult zel al cancelarului german, Angela Merkel, s-a ajuns la un număr foarte mare de sirieni şi irakieni care nu pot fi controlaţi şi număraţi, din cauza libertăţii de circulaţie în Schengen, iar lipsa graniţelor s-a dovedit un mare neajuns, însă un noroc pentru statele care încă le au (cum e şi România). Nu intrăm în detalii, ci ne vom concentra asupra măsurilor luate de Germania, chiar de curând, şi anume ca infracţiunile imigranţilor să nu fie pedepsite (s-a dat ordin Poliţiei germane). Aşadar, o asemenea măsură este total lipsită de etică, pentru că discriminează un drept fundamental şi constituţional: libertatea şi egalitatea în faţa legii. Cum se simt în faţa unei asemenea situaţii germanii?

Dar un stat precum România, care abia are grijă de proprii cetăţeni, iar acum sunt obligaţi de UE să primească un număr de 40 000 imigranţi? Cele petrecute deja la Paris şi Koln au alarmat întreaga Europă, lucrurile scăpând de sub control… iar acum ne e atât de teamă de ei, încât să se ajungă la a fi discriminaţi înşişi cetăţenii contribuabili ai Europei? Înţelegem că e o stare de război şi un mare pericol pentru cetăţenii statelor afectate, dar dacă tot sunt primiţi în ţările Europene, ar fi trebuit verificaţi cu mare atenţie, mai ales întrucât era de aşteptat să se infiltreze terorişti între refugiaţi.

Şi aş mai da un singur exemplu de etică, pe plan cultural, fiindcă de curând am citit un articol al academicianului Augustin Buzura, care spunea că se face atâta „gargară” pe tema legilor şi a Constituţiei, cum poate nicio altă ţară nu face, însă măcar de ar fi respectate aceste legi. Totul e teatru, o mare batjocură şi suntem în continuare slugi şi nu ştim să ieşim în faţă să ne cerem drepturile. Se iese în stradă pentru un club incendiat (cea mai mare manipulare după 1990), se dărâmă un guvern care părea să funcţioneze, de către stradă, apoi se iese pentru o familie de români care nu şi-au asumat legile unei ţări în care au ales să trăiască, să câştige. A fost alegerea lor. Trebuiau să-şi însuşească şi legile statului în care au ales să meargă. Aşadar, pentru copiii care mor de foame în România, sau pentru femeile bătute de soţi, sau pentru creşteri masive de taxe şi impozite sau tăieri de salarii, sau pentru sentinţe nedrepte în România cu soluţionare la CEDO, de ce se iese atât de … ineficient? Aici avem o problemă: nu avem un sistem de valori bine definit. Revenind la Augustin Buzura, care crease acea Fundaţie Culturală Română, dar a care a devenit Institut Cultural Român, adică instituţie cu buget de la statul român, i s-a luat funcţia şi a fost numit altcineva. A fost primul act semnat de preşedintele nou ales, Traian Băsescu. Aşadar, a fost etic? A fost legal, nu poate fi contestat. A fost moral? E uşor de gândit… dar asta e, a fost o asumare de la început. Ca să nu mai spun cât de etic a fost scandalul cu ICR de la New York, cu acel ponei care avea svastica desenată pe crupă. Nu aş dori să intru în detalii, dar doamna care era preşedinte la ICR New York ar fi secretar de stat acum în Ministerul Culturii. Pur şi simplu ei nu se dezmint. Nu au pic de ruşine faţă de identitatea neamului românesc! Ca să nu vorbim despre cât de imorali sunt unii politicieni, prin sfidarea lor, prin nepăsarea lor şi prin tot ceea ce fac. Etică şi Politică? Nu rimează. De fapt, doar rimează, literar vorbind.

Probabil vor mai fi nevoie de mulţi ani în care etica să îşi atingă cu adevărat scopul şi să putem avea un reper moral în activităţile noastre, fie ele economice, politice, sociale sau educative. La cât este acum de haotică societatea, etica va avea mult de răzbit, prin oamenii cu adevărat valoroşi ai ţării, ca să o aducă măcar la un nivel de plutire morală.

O viaţă salvată de Mircea Bradu

O viaţă, un destin – salvate de omul Mircea Bradu, care astăzi împlineşte o venerabilă vârstă de 80 de ani. Domnia Sa, om de cultură, dramaturg, scriitor, director al Teatrului de Stat Oradea timp de 16 ani (azi Teatrul Regina Maria) şi director al Direcţiei pentru Cultură Bihor, este o figură marcantă a culturii bihorene, care şi-a lăsat amprenta literară în sufletul cititorilor, dar şi o amprentă umană în inima celor din jur, datorită faptelor sale bune.

Aş aminti, între multele mulţumiri ale unor actori sau prieteni ai dlui. Mircea Bradu, o situaţie de viaţă şi de moarte în care dl. director Bradu, pe atunci, a salvat viaţa unuia din angajaţii lui, azi tatăl meu, Florian Chelu Madeva. Un asemenea moment crucial nu poate fi uitat, iar amintirea lui vine ca un balsam de suflet peste timp, fiindcă ceea ce putea fi o tragedie a fost stopat datorită bunătăţii unui om adevărat.

În 1982, tatăl meu, Florian Chelu Madeva, era după vreo două pneumonii, fuma patru pachete de țigări (fără filtru), era slab la trup și nu prea mânca, nu prea era grijuliu cu propria persoană, aş zice chiar total neglijent cu sănătatea. Căsătorit de un an cu mama mea, Iuliana Băican Chelu, făcea eforturi să se lase de fumat pentru ea, dar era foarte greu. Avea cântări multe în acele vremuri, el fiind însă şi membru în orchestra teatrului. Director atunci era Mircea Bradu. 

La un spectacol, tatăl meu a făcut un un efort vocal (cânta rock) când a simțit o lovitură puternică în piept, ca un pumn în stomac, în plămâni. Sudoarea rece de durere îl sfâșia. Ajuns acasă, mama era încă la Astoria unde lucra ca ospătară și era ultima ei zi de lucru, pentru ca apoi să se angajeze la teatru ca sufleur, după recomandările lui Constantin Noica, naşul lor de cununie. Când ea a ajuns acasă pe la 11 noaptea, tata avea o sudoare rece care îi curgea pe faţă și, lipit de perete, i-a spus, absolut emoţionant:
– Știam că nu mor până vii tu.

Mama, speriată, la doar 26 de ani, nu ştia ce să facă pe moment. Nu aveau telefon, știa că o salvare va ajunge greu, ei locuiau pe atunci într-o garsonieră în Sânmartin. Primul gând al mamei a fost să sune de jos de la un telefon de la spital, la directorul teatrului: dl. Mircea Bradu. A coborât urgent, lăsând în urma ei uşa apartamentului deschisă, ca orice se întâmplă, să strige şi să vină cineva la el. Domnul Bradu, sunat fiind la acea oră târzie, a simțit disperarea situației și imediat a chemat o salvare pentru tatăl meu, salvare care a venit în 8 minute, un record. Domnia Sa avea, prin prisma funcţiei, desigur, o putere mai mare de a solicita un serviciu. Dacă nu venea acea salvare, fără vreun ajutor, tata murea…

Ajunsă salvarea la faţa locului, nu l-au putut aşeza pe tatăl meu pe targă, pe spate, fiindcă urla efectiv de durere. Asistenţii au fost nevoiţi să îl ducă în salvare pe scaun, în poziţie verticală. Ajunşi la spital, medicii au înlemnit. Nu ştiau pe moment ce poate fi. Unii se întrebau: dacă o fi o problemă la un organ de digestie? dacă o fi o infecţie? Fără un film, nu putea bănui nimeni ce s-a petrecut în corpul tatălui meu.

Domnul Bradu a venit şi el la spital să vadă ce se întâmplă, chiar dacă era deja 12 noaptea.

O domnişoară rezidentă, aflată între medici acolo, a spus timid:

– Oare nu e ceva de la plămâni? Întâmplător îi cunosc pe fraţii Chelu, ei cântă şi sunt mai slăbuţi ei, aşa…

Domnişoara respectivă a presimţit ceva, având acele informaţii personale, însă marea problemă a nopţii respective era că radiologul lipsea… Aşadar, au băgat în tatăl meu antibiotice, perfuzii, ca să reziste până dimineaţă, când avea să vină radiologul şi să îi facă o radiografie la plămâni.

Dimineaţa, după o noapte de chin, de durere, de respiraţie dificultoasă, iar mama mea plângând la picioarele tatălui în spital, a venit radiologul şi tata a fost dus de urgenţă la radiografie. În acel moment, toţi medicii au rămas stupefiaţi: un plămân era căzut, pur şi simplu, jos, ca un balon spart…

Un medic a întrebat, şocat:
– De la ce etaj a căzut?

Dus de urgenţă la Pneumoftiziologie, l-au băgat direct în operaţie. Un alt medic, văzând starea generală a pacientului (tata) a spus:
– Ăsta se curăţă…

Aşadar, tatăl meu făcuse, medical vorbind, un pneumotorax (la propriu, i-a căzut un plămân, prin ruptură de pleură). I s-a făcut urgent o incizie, a fost pe viu operat, scoțându-se cu un tub sângele și ridicând ușor, ușor, plămânul căzut. A stat o lună la reanimare, și în total 6 luni la recuperare. Durerile simțite în timpul operației pe viu au fost dureri pe care tatăl meu nu le poate descrie, fiind absolut cutremurătoare. Un moment înfiorător a fost cel în care, urlând de durere, sfâşiat de-a dreptul, medicul i-a spus:

– Domnu’ Chelu, rezistaţi. E de bine. Dacă urlaţi, înseamnă că se ridică plămânul…

Precizăm că şi în ziua de azi, intervenţiile au rămas aceleaşi, fiindcă plămânul trebuie resuscitat pe viu, altfel nu se observă reacţiile imediate ale absorbirii plămânului. Şocant să fii nevoit să rezişti pe viu unei asemenea intervenţii în propriul trup, sfâşiat de durere şi sfârtecat pe interior în toate părţile, sângele ţâşnind în fiecare venă. În momentele când primea litri întregi de sânge, intra în fibrilaţii şi tot corpul începea să-i tremure. Tatăl meu, oarecum speriat, ca orice om, în fond şi la urma urmei, se întreba în acele momente:

– Oare chiar mor?

Şi atunci, speriat de senzaţiile pe care le resimţea, apăsa butonul să vină de urgenţă o asistentă. Aceea îi făcea câte o injecţie ca să îi calmeze tremurul de la reacţia la sângele primit. În toate lunile petrecute în spital, mama mea mergea pe jos în fiecare zi cu mâncare, până acolo sus la TBC, pe deal, şi deseori petrecea nopţile la picioarele lui. Uneori îi cerea tata: adu-mi cărţile alea, un Dostoievski, un Kant etc. Când citea, obosea şi lăsa cartea. Dar soţia lui (mama) şi cartea erau raţiunea pentru care el trebuia să mai trăiască. Şi eu, copilul încă nenăscut, care dacă el murea, nu mai eram în această lume… Adesea tatăl meu a spus:

– Puteam muri ca un prost. Lăsam proaspăta soţie văduvă. Cum am putut fi atât de prost?

Şi îşi amintea astfel de o vorbă de-a lui Noica: „Avem bolile pe care le merităm”. Fireşte, dictonul se referă adesea la cei care îşi provoacă singuri, nesiliţi de nimeni, bolile şi necazurile. Oameni care, în mod conştient, lucrează la propria distrugere. Mai mult, o vorbă spune: „Multă minte îi trebuie omului să afle cât e de prost”.

Când tata şi-a revenit, nu a mai pus vreodată ţigară în gură. Sigur, nu vom exagera inutil, spunând că fumatul l-a adus în această fază. Fireşte, au fost răceli netratate, nemâncat, cafea, trupul firav din genă, deci un cumul de factori. Dar, cu siguranţă, absolut demonstrat, fumatul a contribuit la subțierea pleurei care a cedat la un efort vocal…

Ca o glumă, după revenire, tata a venit la doctor şi i-a spus, în glumă:

– M-am reapucat de fumat…

Şi medicul a făcut pe moment o faţă atât de disperată, încât atunci tatăl meu a înţeles cu adevărat ce ar însemna să se apuce din nou de fumat. Şi i-a spus:

– Domnule doctor, am făcut o glumă. Iertaţi-mă… Nu, nu am să mai fumez niciodată…

După 35 de ani, cu o viaţă mai tihnită şi cu grijă faţă de sănătate, dar şi faţă de propria fiică ce avea nevoie de un tată sănătos, tatăl meu a mers la un control. Medicul radiolog i-a spus, şocat:

– Vai, domnu’ Chelu, dar cât fumaţi!

Tata a zâmbit trist, dar şi satisfăcut.

– Domnule doctor, am fumat mult cândva, dar de 35 de ani nu am mai pus ţigară în gură.

Atunci medicul i-a replicat (citez):

– Plămânii dumneavoastră arată ca după bombardament.

În continuare, tatăl meu trebuie să se ferească de răceli, de bronşite şi mai ales de pneumonii. Din fericire, a abordat, alături de mama mea, o viaţă mult mai îngrijită, ocupându-se de familie şi artă.

Această poveste a venit ca un mic şi timid îndemn pentru fumători să aibă grijă de viaţa lor, de sănătatea lor şi să privească spre viitor. Dar a fost un motiv bine întemeiat să spunem:

– Mulţumim (în cor, toată Familia Chelu) domnule Mircea Bradu, că datorită unui suflet mare şi săritor, aţi salvat o viaţă, un destin, un om de cultură, o femeie să nu rămână văduvă şi un copil care ar fi rămas nenăscut… eu…

Cu lacrimi (dar de bucurie) vă spun: MULŢUMESC!

La mulţi ani, domnule Mircea Bradu, să vă ţină Dumnezeu în pace, linişte, sănătate şi să aveţi o bătrâneţe frumoasă şi tihnită.

 

Alexandrina Chelu

O libertate care sufocă – lipsa de forme

Simt că trăim într-o libertate care ne sufocă! Nu că libertatea ar fi un dar nedemn de fiinţa umană, ci pentru că este greşit percepută, iar omul, prin prisma firii sale nestăpânite, alege să pervertească totul în jurul său, folosindu-se de puterea sa creatoare. Desigur, omul creează prin toate formele şi, să recunoaştem, a reuşit să realizeze cele mai mari lucrări de pe glob, de la construcţii la artă, de la forme ale gândirii la forme ale spiritului, însă aceasta nu însemnează că este liber apoi să le distrugă sau să le devalorizeze.

Creatorii lumii nu merită să fie complet uitaţi, în urma unor realizări ulterioare, care nu reprezintă însă o valoare. Fiecare poate veni cu ceva nou, dar nu să distrugă ceea ce este vechi, sau nu să diminueze calitatea celor construite înainte de el. Fie poate să îmbunătăţească, fie poate în adevăr să aducă lucruri noi, alături de toate cele realizate bine.

Revin la „forme”, pentru că am pomenit la început că omul creează prin toate „formele”, iar asta presupune că forma este o regulă în creaţie, o regulă care să dirijeze activitatea creatorului, la fel cum oamenii trebuie să se adapteze legilor unui stat, nu pentru că nu ar fi libertate, ci pentru că haosul niciodată nu a avut un rezultat bun, iar echilibrul întotdeauna a păstrat o siguranţă a existenţei, în general.

Imaginaţi-vă doar o lume în care nu ar exista legi, în care fiecare ar face ce vrea, în care fiecare ar fi liber absolut să spună ce vrea şi să acţioneze împotriva celor din jurul său. În mod firesc, ar fi o lume dezorganizată, în care de altfel nici nu ar mai exista, în mod real, vreo activitate – fie că vorbim de construcţii, de energie, de artă, de educaţie etc. Nici nu s-ar mai pune problema. Tot ce este în jurul nostru este reglementat prin lege. Totul este dictat, în fond, de politic. Prin libertatea alegerilor, oamenii aleg alţi oameni care să elaboreze legi, legi care să protejeze fiecare domeniu, fiecare cetăţean, fiecare activitate umană. Că ne place, că nu, cu toţii ne supunem, aproape automat, acestor legi.

Întocmai cum Legea guvernează peste orice stat, la fel Legea guvernează şi în Artă, zona cea mai liberă a activităţii umane, zona în care fiecare poate să se manifeste după propriul simţ, după propria gândire, fără ca acest lucru să afecteze viaţa, sănătatea oamenilor, securitatea ţării etc, fiindcă Arta apropie şi niciodată nu dezbină. Vorbim atât de norme juridice (drept de proprietate intelectuală, industrială, drept de autor etc.) cât şi de legi morale – formele prin care arta a evoluat în mii de ani.

Forma a dat naştere la armonii, la simetrii, la analizări, la ştiinţe, la echilibru, la tot ce vedem azi în jurul nostru. Forma a dat naştere creaţiilor stabile. Dincolo de toate, „forma” a fost şi rămâne baza tuturor creaţiilor.

Şi azi veniţi şi îmi spuneţi: lasă-ne cu poezia cu formă fixă!? …

E drept, trăim într-o societate care a ajuns să sufoce cu libertatea pe care ne-o oferă, o libertate care ne-a scurtat din timp şi din spirit, o libertate care ne-a degradat moral şi ne-a construit ca nişte fiinţe care nu mai vor să facă nimic pentru spirit, ci doar pentru…. bani.

Să cădem, aşadar, în picioare, şi să recunoaştem că azi avem libertatea de a munci orice, de a gândi orice, de a jigni pe oricine, avem libertatea de a ne distruge, de a construi (Constantin Noica: „Dacă ar fi după om, ar asfalta tot pământul”), dar oare cât ne va mai suporta planeta? Oamenii de ştiinţă au, cu siguranţă, un răspuns, dar mă tem că nu avem libertatea de a afla acest lucru…

Avem libertatea de a fi analfabeţi, semi şi sferto-docşi, de a fi răi şi de a fi răzbunători. M-aş bucura să spun că avem şi libertatea de a fi buni şi toleranţi, dar la câte avem de tolerat, ajungem la suicid spiritual (Lucian Blaga: „Toleranţa dusă la maximum e sinucidere”).

Revenind la libertatea care ne sufocă, azi ne scăldăm într-un cotidian plin de informaţie, cu mii de preocupări, cu mii de profesii şi ocupaţii, cu mii de activităţi pe metru pătrat, cu mii de oameni care se gândesc doar la metrul lor pătrat de existenţă… Când vedem solidaritate, e de fapt o falsă solidaritate (oameni ieşind în stradă pentru pensii şi salarii tăiate nu am prea văzut, doar pentru demiterea unor miniştri pentru moartea câtorva oameni… regretabil, dar ar trebui mai multă SOLIDARITATE, şi în situaţii care ne omoară în fiecare zi sute de oameni în colţuri diferite de ţară, oameni care mor în anonimat, de cancer, de boli grave, de infarct, boli cauzate adesea de supărare şi stres).

Revenind la Artă, fiindcă ea e cea care pe mine mă preocupă, stau şi plâng, îmbătrânind sufletul în mine de atâta amar… Nu numai că nu eşti ajutat, sprijinit, finanţat, ba chiar eşti batjocorit cu sume derizorii, sau batjocorit de publicul care vrea doar divertisment, nu ceva serios şi cult (măcar…din când în când).

Fiindcă rar mai întâlneşti artişti să cânte din pasiune, ei vin doar dacă le dai şi bani (şi credeţi-mă, nu îi judec, ei au dreptate!), eşti uneori nevoit să apelezi şi la amatori, care vin din dorinţa de a evolua, de a învăţa… Atunci vin unii din presă, de exemplu, şi te judecă pentru amatorism, pentru cât ai ajuns să te umileşti. Dar în tot acel amatorism, sunt cei puţini care strigă şi ridică mâinile să arate ceva de valoare, dar…exact ca în cazul în care faci zece lucruri bune şi unul greşit, toată lumea va vedea ce ai greşit, şi nu vor aprecia ce ai construit bun. Aşadar, din cei mulţi care critică, nu vine nimeni să te întrebe de sănătate: ce mai compui? Ce mai scrii? Am putea să te ajutăm măcar cu o vorbă bună undeva, sau cu un…”share” pe Facebook? Fără pretenţii de bani! Transmiterea informaţiei este mai valoroasă. Dar nu, nici măcar atât. Unii am obosit să mai cerem ceva, aşteptăm şi din partea celorlalţi puţină iniţiativă.

Să revenim la „forme”, căci ele ne disciplinează puţin, atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională. „Să cauţi forme noi e-o datorie”, spune Goethe într-un sonet, iar lumea azi e într-o permanentă schimbare. Debusolantă schimbare. Nu mai este timp, nu mai este suflet, totul este „comercializabil”, totul tinde spre „false tendinţe” (C. Noica) şi spre o inevitabilă superficialitate. Acesta e cuvântul: SUPERFICIALITATE.

Cotidianul zilelor noastre nu ne mai permite o muncă mai responsabilă într-un domeniu, în artă abia dacă mai putem vorbi de câteva persoane cu adevărat dedicate, care să aducă un plus de valoare în spaţiul identităţii neamului – toţi aleargă după bani, şi îi înţeleg, nu poţi să te gândeşti la artă şi demnitate, dacă nu ai ce să pui pe masă copiilor să mănânce.

Revin la o idee precizată mai sus, cu privire la faptul că arta nu afectează sănătatea, viaţa, securitatea oamenilor într-un stat. Primează socialul, e firesc că înainte de orice demers politic-juridic-economic, oamenii trebuie să aibă un venit, un loc de muncă, o siguranţă a existenţei materiale. Însă lipsa culturii şi a civilizaţiei aduce după sine alte „boli”…  În timp, poporul se „îmbolnăveşte” de analfabetism, devine vulnerabil spiritual, putând să dea buzna „străini” fără ca nimeni să protesteze, lipsa de respect şi stimă de sine a neamului duce la o „moarte spirituală”, care în timp aduce şi moartea statului, din toate punctele de vedere. Ar fi ciudat să descoperim o legătură, sau o „conexiune necesară” (C. Noica) între lipsa de cultură – manipulare – război – dezmembrare.

Faptul că oamenii nu au inoculată în minte dragostea de ţară – patriotismul – chiar în lipsa unui venit decent, dragostea de cultură, de tradiţii, de obiceiuri, de credinţă, duce în timp la riscul pătrunderii unor „inamici” care ar putea să ne dezmembreze ţara. Istoria răspunde, din păcate, la multe din întrebările pe care le-am putea aduce azi: unde duce lipsa de cultură? – la boală, la război, la dezmembrare. Să nu uităm că dictonul „capul plecat sabia nu-l taie” este foarte periculos! Chiar cu stomacul gol, trebuie să apărăm imaginea ţării, căci poate azi nu avem ce mânca, dar mâine nu vom mai avea nici unde dormi… Exagerez, probabil, dar … de ce Iosif Vulcan a spus „Cultura va salva românimea?”. Nimeni nu se gândeşte de ce?

Forme, libertate, sufocare. Informaţie multă, poeţi grămadă, absolvenţi de facultate cu duiumul, doctoranzi peste doctoranzi. Până la urmă, nici a avea un doctorat nu mai este o mândrie, căci atât de mulţi îl pot obţine facil, încât nu-ţi mai vine să ai vreun titlu.

Personal, făcând mici devieri de la subiect, am vrut să mă implic total în tot ce se poate pe partea culturală. Mi-am ajutat tatăl, am lucrat 12 ore pe zi în alt domeniu, dar seara repetam şi aveam (şi avem…) concerte, recitaluri, proiecte, evenimente etc. Am făcut (poate) greşeala de a intra într-un partid, să văd cum aş putea influenţa politicul, chiar prin mici acţiuni, să informăm populaţia cu privire la ce este bine, potrivit, iar pe partea culturală cum să protejăm valorile. Am primit toate jignirile posibile, de la familie până la prieteni şi medic de familie, doar pentru că…am vrut să mă implic? Bine, am greşit, dar am încercat.

De asemenea, am terminat facultate de drept, am pătruns în spaţiul juridic, spaţiul afacerilor, să tragem tare să obţinem un bănuţ pentru a face câte un eveniment, pentru a edita câte o carte, fără să apelăm mereu la finanţări sau la sponsorizări. Răspunsul? Nu vreţi să ştiţi, dar poate intuiţi. Omul ştie doar să judece, să blameze, să te ponegrească în presă, să te golească de energie. Unde am ajuns? În spital. Cine ştie asta? Doar cei apropiaţi. Cât am suferit pentru toate cele petrecute? Nu ştiu nici eu…

Orice se poate spune, dar nu că m-am dat bătută, nu că nu am încercat. Iniţiative am avut şi am în continuare, cât ne va permite sănătatea. Forme? Revin mereu la forme. Voi scrie în continuare sonet şi voi cerceta permanent tot ce nu s-a exploatat suficient în raza sonetului, căci acesta mi-e destinul, chiar dacă azi e greu să fii poet, când 12 ore pe zi trebuie să faci bani pentru o supravieţuire decentă, pentru a putea scoate o carte sau pentru a organiza un concert. Cei care conduc însă unele reviste sau instituţii de cultură sunt adesea numiţi politic, iar interesul lor nu este cultura, ci puterea şi banul. Atunci ce poţi face? Eşti înlăturat, nu eşti ascultat, nu te bagă nimeni în seamă, te zbaţi ca peştele pe uscat, iar ei îşi bat joc de identitatea neamului românesc. Poeţii de azi nu doar că nu iubesc forma, dar o urăsc. De ce? Cum poţi să îţi baţi joc de însuşi domeniul în care te scalzi şi pentru care decizi? Mai trist nu se poate.

Revenind la forme, închei prin a spune că academicianul C.D. Zeletin i-a răspuns tatălui meu (care găsise bucuros sonete de la Bolintineanu, negăsite  până atunci în antologiile de sonete): „Dragul meu, au fost o generaţie cu RESPONSABILITATE faţă de LIMBĂ şi NEAM!” Acum nu doar că nu mai există responsabilitate (nimeni nu mai răspunde pentru nimic), dar nici măcar un…. MINIM RESPECT!

Aşadar, „Cultura costă bani, dar NONFINANŢAREA ei va costa MAI MULT”

Alexandrina Chelu

 

 

Feedback alegeri locale 2016

Dragi cetăţeni, mi-am dorit să scriu acest articol ca o retrospectivă a alegerilor locale din acest an 2016, pentru a putea evidenţia câteva aspecte la nivel local şi naţional în ce priveşte votul cetăţenilor. Pentru unii aş putea părea părtinitoare, eu fiind ex-candidat la Consiliul Local pe lista PSD Oradea, însă vă promit că am de gând să fiu corectă şi raţională în acest mesaj, fără să pară că apăr sau că judec nejustificat.

Este trist când te loveşti de prejudecata oamenilor şi, jignindu-te în faţă, te fac comunist sau fsn-ist, în condiţiile în care eşti un tânăr de 26 de ani (cazul meu) şi care, în mod poate naiv, a intrat în partid din credinţă ideologică (fiind mai de stânga) şi chiar doreşte să facă ceva pentru comunitatea în care trăieşte.

Azi, a-ţi face un partid nou, în care să incluzi oameni care încă nu au avut tangenţă cu politica, cu fostul regim sau chiar cu administraţia, este din păcate foarte greu, pentru că oamenii nu au puterea de a cuprinde cu mintea ideea unei noi formaţiuni politice. Iar atunci, tot ce poate face un tânăr, este să intre într-un partid mai mare, fie PSD, fie PNL, în care să încerce să-şi exprime ideile şi astfel să-şi aducă contribuţia pentru oraş, pentru ţară. Vedem că de-a lungul timpului au mai apărut diverse partide, cum ar fi PMP, ALDE etc, dar iată că fără multe rezultate, deşi fenomenul se petrece de câţiva ani. Nu mai vorbim de partide precum PNŢCD, PRM sau, mai nou, PRU, pentru că iată că nu au putere să penetreze alegerile oamenilor, care au ajuns, în final, tot la PSD sau la PNL. Indiferent că vorbim de un PNL amestecat cu fostul PDL, sau de un PSD care e unit, mai mereu, cu UNPR şi, de curând, cu ALDE, în alianţă.

Aşadar, să nu ne judece oamenii că alegem aceste partide mari, căci de cel puţin 20 de ani, aceste partide sunt constante şi puternice în România, indiferent de loviturile pe care le primesc liderii sau reprezentanţii lor.

Una din formaţiunile politice care a avut un impact grozav în Bucureşti a fost, cu siguranţă, USB-ul lui Nicuşor Dan. Personal vorbind, cu riscul de a „trăda” PSD-ul meu, dacă eram în Bucureşti, poate îl votam. Desigur, asta ţinând cont de capacităţile şi curajul acestui domn, care pare să fi luptat cu sistemul corupt şi cu politicienii actuali. Totuşi, acest domn, prin tipul său de campanie, a încercat să aducă tinerii la vot, intelectualii, oamenii cu carte, oamenii inteligenţi. Dar, domnule Nicuşor Dan, realizaţi dumneavoastră că, din păcate, majoritatea oamenilor sunt oameni simpli, nu intelectuali, nu elită?

Aşadar, ne oprim puţin la oamenii simpli. Oameni care, în ciuda greutăţilor, au doar serviciu şi casă, au o familie, trăiesc poate într-un apartament de bloc, cu venituri modeste, însă reuşesc să plătească taxele şi impozitele şi să fie contribuabili „fideli”, dacă vreţi, pentru România, pentru Bucureşti. Aceşti oameni sunt atât de mulţi, încât e greu să-i cuprindem cu mintea, iar dacă mesajul nostru electoral se îndreaptă spre oameni răsăriţi, cu siguranţă scorul alegerilor nu poate fi ridicat. Este admirabil că se încearcă realizarea unei politici cu oameni curaţi, inteligenţi, culţi, dar din păcate cei mai mulţi oameni sunt oameni simpli, care nu au nevoie de comunicări savante şi nici de minţi sclipitoare, ci …de oameni gospodari care să conducă ţara, oraşul.

Tot întrebând retoric pe domnul Nicuşor Dan: unde au fost tinerii? De ce tinerii de peste 18 ani, tinerii de vârsta mea (26 de ani) au ales varianta să nu se prezinte la vot? De ce ulterior văd mesaje absolut denigratoare la adresa pensionarilor care, cică, ar fi votat PSD-ul (se ştie că PSD are într-adevăr un electorat fidel în rândul pensionarilor), ajungând aproape la a le dori moartea pentru că… au votat?

În primul rând, acei pensionari trecuţi de 60 de ani, sunt oameni care au muncit, oameni care au prins, din păcate, şi greutăţile şi restricţiile fostului regim (căci mai mulţi au avut de suferit, decât cei care cică ar fi fost cu funcţii şi bani), şi ei sunt cei care, în final, au realizat revoluţia iar astăzi, aceşti tineri, au LIBERTATEA de a-i denigra acum prin mesaje absolut de neiertat. Tinerii nu vor, sau chiar nu pot să realizeze acest lucru? Ei chiar nu înţeleg că VOTUL este un drept, aproape egal cu o obligaţie, şi că neprezentarea la VOT este egală cu DEZINTERESUL faţă de NEAM şi ŢARĂ?

Dezamăgirea mea rămâne totuşi prezenţa slabă la vot. E drept că oamenii sunt dezamăgiţi şi scârbiţi de politică, dar în acelaşi timp sunt total indiferenţi faţă de societatea în care trăiesc. În acelaşi timp, omul în ultimii 15 ani a devenit preocupat numai de metrul pătrat al existenţei sale. Omul a devenit într-atât de egoist şi individualist, încât mi-e groază de un eventual război sau vreun conflict care să ne clatine securitatea. Mai mult, mă doare răutatea umană, care a atins cele mai înalte forme de existenţă, iar acum simplul fapt de a fi membru într-un partid pe care „prietenul” tău nu-l agreează, te face din start duşmanul său. Aşa ceva este absolut inadmisibil.

Mă doare sufletul că azi, a te implica pentru comunitatea ta, te face din start un inamic al celor care vor altceva, al celor care vor să fure, să înşele, când noi, cei care vrem să facem ceva, aşteptăm din tot sufletul să fim „exploataţi”, fără să cerem nimic în schimb, decât binele comunităţii. Şi tocmai noi ajungem victimele celor pe care i-am sprijinit, iar după alegeri, nu mai suntem importanţi…

Mai mult, ura care s-a dezvoltat în ultimii ani este absolut nejustificată. Au ajuns unii să jignească un întreb judeţ, de exemplu Teleormanul, doar pentru că un lider politic, anume Liviu Dragnea preşedinte PSD România, este de acolo. Să nu uităm că tot de acolo au răsărit şi nume precum Marin Preda şi Constantin Noica. Şi, da.. bunicul meu. Jignim un judeţ, jignim o regiune (Moldova) doar pentru că voturile lor se îndreaptă spre PSD, de exemplu, iar marii „educaţi” din Transilvania votează PNL. Şi eu sunt în Transilvania, sunt în Oradea, unde acum şi maghiarii plâng din cauza scorului mic pe care l-au obţinut în faţa fostului şi actualului primar PNL, Ilie Bolojan. De ce jignim aşa? Penali sunt în toate partidele. Lideri nedemni există în toate partidele. Dar, în acelaşi timp, oameni serioşi se află în toate partidele… Problema este că unii lideri, uşor pătaţi (sau, fie, mai mult pătaţi), nu acceptă să ridice în fruntea partidului un om curat, onest, plăcut oamenilor, bun orator, iar ei să se retragă în spate şi să ajute cu experienţa lor, pentru că un lider pătat sau penal, cu toate intenţiile sale bune, intenţii pe care nu vrem să le contestăm, va fi, din păcate, un motiv pentru care acel partid nu va fi votat…

Rămâne să vă spun că în această campanie m-am întâlnit cu oameni absolut needucaţi, oameni batjocoritori, oameni total dezinteresaţi şi dezinformaţi, oameni fără coloană cerebrală şi oameni răutăcioşi, cum încă nu mi-a fost dat să întâlnesc. Am întâlnit şi oameni simpli, acei oameni simpli de care spuneam şi cărora nu trebuie să le vorbeşti de Kant şi Hegel (oricâtă plăcere mi-ar face, personal, să vorbesc despre ei), oameni însă care nu au curaj să spună ce îi deranjează şi care, în final, la vot nu se prezintă, crezând că astfel se răzbună pe clasa politică. Greşit. Nu se răzbună, ci chiar îi ajută să se afunde mai mult în corupţie. Aşadar, domneşte o stare de frustrare şi de nemulţumire. Văd la Bucureşti. Toată lumea sare că Bucureştiul e roşu. Vai de mine… Dar au fost la vot? …

Dragi cetăţeni, în speranţa că nu am scris prea mult, am doar o rugăminte la voi! Vă rog, ajunge cu FORME FĂRĂ FOND, vedem doar ce s-a făcut dar nu şi dedesubturile a ceea ce s-a făcut şi de pe urma cărora vom avea de suferit, vă rog fiţi mai toleranţi cu opţiunile diferite ale celorlalţi şi, vă mai rog, fiţi mai atenţi şi deschideţi urechea la fiecare ofertă electorală, pentru ca în final, să veniţi la vot, şi dacă alegeţi să vi-l anulaţi.

DAR VĂ ROG VOTAŢI.

 

Alexandrina Chelu

La o plimbare cu Soarele…

Într-o dimineaţă senină de Crăciun, mergeam pe drumul satului, cu gândurile sufocate de cotidianul din jurul meu şi de toate cele petrecute în ultimele luni ale anului. În plimbarea mea, m-am întâlnit cu Soarele, care părea că vine alături de mine pe drum, în aceeaşi direcţie. Fără să-mi dau seama, am început să conversăm, el conducându-mă până la căsuţa mea din sat.

„Ştiu că e banal ce spun, dar totuşi de ce tot după mine?”, zic eu.

„Eu voi fi întotdeauna cu tine şi cu fiecare om de pe pământ, atâtea zile câte ne va da Dumnezeu”, îmi răspunde Soarele.

„Dar nu te plictiseşti să fii zilnic pe cerul nemărginit, la infinit, când azi oamenii se plictisesc şi să gândească cinci minute în linişte, fără diverse reţele de socializare?”

„Draga mea, sunt aici de atâţia ani, că nici boabele de rouă nu-mi pot număra bătrâneţile, nici firele de nisip de pe pământ, iar acum să spun că m-aş putea plictisi? În fiecare zi văd altceva. Bune, rele, dar mereu altceva. Luminez diferit pentru fiecare om. Uneori încurc în trafic, iar şoferii, nervoşi, nu mai ştiu cum să-şi protejeze ochii de lumina mea, ca să nu facă vreun accident. E drept, cândva nu era aşa, când nu erau şosele imaculate, acum vara se încinge asfaltul din pricina mea, şinele de tren se dilată, iar lumea întârzie mereu la destinaţie. Tot la fel, sunt zile când apropierea iernii sperie pe toată lumea, iar eu încet, încet, mă ascund pe după nori şi apar tot mai greu şi tot mai rece. Atunci aud paşii lacrimilor celor care mă cheamă din nou în mijlocul lor, bătrâni prinşi în ninsoare, iar eu nu am putere să-i ajut, iar când le dezgheţ uşor zăpada, aduc, fără voie, alte pagube, provocând inundaţii, provocând alte suferinţe. Şi mă întreb: ce să fac? Cum să ajut? Căci omul a reuşit, uneori fără voie, să chinuie acest pământ, care-şi plânge deja bătrâneţea, neştiind cum să reziste mai bine paşilor celor şapte miliarde de oameni de pe pământ. Să mă plictisesc? Nu pot, apar în atâtea gânduri, în atâtea poezii, privesc atâtea chipuri care mă caută, care mă iubesc, care uneori se protejează de mine, vara, când ard foarte puternic şi pot să provoc insolaţii sau, cu regret o spun, secete şi, din nou, alte suferinţe. Nu mă bucură, dar pune-ţi mai bine întrebarea: cum ar fi fără mine?”

„Cum ar fi fără tine, Soare… Dincolo de faptul că noi, oamenii, şi celelalte vietăţi, nu am mai trăi, a fi într-un permanent întuneric, trăind pe un pământ sterp, fără roade şi fără nici un fel de viaţă, ar fi cu adevărat deprimant. Nu aş putea vedea chipul celui pe care-l iubesc, nu aş putea creşte o floare în grădină, nu aş putea primi în dar vitamine prin razele tale pătrunzându-mi pielea, nu m-aş mai putea bucura de o pictură, de un peisaj, de un zâmbet… Nu aş mai vedea nimic, nu aş mai putea simţi nimic…”

„Aveţi becuri…”

„Avem becuri, dar şi ele există datorită energiei, pământul fără tine nu ar mai trăi, aşadar nici energie nu ar mai fi, aşadar nici becuri. Mai mult, ar fi frig… Căldura ta ar lipsi cu desăvârşire, iar dincolo de faptul că ochii noştri ar fi întunecaţi, şi inimile ar fi îngheţate…”

„Aveţi căldură…”

„Căldura vine tot din pământ, căci de n-ar fi pământul, nu am putea să ne facem nici căldură, fie din cărbuni, fie din foc produs de scânteie (căci de unde ramuri dacă nu ar fi soare să le crească?), piatra cea rece nu poate înlocui, oricât s-ar lovi de altă piatră, necesitatea existenţei unei mici ramuri care să ia foc, în urma ciocnirii…. De asemenea, nu ar mai fi căldură nici din energie, nici din alte invenţii, căci tot de tine, Soare, se leagă toate… Fără tine, noi nu putem trăi, oricum am încerca noi acum să inventăm situaţii…”

„Eu mă voi stinge într-o bună zi…”

„Cât eşti, avem nevoie de tine!”

Alexandrina Chelu

Lansarea volumului ANTOLOGIE DE SONET ITALIAN – 80 de sonete dedicate acad. C.D. Zeletin

Joi, 21 Mai 2015, ora 18:00, la Căminul Preoţesc, a avut loc lansarea volumului „Antologie de Sonet Italian”, volum dedicat acad. C.D. Zeletin, cu ocazia împlinirii onorabilei vârste de 80 de ani. Astfel, i-am oferit 80 de sonete italiene pe muzică, Domnia Sa fiind traducătorul lui Michelangelo şi a unei mari părţi din Renaşterea italiană. Despre carte au vorbit Florian Chelu Madeva şi poeta Sabina Măduţa, respectiv a interpretat muzical Alexandrina Chelu.

Cartea de faţă era, dintru început, concepută ca un gest de admiraţie faţă de cultura italiană ca inventator concret al sonetului literar, elaborare ambasadorială am putea spune, dar mirabila întâlnire cu scriitorul C. D. Zeletin ne-a trezit ideea de a-l sărbători cu 80 de sonete muzicale întru împlinirea vârstei octogenare ce s-a petrecut pe 13 Aprilie 2015. Majoritatea compoziţiilor muzicale create pentru cele 80 de sonete sunt semnate de cantautorul Florian Chelu Madeva, alături de fiica sa, Alexandrina Chelu şi de alţi autori bihoreni: Emil Sauciuc, Claudiu Frunză, ş.a.
În 2014 am realizat cele 76 de sonete ale lui Michelangelo Buonarroti, cu ocazia comemorării a 450 de ani de la trecerea în eternitate – prima integrală muzicală a sonetelor geniului toscan. Prezentarea publică a creaţiei muzicale sus amintite în marginea marelui renascentist – care s-a bucurat şi de o prefaţă foarte consistentă scrisă de C. D. Zeletin –, eveniment care s-a petrecut în sala Rotonda a Muzeului Literaturii Române la 18 februarie 2014, am intrat în linie dreaptă cu munca pentru florilegiul italian mult aşteptat, dar de un curaj şi-o forţă care ne-au determinat să-l intitulăm partea întâi.
Dacă la prima parte a Sonetului bihorean, apariţie editorială a anului de graţie 2014, am ales ca subtitlu din lirica poeţilor bihoreni, acum am preferat sintagma antologie de limbă italiană, întrucât avem în program şi includerea unor autori de altă naţionalitate care au scris în italiană – astfel se face că pentru tomul prezent ne bucurăm de sonetul Non hauria Ulise o qual un qu’altro mai / Nici Odiseu, nici altul în renume, aparţinând renascentistei Louise Labé, poezie ce are ca variantă românescă excelenta traducere a poetei Veronica Porumbacu –, aşa încât următoarele tomuri să îmbrăţişeze şi alţi sonetişti „meteci“, de pildă, în volumul doi, invitat de onoare va fi Gheorghe Asachi, ctitorul sonetului românesc. Aşijderi, întru acelaşi spirit, să nuanţăm, mai ales pentru cel care va parcurge cu seriozitate traducerea lui C. D. Zeletin, că vom încerca să folosim sub linia melodică a viitoarelor compoziţii şi tălmăciri ale altor traducători, dar numai şi numai dacă iambul şi endecasilabul – despre care Dante spune că este cel mai falnic, „atât prin durata lui cât şi prin puterea lui de a cuprinde gânduri, construcţii şi cuvinte […] vrednic de cinstea de a fi ales cu precădere în urzirea versurilor“ – sunt bine cumpănite, precum avem exemplul versiunii amintite pentru lyoneza Louise Labé (p. 152).
De-a lungul anilor, pledând şi apologizând asupra formei muzicale a sonetului pe care am conceput-o cu doar două măsuri din Johann Sebastian Bach, am asertat că dacă marele turingian a avut nevoie de aproape 200 de ani spre a fi preţuit, atunci sonetul nostru va avea răbdare şi trei secole pentru a fi pus la rangul pe care îl merită. Mirificul tratat De vulgari eloquentia ne oferă, în acest sens, cel mai adânc ecou: „mângâiaţi de dulceaţa acestei glorii, nu ne pasă de surghiun“.