Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Decembrie 2014

A dărui – de Crăciun …

646x404Iată, se apropie sărbătorile de iarnă şi suntem din nou în atmosfera caldă a familiei, în vacanţe şi concedii, în febra cadourilor. Vreau să vă împărtăşesc şi eu puţin din propria experienţă câteva momente din această perioadă frumoasă… sau mai puţin frumoasă uneori.

Am avut bucuria ca, în urmă cu câteva zile, să-mi invit câţiva prieteni acasă şi să le ofer nişte cadouri, nu atât simbolice, cât (sper eu) utile, pentru fiecare în parte în funcţie de ceea ce ştiam că i-ar fi necesar sau de care s-ar bucura. Am primit şi eu deja cadouri frumoase şi da, este cu adevărat un sentiment plăcut să primeşti şi să dăruieşti. Între toate cadourile noastre pentru cei dragi, recunosc că am avut şi plăcuta ocazie să ofer nu atât lucruri materiale, cât lucruri spirituale, şi aici mă voi referi la cele câteva recitaluri de colinde pe care le-am oferit-o iubitorilor de frumos, mai ales că acum este şi o atmosferă învăluită de colinde româneşti, de Crăciun. Absolut peste tot – cântarea noastră a fost un cadou.

Doresc să mă refer la un anume recital – în care, de altfel, deşi am avut ocazia să fiu alături de câţiva prieteni dragi, care au venit special pentru noi, totuşi am rămas cu un gust uşor amar, cu o oarecare dezamăgire… Împletit recitalul nostru cu nişte discuţii despre dăruire şi dragoste, recunosc că am fost atentă şi ascultătoare, indiferent dacă speech-urile au fost mai mult sau mai puţin interesante. Până una alta, am arătat respect faţă de ceea ce s-a realizat în acea seară de colinde şi ceea ce povesteau oamenii că au făcut pentru alţi oameni – în materie de dăruire…

La finalul acestor speech-uri, ne-a revenit rândul să încheiem, oarecum, evenimentul, cu încă o serie de colinde… Colinde pe care, cu mult drag, le ofer şi le cânt din tot sufletul, alături de mama şi tatăl meu, pentru că au un mesaj frumos, moralizator, educativ, ba chiar special – fiindcă nu sunt colinde doar de Crăciun, ci am cântat şi colinde din Sistemul Tipologic al Colindei (Colinde protocolare, profesionale, filosofice, religioase, cosmogonice etc); colinde pe care le-am prezentat cu mult entuziasm, tocmai pentru că ştiam că nu se cântă aşa ceva în fiecare zi.

În final, cu dezamăgire, am observat că pe o mare parte din cei prezenţi chiar nu interesa ceea ce cântam: vorbeau, râdeau, se mişcau… E drept, la ce te aştepţi într-un local? Nu e nici teatru, nici casă de cultură. Dar totuşi, noi am ascultat cu respect ceea ce s-a vorbit, nu aşteptam şi noi acelaşi respect? Mai ales că sesiunile noastre de colinde au fost şi scurte (15 minute fiecare). Pe când speech-urile au durat mai mult… În fine, s-a încheiat şi evenimentul, m-am arătat oricum destul de dezamăgită (nu puteam să mă abţin), mulţumind (cu sinceritate) pentru invitaţie, dar mulţumind (uşor ironic) şi pentru faptul că am fost ascultaţi…mai mult sau mai puţin. Nu am vrut să fiu ironică, dar cred că aşa mi-a ieşit, din păcate…

Ştiţi care a fost partea cea mai tristă?… Că între toate speech-urile, m-a impresionat o doamnă care, prin felul în care a prezentat (lăcrimând chiar), a reuşit să mă surprindă şi să îmi mângâie sufletul, bucurându-mă că mai există oameni care să dăruiască cu multă căldură din ceea ce au ei mai mult. Şi chiar acea doamnă, după care urmam noi, a vorbit cel mai mult… în timpul colindelor noastre. Şi mă uitam la ea, cu tristeţe, în timp ce cântam, şi cred că între versurile mele, se mai strecura câte-un gând: dar totuşi, de ce nu ne bagă măcar în seamă?

Atunci am realizat un lucru … pe care ulterior l-am discutat şi în familie, cu privire la aşa-zisele acte de caritate… Da, e frumos să dăruieşti, să oferi, să arăţi lumii cum reuşeşti să o faci, dar lipsa de respect cum o oferim, în acelaşi timp? Nu se poate dărui nimic cu adevărat, dacă nu există un caracter frumos în spatele acestor fapte, un respect pentru cei din jur şi, desigur, EDUCAŢIE. Căci, până la urmă, respectul ţine de EDUCAŢIE. Nu mă consider nici pe departe un om sută la sută respectuos, şi eu am mai vorbit uneori în timpul unui recital, am pus o întrebare sau am răspuns la o întrebare (nu suntem absurzi), dar niciodată nu am tratat cu lipsă de respect un act de cultură, că era bun, că era prost. Dar îl respectam. Ascultam.

Aceasta mi-a adus aminte de câteva cugetări morale ale lui Constantin Noica… Când vorbim de educaţie, de cultură, de respect, de dăruire, nu putem să nu ne gândim şi la rezultatele faptelor noastre. Până una alta, oferi, dar eşti respectat pentru asta? Căci există cazuri când, oferind continuu, la un moment dat te blochezi (financiar, medical etc) şi nu mai poţi oferi. Ca să primeşti apoi reproşuri: cum? nu mai poţi? dar ai obligaţia să mă ajuţi! Ei bine, la aşa ceva nu se doreşte a se ajunge… şi e păcat că, de multe ori, nu există apreciere când vorbim de dăruire. Şi nici rezultat, decât de moment, nu şi pe termen lung.

Constantin Noica povestea, cândva, cum vedea oamenii că, după fiecare masă, hrăneau câinii străzii din jurul restaurantelor, sau oamenii care mergeau pe stradă mai aruncau câte-un os sau o bucată de sandviş animalelor înfometate. La un moment dat, văzând acestea, Constantin Noica s-a gândit să facă şi el acelaşi lucru, dacă îi rămâne mâncare, după ce ia masa. Într-adevăr, când a zărit un câine, i-a aruncat un os… câinele a venit, a mirosit osul, l-a privit pe Noica şi a plecat, fără să ia osul. Noica a rămas blocat. Atunci s-a gândit: „da, câinele m-a privit ca şi cum mi-ar fi spus: şi tu faci ca toţi ceilalţi? de la tine… aşteptam mai mult. Nu eşti nici tu decât… un biet mântuitor!”…

De reflectat…

Până atunci, vă doresc Sărbători Fericite, un AN NOU FERICIT şi multă înţelepciune, sănătate şi putere de muncă.

Cu respect,

Alexandrina Chelu

Anunțuri

Read Full Post »