Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2013

francesco redi

 Azi, a fi specialist este o modă şi, poate, o necesitate chiar, ar spune unii. Este desuet azi să fii un filosof, un gânditor care ştie din toate câte puţin şi, ar spune din nou unii, să nu facă nimic bine în final. Totuşi, la baza construcţiei ştiinţei şi a marilor descoperiri au stat atât cunoştinţele în domeniul specific fiecărui domeniu, dar şi o vastă cultură generală, dovadă că multe din experimentele lumii nu s-ar fi realizat fără mici sclipiri de inteligenţă atipică şi, desigur, fără nişte „conexiuni necesare”, spre a ne exprima cu Constantin Noica, cu alte domenii, total diferite.

Una din cele mai frumoase cuvântări ale lui Goethe este: „Atunci când eşti trist, să te uiţi la stele, căci doar ele te vor face să stai cu privirea sus”. Unii, mai răutăcioşi, ar spune că dacă ne uităm în sus, riscăm să cădem în groapă. Dacă ne oprim iară, nu există progres. Ei bine, aş avea un răspuns şi la aceasta, cu gândul la filosoful grec Democrit. Acesta a fost primul care a afirmat că forța motrică a istoriei omenirii este nevoia (chreia), necesităţile oamenilor. Trăit într-o lume în care indiferent că erai matematician, fizician, profesor sau arhitect, trebuia să cunoşti şi muzică, şi istorie, şi ştiinţele naturii, căci, după cum spune un vers dintr-un poem norvegian: „Învaţă de la toate, căci toate-ţi sunt surori/Să treci frumos prin viaţă, să poţi frumos să mori”, nu ne putem limita doar la câmpul activităţii noastre, fără să putem trece graniţa cunoştinţelor noastre şi spre alte domenii. De ce m-am oprit la Democrit, este pentru că într-o zi, acesta s-a uitat la stele şi… a căzut într-o groapă. S-au făcut glume pe seama lui, dar el de fapt studia cerul cu stelele, deoarece cunoştea astronomie şi putea cunoaşte, după stele, ce recoltă va fi peste şapte ani. Ei bine, timp de şapte ani, s-a pregătit cu unelte şi diferite maşinării utile pământului, pentru a strânge recolta, iar când a venit vremea şi recolta era extrem de bogată, oamenilor nu le venea să creadă că teoria lui Democrit funcţionase, aşa că acesta a făcut bani frumoşi de pe urma închirierii acestor ustensile. Dovadă că … uneori merită să mai cazi şi în groapă. „Sapă frate, sapă, sapă, până dai de stele-n apă”, zice Lucian Blaga.

Dar totuşi v-aş povesti câte ceva despre omul de ştiinţă Francesco Redi, care pe mine personal m-a fascinat, deşi nu am cunoştinţe foarte vaste în ştiinţe ale naturii, a fost mereu o provocare să cunosc câte puţin istoria marilor invenţii ale acestei lumi. Francesco Redi este de fapt cel care a descoperit „microbul”, cauza acestuia şi, desigur, metodele prin care acesta poate fi înlăturat. În primul rând, omul de ştiinţă al sec. al XVII-lea, nu credea în aşa zisa „generaţie spontană”, considerând că fiecare creaţie are o cauză, iar în ce priveşte domeniul său, pe el îl interesa ce anume duce la putrefacţia omului după moarte, sau a celorlalte creaturi. Ideile cu privire la moarte şi la descompunerea trupului i-au venit după ce a citit în Iliada a lui Homer despre moartea lui Patroclus. Redi citea cu pasiune despre cum Ahile nu putea să-l părăsească pe stăpânul său Patroclus, de teamă că „roiul nimicitor” va veni şi îl va distruge, motiv pentru care trebuia să îl îmbălsămeze, pentru a nu ajunge corpul la putrefacţie. Dar ce era „roiul nimicitor”? Iată întrebarea ce îl măcina pe omul nostru de ştiinţă care… nu avusese ce face decât să citească Iliada. Ce legătură avea Iliada cu ştiinţele naturii, obiectul său de studiu?

Francesco Redi a descoperit microbul citind Iliada. Aşa este. După ce a citit acel pasaj cu roiul nimicitor, Redi a constatat că există o legătură între corpul fără viaţă şi aer. În aer erau diferite insecte, care ajungând pe corpul în cauză, acestea depuneau ouă, din care ieşeau alte larve, larve ce duceau de fapt la apariţia putrefacţiei, pentru că ele se hrăneau din corpul neînsufleţit. Ulterior acestei constatări, Redi a făcut nişte experimente. În două vase a pus câte o bucată de carne: un vas l-a acoperit, pe celălalt nu l-a acoperit. Constatarea a fost că insectele au venit la carnea descoperită, au depus ouăle, iar putrefacţia a apărut foarte rapid, pe când carnea acoperită s-a conservat mai mult timp.

În concluzie, datorită cunoştinţelor vaste în domeniul biologiei, dar şi abordării unor alte domenii total diferite, Francesco Redi a descoperit microbul şi astfel, s-a ajuns la a se inventa … frigiderul, care astăzi ne apără de posibilii microbi care vin din exterior, din aer. Iată cum un cuvânt care nici nu exista în secolul XVII, şi anume „microbul”, s-a născut în urma unei lecturi a unei opere antice, şi anume Iliada.

În încheiere, aş veni cu ceva mai actual, şi mă opresc la o carte numită „Dicţionar de mitologie greco-romană”, în care şi-a adus contribuţia şi doamna Zoe Petre. Dumneaei ne mărturiseşte astfel: În amintirile sale, publicate în 1947, cancelarul Kurt von Schuschnigg al Austriei, închis în lagăr de nazişti imediat după Anschluss (al cărui ferm adversar fusese), povesteşte că s-a simţit umilit când un coleg german de detenţie, fost ministru şi el, a recitat din memorie o bună parte a Cântului I al Iliadei în greceşte, în vreme ce el însuşi nu a putut răspunde  decât cu un lung pasaj din Eneida – în latineşte. Cine mai are azi complexe de inferioritate fiincă nu poate recita Iliada în original?

Pentru ştiinţă sau artă nu prea s-a vărsat sânge, dar în politică s-a vărsat, căci Noica spunea: „Politica e mizeria spiritului”, şi a vorbi azi de politică e mai actual decât să vorbim despre microbi, ştiinţă, artă poetică… Asta fiindcă politicul ne afectează pe toţi, iar dacă vom rămâne indiferenţi la ce se întâmplă în jur, va veni o vreme când vom fi total dezamăgiţi de propria noastră viaţă, în lumina indiferenţei…

Alexandrina Chelu

Anunțuri

Read Full Post »

Leonid_andreev_terijokiyÎn urmă cu mulţi ani de zile, fiind foarte pasionată de literatură şi de artă în general, tatăl meu îmi mai dădea din când în când câte-o carte, de data aceasta punându-mi sub ochi o piesă de teatru: „Regulile binelui”, de Leonid Andreev. Iniţial, nici nu-l cunoşteam pe acest scriitor rus, dar când am început să citesc piesa (care la origine este o nuvelă cu două personaje, pe care tatăl meu a dramatizat-o, cu gândul să o propună Teatrului spre a se juca), nu am putut să mă mai desprind de ea. Deja mă gândeam ce impact interesant şi pozitiv ar avea asupra publicului iubitor de artă, morală şi cultură.

Nuvela „Regulile binelui” are doar două personaje: un drac şi un preot. Acţiunea se întâmplă într-o biserică şi prin împrejurimile acesteia. La un moment dat, dracul intră în biserică, trăbăluind pe acolo, căutând să facă Binele, însă este surprins de preot, care nu-l crede pe drac că este drac, până când acesta îi povesteşte toate neplăcerile pe care i le-a cauzat cu ceva timp în urmă. Dar totuşi, dracul se dovedeşte de bună credinţă şi îi cere preotului să-l înveţe Binele, că s-a săturat să facă rău şi vrea să intre în rând cu lumea bună.

Preotul, cu inima bună, îi oferă dracului nişte cărţi de teologie, de dogmatică şi, desigur, Biblia, însă după câteva săptămâni, dracul se întoarce la preot foarte amărât, spunând dezamăgit că nu a aflat ce este Binele şi că se teme că nu-l va afla niciodată. În aceste condiţii, preotul se vede total descumpănit, simţind că dracul va fi o persoană dificil de educat, însă nu se lasă bătut şi-i oferă nişte pilde:

– Auzi, fii atent la mine, spune preotul, uite ce ne spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Dacă cineva îţi dă o palmă, tu întoarce şi celălalt obraz”.

Încântat, dracul îl sărută pe preot, fericit că a aflat în sfârşit ce este Binele şi a şi luat-o la sănătoasa prin târg. Plimbându-se aşa, printre oameni, acesta aştepta să fie pălmuit, ca să facă întocmai cum l-a învăţat preotul. După câteva zile, se întoarce dracul amărât la preot, din nou, ca ars de supărare, şi lovit bine peste tot.

– Doamne fereşte, spune preotul îngrijorat, dar cine te-a bătut în halul ăsta?

– Am vrut să fac precum mi-ai spus, părinte, spune dracul, am umblat prin târg aşteptând nerăbdător să mă lovească cineva peste faţă, dar când să mă iau la harţă cu cineva, unul mi-a tras un pumn în cap, iar eu am dat înapoi, şi uite-mă: sunt tot bătut. Nu mi-a dat o palmă, ci un pumn. E o diferenţă. Nu e bine, nu am aflat Binele…

Preotul, total descumpănit de prostia şi neghiobia dracului, se înfurie, însă caută o altă pildă potrivită pentru drac, sperând că aceasta o va înţelege mai bine, pentru că prima dată acesta o luase total mot-a-mot.

– Ştii ceva, drace? Eşti chiar prost, aceste pilde sunt nişte morale, nu trebuie să le iei cuvânt cu cuvânt. Dar lasă, încercăm altceva. Uite, Mântuitorul a spus că „dacă cineva îţi cere cămaşa de pe tine, şi aceea să i-o dai”, spune preotul.

Fericit, dracul se luminează şi iese bucuros din biserică, fugind direct spre un magazin pentru a-şi achiziţiona o cămaşă nouă. Mândru de ea, se plimbă din nou prin târg, aşteptând să-i ceară careva cămaşa. După câteva zile, supărat însă că nu are succes, se întoarce la preot.

– Drace, ce mai e cu tine din nou? Şi ce e cu cămaşa asta nouă? întreabă preotul.

– Uite, părinte, că numai nu am succes cu pildele tale. Mi-am luat cămaşă nouă şi am tot aşteptat să mi-o ceară careva, dar m-am plimbat zile întregi degeaba. Nu am aflat Binele, zice dracul. 

– Prost poţi fi, zice preotul, dar dacă oamenii nu ţi-au cerut fix cămaşa, alte lucruri ţi-au cerut?

– Da, au cerut, de toate: pâine, bani, o mână de ajutor… zice dracul.

– Şi de ce nu le-ai dat, măi prostule? zice preotul.

– Păi eu aşteptam să-mi ceară cămaşa… zice trist dracul.

Văzând că nu mai are cu cine discuta, preotul se îndreaptă trist spre odaia lui. Dracul, descumpănit şi el, îl urmează. După câteva momente de reflecţie, preotul îi spune dracului: „Să nu te împotriveşti Răului”… Dracul, uimit de ultima pildă primită, îşi încearcă din nou norocul în târg.

Trec zile, trec săptămâni, dar dracul nu se mai întoarce. Preotul era deja îngrijorat, dar spera că totuşi dracul va reveni pentru a-i spune că a înţeles ce este Binele. Totuşi, după un timp îndelungat, dracul îşi face apariţia din nou, dar extrem de trist şi plin de durere. Fericit, preotul se îndreaptă spre el:

– Ei, drace, cum stăm? spune preotul.

– Ei, ce să fie? Am trecut prin nişte momente greu de imaginat, spune dracul.

– Dar te rog să-mi povesteşti, spune preotul.

– M-am tot plimbat prin târg şi m-am îndepărtat de oameni, de lume, iar într-un moment de relaxare, când stăteam pe malul mării, privind spre orizonturi, am observat o femeie cu un copil în braţe şi doi bărbaţi care erau gata să o lovească, spune dracul. 

– Şi, tu ce ai făcut? întreabă îngrijorat preotul.

– Eu? Am văzut cum i-a luat copilul din braţe, femeia plângea de durere, spune trist dracul.

– Şi de ce nu ai sărit la ei? Cum ai putut să laşi asta să se întâmple? zice furios preotul.

– Am aşteptat. Şi atunci cei doi bărbaţi au trântit copilul de stânci şi l-au zdrobit, în faţa femeii, care urla de durere. Şi l-au lăsat acolo…, spune dracul, total descumpănit.

– Nenorocitule, cum ai putut să stai şi să priveşti? De ce nu ai făcut nimic? De ce nu ai sărit în ajutor? strigă preotul.

„Să nu te împotriveşti Răului”spune, şoptit, dracul, cu ochii în pământ.

În acel moment, preotul s-a blocat. A rămas cu privirea pironită la chipul trist al dracului, îndepărtându-se încet de acesta… Dracul, văzând că preotul abia mai poate să respire de durere, se duce urgent să-l ajute şi îl cuprinde cu mâinile. Preotul se prăbuşeşte la pământ şi rămâne cu capul în braţele dracului.

– Părinte, nu muri, mai am nevoie de tine. Cum voi afla Binele fără tine? Nu mă lăsa, spune trist dracul.

– Nu oamenii aceia au omorât copilul, nici tu nu ai omorât copilul… Eu l-am omorât, spune distrus preotul, prăbuşindu-se. Vreau să ştii că voi muri cu nădejdea că vei afla şi singur care este Binele, pentru că ai voinţă şi ai tărie. Îţi mulţumesc că ai venit la mine, dar iartă-mă că nu te-am putut ajuta. Eşti la fel de capabil să ajungi în cer, ca orice alt om care a făcut în viaţă numai fapte bune, a încheiat preotul, dându-şi ultima suflare.

…………………..

Astfel se încheie nuvela „Regulile binelui”, pe care eu o citeam când aveam doar 14 ani, cu gândul şi visul de a o vedea jucată pe scenele româneşti, fiind o adevărată capodoperă a scriitorului rus Leonid Andreev. Pe lângă toate piesele de teatru care sunt acum la modă, cred că suntem capabili să mai punem în scenă şi piese cu adevărat moralizatoare, iar teatrul să redevină o instituţie de artă, cultură şi educaţie.

Alexandrina Chelu

Read Full Post »

web_blaga_titulescu_viena02A încerca ceva nou este, cu adevărat, o mare provocare, iar atunci când ai foarte bine definit în minte ceea ce te urmăreşti, poţi concepe o idee interesantă, care să capteze. Când m-am gândit iniţial la Diplomaţie, mă nu credeam că aş putea-o vreodată încadra în sfera culturală, care mă preocupa pe mine atât de mult. Iată însă că, după câteva căutări consecvente, am ajuns în mod firesc la conceptul de diplomaţie culturală, regăsindu-l pe Lucian Blaga într-o nouă lumină şi mi-am trasat viitorul.

Îndiferent de sistemul social în care ne petrecem, important este cum anume supravieţuim cultural, gândea filosoful Constantin Noica, cu multă înţelepciune, fiind trecut prin atrocităţile celui de Al Doilea Război Mondial, dar şi cele ale comunismului. E adevărat că un popor se va deosebi întotdeauna de celelalte popoare prin cultură, artă şi tradiţii. E tot atât de drept că avem nevoie de şosele, canalizare, şcoli sau spitale, neputând ignora caracterul social al comunitaţii. Însă când vorbim de demnitatea unui popor, ea se regăseşte în marile lucrări ale acelora care au ştiut să-şi reprezinte ţara, cu mândrie, mai ales în străinătate, faţă în faţă cu statele lumii.

În materie de legi, de la Cicero încoace (când legile se scriau în versuri) şi până în zilele noastre, când avem parte de cele mai neprieteneşti expresii, uneori, dar exclusiv formale, ne întrebăm: Cum e cu putinţă ceva nou?, spre a ne exprima cu Immanuel Kant, dar şi cu Noica (cel care şi-a scris teza de doctorat pe tema Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou, lucrare prezentată în 1940).

Întrebarea e uşor retorică, însă ne putem folosi cu iscusinţă de gloriile şi reuşitele trecutului, spre a le utiliza şi în zilele noastre, doar să existe voinţă şi preocupare din partea celor care deţin administrarea unei societăţi.

În prezenta lucrare, am urmărit să evidenţiez importanţa diplomaţiei în sfera culturală, pornirile acesteia în lume, etimologic şi istoric vorbind, dar şi prezentarea unei figuri marcante a diplomaţiei culturale româneşti: Lucian Blaga.  Uneori e frustrant să te gândeşti ce oameni au putut exista în această lume, ce muncă şi ce preocupări au dovedit faţă de comunitate, respectiv ce activităţi polivalente au avut, tot în folosul acesteia. E ceea ce am putea numi: genialitate, iar Goethe era de părere că geniile trebuie să-şi cunoască adevărata valoare. Lucian Blaga şi-a cunoscut-o, de vreme ce a ştiut să se propună pe sine în corpul consular de la Paris, în 1922.  

Cităm cererea sa, scrisă de mână, aşa cum se păstrează în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, purtând ştampila Registraturii Generale, nr. 00863/5 din Ianuarie 1922: „Domnule Ministru, Subsemnatul vă rog să binevoiţi a mă primi în corpul consular, numindu-mă cancelar la Legaţiunea din Paris. Sunt doctor în litere şi filosofie la Universitatea din Viena – şi am publicat o serie de lucrări literare bine primite de critica noastră, între altele „Poemele luminii” şi „Pietre pentru templul meu„, ambele premiate de Academia Română. Primind acest post, cred că mă pot şi mai bine desvolta, ajungând în contact cu Occidentul”.

Pornind de la filosofii Greciei Antice, cu Platon şi Aristotel, iar mai apoi cu Goethe şi Galilei, sau Da Vinci şi Cantemir, România ni l-a dat pe Lucian Blaga, poetul-filosof, care s-a dovedit ca fiind între cei mai prolifici oameni de cultură români. Acesta a fost urmat în gândirea filosofică de Constantin Noica, dar mai apoi, nimeni nu le-a mai continuat propunerea filosofică în faţa Eternităţii. Ar fi păcat să nu se nască, într-o luminată zi, acela care va şti să se folosească de patrimoniul nostru cultural, întru construirea unui viitor strălucit al ţării noastre.

Urmând această cale, am considerat de cuviinţă că diplomaţia culturală este indispensabilă istoriei unui popor, este un reper în evoluţia sa socio-culturală, putând aduce mari beneficii imaginii, dar şi politicii acestuia. De aici rezultă că ne interesează şi rezultatele (de ex. o colaborare între state) unei asemenea reprezentări, nu doar simpla recunoaştere a meritelor culturale ale unui stat.

Alexandrina CHELU

VA URMA


Read Full Post »