Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iulie 2010

Invitaţie: Vineri, 6 August 2010, în curtea interioară a Palatului Baroc (Fostul muzeu al Ţării Crişurilor) din Oradea, ora 19:00, concertul „Give peace a chance” vă va îmbogăţi seara cu mai multă lumină.
Artişti: TALENTUM, Soliştii grupului MEDA MUSIC, Lăcrimioara Deac, Iuliana Băican Chelu, Alexandrina Chelu, Alexandra & Alec, Mátyás Zsolt, Noris, Gabriel Băruţa, Marius Al. Pop, Joe Balogh, David Luke Michael Bryan, Mircia Covaci, Florian Chelu Madeva. Design afiş: Adrian Buzaş. Organizatori: Muzeul Ţării Crişurilor, Episcopia Romano-Catolică Oradea, Casa de Cultură a Municipiului Oradea.

HIROSHIMA

Un oraş, un popor, o tradiţie dispărute. Hiroshima, oraş aparţinând Japoniei, a avut parte de o nenorocire în anul 1945, în Al Doilea Război Mondial, când generalul Spaatz, cel care a preluat comanda trupelor aeriene americane din Pacific a dat ordinul ca bomba să fie lansată începând cu data de 3 august asupra unuia dintre obiectivele: Hiroshima, Niigata, Kokura sau Nagasaki. După cum mulţi oameni ştiu, bombele atomice au fost folosite doar de două ori în timpul războiului.

Bombele nucleare de la 6 august 1945

Mai târziu, pe 6 august 1945 avionul de tip B-29 „Enola Gay”, pilotat de colonelul Paul Tibbets, a lansat o bombă atomică, primul loc unde este Hiroshima (Little Boy). O bombă pe bază de Uraniu, cântărind patru tone şi jumătate, poreclită “Little Boy” a fost aruncată deasupra Hiroshimei pe 6 august 1945.

Podul Aioi, unul dintre cele 81 de poduri care leagă delta râului Ota a fost ţinta acestei bombe. Era de aşteptat ca ciuperca atomică să se înalţe la 600 de metri deasupra solului. La ora 8 si 15 minute, bomba a fost lansată de pe Enola Gay. A ratat cu numai 260 de metri. La ora 8 si 16 minute, într-o clipă, 66 000 de oameni au fost omoraţi şi 69 000 au fost răniti într-o explozie atomică de 10 kilotone. Punctul vaporizării totale a măsurat 1 km în diametru. Distrugerea totală s-a produs într-o zonă cu diametrul de 1,8 km. Pagube importante au fost provocate pe o zonă cu diametrul de 3,5 km. La 4 km, tot ce era flamabil a ars, ştergându-l de pe suprafaţa pământului.

Urmările atacurilor din Hiroshima

Acolo temperatura avea să ajungă egală cu cea a soarelui. De obicei temperatura urcă treptat, atinge un punct maxim şi apoi scade treptat. Dar aici temperatura a atins punctul culminant într-o fracţiune de secundă, transformându-se într-o sferă de foc cu peste câteva milioane de grade. Cei aflaţi sub punctul 0 s-au descompus, impregnându-se în pietre. Ţiglele acoperişurilor s-au topit pe o rază de 500 de metri de la acest punct zero. Primarul oraşului Kabe, situat la 16 km de Hiroshima, a văzut fulgerul şi a simţit căldura. La Academia Navală Japoneză de pe insula Eta Jima, situată la aproape 100 de km S-E de Hiroshima, elevii aflaţi în sălile de curs au auzit un sunet surd, dar au simţit adierea unui vânt neobişnuit de cald prin ferestrele deschise. În comparaţie cu aceştia, ce vor fi simţit nefericiţii de la Cartierul General al Armatei care au fost aproape de punctul zero? Nu au avut timp să simta nimic pentru că au murit cu toţii, ori arşi, ori ucişi de unda de şoc, ori de radiaţii. Cei care lansaseră bomba erau la rândul lor îngroziti de pârjolul pe care îl provocaseră.

Nici măcar generalului Spaatz nu-i venea sa creadă, când a văzut
în hambarele americane de la Tinian cutia în care fusese ambalată bomba, că un lucru aşa de mic putea provoca un aşa dezastru. În timp ce la Hiroshima totul ardea, 70000 de oameni murind în primele secunde şi în zilele următoare încă 28000, la Tinian, eroii de pe Enola Grey erau sărbătoriţi ca nişte eroi.

Veşti foarte întârziate cu privire la atacuri

Vestea a ajuns la Tokyo destul de încet. La 6 august, mai precis la ora 8 si 17 minute, operatorul de control al postului de Radio din Tokyo observă că antena de la Hiroshima nu mai era în legătură cu staţia. Era vid, linişte totală. După câteva tentative infructuoase de a intra în legatură radio, încercă trei linii telefonice de ajutor. În zadar. Peste câteva minute, centrala căilor ferate japoneze constată o ruptură în circuit, puţin mai la nord de Hiroshima. Încercările prin telefon erau şi ele zadarnice. Statul Major intra în panică. Cum se putea ca un oraş de 343 000 de locuitori să se volatilizeze? Telefon, radio, nici un contact. Abia mai târziu o voce intervenea la Tokyo: era aceea a şefului unei gări situate puţin mai la nord de Hiroshima. El se exprimă confuz, vorbind de o teribilă explozie, despre „cerul cu o culoare stranie”. Ofiţerii ridicaseră din umeri şi-i reprosaseră că a băut cam mult la acea oră
de dimineaţă. Staţiile radio nu au înregistrat nici o formaţie de avioane. Da, a fost un raid de 3 avioane americane, dar asemenea raiduri de recunoaştere se făceau zilnic, iar Hiroshima nu prezenta nici un interes militar şi nici nu fusese bombardată vreodată de la începutul războiului.

Aflarea dezastrului de către autorităţile din Tokio

Un pilot primi un ordin să zboare la Hiroshima, să aterizeze, să vadă despre ce este vorbă şi să revină pentru a face un raport. Pilotul zbură şi văzu infernul. Hiroshima, cât mai rămăsese din ea, ardea; era un câmp plat ca şi cum ar fi fost supus sucţiunii unui aspirator monstruos. Aeroportul era o îngrămădire de fiare topite, din ceea ce fuseseră avioanele. Era complet impracticabil. Înspaimântat, pilotul puse avionul pe direcţia bazei navale Kuru, la 15 km spre sud. Raportul său facu misterul şi mai de neînteles. Cum a putut Hiroshima să devină acest infern de jăratec, când n-a fost nici un raid aerian? Echipe de ajutor motorizat plecară din Kuru, dar flăcările nu le permiteau să se apropie de oraş. De-abia după 12 ore de la cataclism, spre seară, s-a putut intra în prima retortă în care avusese loc o reacţie urmată de moartea atomică. Abia la 7 august, postul de radio japonez a difuzat un scurt comunicat: ” Hiroshima a suferit distrugeri considerabile, ca urmare a unui raid executat de către câteva B 29. Se pare că un nou tip de bombă a fost utilizat. Investigaţiile sunt în curs.”

Give peace a chance – John Lennon

Parcă oarecum intenţionat scrisă melodia „Give peace a chance”, de John Lennon, în memoria atacurilor de la Hiroshima, putem spune că există o oarecare legătură între aceste atacuri şi melodia din 1969, e adevărat, scrisă după 24 de ani după atacuri de către membrul trupei Beatles, dar şi cu ajutorul soţiei acestuia, Ioko Ono (care era de origine jappneză, se ştie).

John Lennon şi Yoko Ono militau pentru pacea mondială. Pe 31 mai, în 1969, cei doi înregistrau piesa „Give peace a chance”, şi nu într-un studio, ci chiar în patul lor de hotel.

Piesa „Give peace a chance”, care înseamnă „Daţi o şansă păcii”, este un adevărat imn de pace pentru întreaga lume, şi s-a cântat peste tot în lume. Piesa „Give peace a chance” ameninţa într-o vreme că va înlocui „Battle Hymn of the Republic”, ca imn naţional în Vietnam.

Concertul comemorativ “Give peace a chance” de la Oradea

La Oradea are loc în fiecare an, de 16 ani de zile, un concert comemorativ numit “Give peace a chance”, titlu preluat de la melodia celebră a lui John Lennon, care a venit în perfectă concordanţă cu atacurile atomice de la 6 august 1945 din Hiroshima.

Sufletul acestei manifestări este Florian Chelu, fondatorul fundaţiei Rock Filarmonica din Oradea, iar la acest concert toată lumea poate să cânte. Indiferent de vreme, indiferent de public (numeros sau… chiar deloc), acest concert are loc, şi niciodată la altă dată, ci numai la 6 august când, nu întâmplător, este şi sărbătoarea creştină “Schimbarea la faţă”, de unde putem să realizăm câte evenimente se leagă între ele într-un singur concert orădean: Hiroshima, piesa lui Lennon şi sărbătoarea creştină.

În concert se cântă piese din repertoriul Beatles, Lennon, dar îşi fac apariţia şi trupe orădene, care cântă din repertoriul lor, sau voci deosebite, care ridică oraşul în picioare. La finalul spectacolului, care neapărat trebuie să aibă loc când deja e întuneric, se cântă “imnul” de pace: “Give peace a chance” pe ritmurile tuturor vocilor prezente la concert, respectiv în lumina caldă a lumânărilor aprinse…

Anunțuri

Read Full Post »

Alexandrina Chelu: Aflând, „din vorbă în vorbă”, „ba de la unu’, ba de la altu’”, că împliniţi în curând o vârstă impresionantă, m-am gândit să vă provoc la o discuţie. De fapt, cunoscuţii din Oradea, află din 5 în 5 ani, că sunteţi „în formă”, pentru că au apărut interviuri în presa locală când aţi împlinit 75, apoi la 80 de ani.
Emmanuel Engel: Şi am de gând să continui, la 90, 95 şi aşa mai departe. Mă bucur că eşti la curent cu acest eveniment, important pentru mine şi nebăgat în seamă de mulţi.
E adevărat că, în 26 Iulie 1925, am deschis ochişorii şi am scos primele sunete, la Vaslui. De ce acolo? Pentru că la vremea aceea, nu prea existau maternităţi şi naşterile se petreceau acasă, asistate de o moaşă, în cel mai bun caz. Mama a plecat să nască la părinţii ei, care se aflau temporar la Vaslui. Tatăl ei, englezul George Smith, specialist în motoare cu aburi, monta această instalaţie la fabrica de ulei de acolo. Şi aşa am ajuns…”vasluian”!…
Cred că mai era un motiv care a îndepărtat-o pe mama de casa proprie din Galaţi. Tatăl meu, Rudolf Engel, se îmbolnăvise de plămâni în tranşeile Primului Război Mondial şi starea lui se agravase. Din păcate, a şi decedat, când aveam un an şi jumătate.
Alexandrina Chelu: Cred că este foarte greu să afli, printre primele lucruri ce le descoperi în jurul tău, că eşti orfan. Când ceilalţi copii, au cui să spună „tată” şi „mamă”, îţi lipseşte „ceva”.
Emmanuel Engel: Norocul meu a fost că, atunci când am început să judec, cu mintea mea de copil, nu ştiam dacă-mi lipseşte „ceva”, pentru că eram în casa bunicilor, la Constanţa, şi ei erau „totul” pentru mine. Bunicul se ocupa de-acum de motoarele cu aburi ce pompau petrolul la export.
Din când în când, mama trimitea câte o carte poştală din Galaţi. Bunicul o citea cu glas tare, inclusiv semnătura: Jessy. Eu întrebam: „Cine e Jessy?”. Mi se răspundea: „E mama ta!”. Construiam treptat, în imaginaţie, portretul acestui personaj, pe care l-am numit „mama Jessy”. Ea s-a mutat la Constanţa, când aveam vreo 5 ani şi i-am spus tot „mama Jessy”, până la 9-10 ani. Atunci, ea s-a recăsătorit cu un constănţean, dar eu am rămas tot la bunici. Mergeam „în vizită” la ea, în noua locuinţă şi eram tratat ca un „musafir”. Nu mă puteam despărţi de bunici.
Dar timpul nu iartă şi i-am pierdut pe ambii bunici când aveam 15 ani, când abia terminasem cursul inferior al liceului. Din păcate, a intervenit un mare semn de întrebare: „Ce fac de-acum?”. Acel al doilea soţ al mamei, nu mă putea ajuta să termin şcoala. Părerea lui era că ar trebui să învăţ o meserie. Eu voiam să învăţ, tot la liceu şi, eventual, chiar mai departe. Eram foarte bun la carte şi astfel am atras atenţia unor rude apropiate cu o stare materială bună, ce s-au oferit să mă ajute. Astfel că am învăţat următorii ani de liceu la Bucureşti şi la Rm. Sărat. După aceşti doi ani, petrecuţi la rude, m-am hotărât să dau concurs la liceul militar, unde am reuşit, scăpând de dependenţa de alţii. Ultimii doi ani i-am făcut la Liceul Militar din Craiova.
Fiindcă intrasem deja în război, după bacalaureat am fost repartizat la o şcoală de ofiţeri şi obligat astfel să îmbrăţişez cariera militară. Dorinţa de a învăţa m-a îndemnat să urmez la „fără frecvenţă” o facultate. Când armata a făcut reduceri masive, am devenit „civil” din cauza dosarului meu, pe care scria: „tatăl german, mama englezoaică şi rude în Occident”.
Când am venit la Oradea, nu ştiam dacă voi găsi atâtea lucruri interesante, ca şi la Sibiu, unde locuisem 5 ani. Ei bine, n-a fost deloc aşa! În primul rând, m-a cucerit frumuseţea oraşului, apoi bogăţia datelor culturale ale trecutului său. Astfel că, cei 14 ani petrecuţi la Oradea, m-au legat sufleteşte pentru totdeauna de acest loc.
Alexandrina Chelu: De altfel, în cei 14 ani orădeni, aţi avut şi unele realizări.
Emmanuel Engel: Poate am făcut câte ceva. Nu chiar cât aş fi vrut. Eu nu pot sta degeaba. Mi-e străină aşazisa „lâncezeală”. În copilărie eram numit „neastâmpărat”, iar mai târziu „agitat”, sau „neliniştit”. Nu am fost mulţumit niciodată să stau „la locul meu”, totdeauna fac proiecte, sau pregătesc în imaginaţie „câte ceva”. Când am venit la Oradea, am aflat o grămadă de lucruri noi despre Iosif Vulcan, personalitate ce merita o „casă memorială”, mai ales pentru un echilibru cu Ady Endre, contemporanul său, căruia i se făcuse una. Cu eforturi şi perseverenţă, am reuşit să o realizez, chiar dacă majoritatea materialului expus a fost preluat de la Biblioteca „Astra” din Sibiu. Concomitent cu inaugurarea noii case memoriale, s-a reuşit scoaterea seriei a V-a a Revistei „Familia”, în cadrul „Centenarului” acestei publicaţii, prilejuind o mare sărbătoare culturală cu răsunet naţional.
Când Muzeul Regional se zbătea, într-un local mic, cu lipsă de spaţiu, în imediata apropiere de Palatul Baroc – fost sediu episcopal – fusese ocupat prin Crucea Roşie de refugiaţii greci, ce ruinaseră această clădire, ce nu se potrivea destinaţiei de a fi cămin pentru sute de oameni. Datorită unor împrejurări favorabile, s-a reuşit scoaterea refugiaţilor în locuinţe obişnuite şi restaurarea măreţului imobil. La vremea respectivă, s-a considerat că Muzeul Regional ar putea funcţiona acolo. Coordonând activitatea culturală, am reuşit să ajut la crearea unor secţii de artă şi etnografie, ce creşteau văzând cu ochii, prin achiziţii importante. În câţiva ani, Muzeul Ţării Crişurilor a devenit o instituţie de interes naţional, ce se putea compara cu altele similare, din ţară şi străinătate.
Din păcate, peste câţiva ani, clădirea a fost retrocedată, întrucât nu s-a întâmplat ca la Strasbourg, unde vechiul Palat Rohan, care funcţionase ca sediu episcopal, a fost dăruit municipalităţii, ce a pus-o la dispoziţia publicului prin înfiinţarea unui muzeu excepţional.
E bine totuşi că am reuşit să salvăm Palatul Baroc orădean de la degradare şi că Muzeul Ţării Crişurilor va putea să expună, într-un nou spaţiu, bogăţia materialelor adunate. Am aflat că acest nou local este în curs de amenajare, spre a putea primi o instituţie de acest nivel.
Poate ar merita să amintesc că dotarea cu mijloace de transport (autobuze, microbuze), a fost în atenţia mea şi acestea au ajuns la teatru, filarmonică, muzeu, casa de creaţie şi case raionale de cultură. Mişcarea spectacolelor, concertelor conferenţiarilor şi oamenilor de specialitate, era mult înlesnită.
Am încercat să fac „ceva” şi la teatrul orădean, unde am fost director 4 ani. Pe deoparte, să ţin la nivelul aşteptărilor repertoriul secţiei maghiare, ce tindea să alunece spre „facil”, iar de altă parte să îndrept repertoriul secţiei române spre cerinţele zecilor de mii de abonamente ale elevilor, ce speram să devină în timp, adulţi iubitori de teatru. Pentru un riguros profesionalism al spectacolelor, am invitat regizori renumiţi, ca Sica Alexandrescu, Marietta Sadova şi alţii.
Poate de aceea, mă încumet să revin cu fruntea sus, pe iubitele meleaguri de pe Crişul Repede.
Alexandrina Chelu: Poate de aceea, ca să reiau exprimarea Dvs., vă preocupă încă să scoateţi la lumină unele opere ce pun în valoare trecutul cultural orădean.
Emmanuel Engel: Este adevărat că încerc, în limita posibilităţilor mele şi fondurilor destinate acestui scop nobil, să readuc în atenţia contemporanilor, lucrări despre trecutul cultural. În anii trecuţi am iniţiat reeditarea cărţii lui Rogerius „Carmen miserabilae”, scrisă în secolul XIII. Câte oraşe europene au fost descrise la acea dată? Ba, mai mult, am fost atât de impresionat de atmosfera din cetate, unde s-a lansat cartea, încât am scris în lunile următoare „Peripeţiile lui Rogerius”, un scenariu destinat „teatrului cetăţii”, în care mi-am imaginat aventurile prin care a ajuns acest trimis al Vaticanului, în 1241, la Oradea.
Anul trecut am prefaţat lucrarea istoricului Ştefan Bezdechi, despre Nicolaus Olahus, personaj complex ce şi-a desăvârşit educaţia la „şcoala capitulară” orădeană, similară cu o universitate medievală apuseană. Am înţeles că se caută fonduri pentru reeditare.
În perspectivă, dacă sănătatea mă va ajuta, am intenţia să propun unele lucrări despre „Observatorul astronomic orădean”, din sec. XVI, când aici se calculau eclipsele solare („Tabulae varadiense”), deci era considerat „meridianul 0”! Şi poate, ne vom ocupa şi de a doua jumătate a secolului XVIII, când la Oradea era un centru muzical de însemnătate europeană, organizându-se concerte şi spectacole de operă. Aici lucrau importanţi compozitori ai vremii ca Mihail Haydn (fratele lui Joseph Haydn) şi Kark Ditter von Dittersdorf.
Şi momentele de cultură orădene, ce merită a fi aduse în atenţia celor de azi, ar putea continua.
Alexandrina Chelu: După câte ştiu, aţi rămas „neliniştit” şi acolo, la Bucureşti, chiar la o vârstă înaintată. Nu folosesc expresia „bătrâneţe”, căci nu vă reprezintă.
Emmanuel Engel: Încerc să mă erijez, într-un… „om fără vârstă”, după cum a spus şi Françoise Sagan: „Devii bătrân când nimeni nu te mai place şi nici tu nu mai placi pe nimeni”.
Inevitabil, organismul se uzează, pe ici pe colo, oricâtă grijă ai avea de el, şi mai scârţâie pe la încheieturi, dar nu mă las depăşit de aceste „fleacuri”. Sunt preocupat mereu, de noile mele proiecte, ce mă ţin activ şi îmi dau impresia că se mai poate conta pe mine în anumite domenii.
Periodic, organizez acţiuni culturale la un Club al Seniorilor, unde am dezvoltat teme literare, cu membri de-acolo sau am invitat actori importanţi ca: Ion Lucian, Mircea Albulescu, Mitică Popescu, Iurie Darie, Irona Petrescu etc.
Recent, Clubul Seniorilor m-a rugat să să fac o şezătoare literară. Am răspuns la această solicitare, că nu pot apela la Topârceanu, Caragiale, Eminescu etc. Aşa cum făcusem anterior. Le-am propus poezia lui Minulescu, singura în măsură să „reziste” în aceste vremuri de criză. Am ales ca titlu al şezătorii „Cânta un matelot la proră” şi am dat câte 2-3 poezii, fiecăruia dintre cei 5 recitatori. În introducerea acţiunii, am explicat de ce am ales poeziile lui Minulescu, astfel recent m-a invitat un regizor de film, ca să-mi arate o „ridicare virtuală” a Sarmisegetuzei, capitala Daciei Romane. Se puteau vedea palate şi temple, iar oamenii umblau pe străzi. Această lume virtuală, aşa cum încercăm să ne-o imaginăm noi, era fascinantă. Tot aşa, şi poezia lui Minulescu: ridică în faţa noastră o lume fabuloasă, în care oamenii iubesc, au sentimente curate şi pline de generozitate, inducând o atmosferă optimistă.
Alexandrina Chelu: Mai activaţi şi în corul Bisericii Lutherane?
Emmanuel Engel: Da, îmi place să mai merg şi acolo, pentru că pregătim concerte cu muzică clasică, în general. Recent, am avut o deplasare de două zile în Ardeal. Ca în fiecare an, în ultima sâmbătă a lunii mai, se întâlnesc 15-16 coruri şi fac o trecere în revistă a unui program divers şi atractiv. Vin formaţiuni din Braşov, Sibiu, Sighişoara, Mediaş etc. Cu două săptămâni în urmă, am făcut apoi, la sediul nostru din Bucureşti, înregistrări ale unor lucrări din repertoriul curent, printre care o misă foarte frumoasă de Charles Gounod.
Alexandrina Chelu: Eu vă urez „Mult succes!” şi aştept întâlnirea de peste 5 ani!
Emmanuel Engel: Bineînţeles, cu aceeaşi formulă „Tânăr şi neliniştit”. Ştim că e o autoironie, dar sună plăcut. N-am văzut niciun episod din serialul american cu acest titlu, dar îmi place că mă reprezintă în dorinţa mea de a menţine un stil de viaţă activ şi optimist.

Interviul a fost realizat de Alexandrina Chelu

Read Full Post »

Boross Ludovic, cunoscut muzician şi compozitor al oraşului Oradea, ar fi împlinit în 15 iulie doar 65 de ani, dacă în 26 septembrie 1998 nu ar fi trecut în eternitate, alături de alţi artişti ai urbei care ne-au părăsit timpuriu. Lali, cum îi spuneau prietenii, era unul dintre cei mai buni saxofonişti din întreaga Transilvanie, mulţi recunoscând, după moartea lui, că nu au mai găsit pe unul la fel de profesionist.
Absolvent al Conservatorului din Cluj Napoca, a lucrat ca muzician la Carei, iar din 1975 a ocupat funcţia de dirijor al Orchestrei Teatrului de Stat din Oradea. Timp de 25 de ani a semnat orchestraţiile la aproape toate piesele teatrului orădean şi a realizat nenumărate compoziţii de muzică de teatru.
În colaborare cu Rock Filarmonica Oradea, Boross Ludovic a realizat o serie de compoziţii, precum ar fi:
„Replici”, melodie scrisă pe versurile lui Mihai Eminescu pentru concertul aniversar eminescian de la 15 Iunie 1997 şi care este apoi inclusă în albumul Rock Filarmonicii Oradea „Mari melancolii şi aspre indignari”, din 1999, respectiv „Az en istenem”, sonet scris pe versurile poetului Horvath Imre, inclus în CD-ul „Sonet bihorean”, din 2005, în interpretarea lui Brugos Laszlo, Gabriel Băruţa, Vlady Al.Săteanu şi Peto Zoltan, sub bagheta lui Florian Chelu Madeva.
Florian Chelu nu s-a lăsat până când, după 3 ani de muncă, a reuşit în 2010 să finalizeze opera discografică „Lali”, căreia urmează să i se facă lansare, CD în care sunt integrate majoritatea pieselor obţinute cu acordul soţiei Erzsebet şi al fiului, Tamas. De asemenea, în cadrul emisiunii „Portativ TVS”, în data de 14 iulie a avut loc o prezentare publică a acestui viitor CD, respectiv Florian Chelu a scos din arhive imagini din concertele realizate cu Boross Ludovic în anii de glorie ai Rock Filarmonicii Oradea.


Concert aniversar Elvis Presley –
Teatrul de Stat Oradea – 08.01.1994:
Dutka Laszlo,
Dutka Andras,
Ari Nagy Sandor,
Trendler Iosif,
Florian Chelu Madeva


Concert aniversar Elvis Presley – 08.01.1994.
Laszlo Dutka,
Andras Dutka,
Ari Nagy Sandor,
Boross Ludovic,
Iosif Trendler,
Florian Chelu Madeva

Read Full Post »