Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Ianuarie 2010

O scrisoare trimisă de Constantin Noica (Medava), tatălui meu, Florian Chelu (Madeva). La 10 ani de la trecerea în eternitate a marelui filosof Constantin Noica, această scrisoare a apărut în revista „Familia”, evident fără ecou. Că doar aşa-zişii oameni de cultură au alte probleme azi. Mai apoi, „Observatorul cultural” a făcut observaţii pline de suspiciune asupra corespondenţei dintre Medava şi Madeva. Mă simt datoare să o public, din respect şi dragoste pentru C. Noica, naşul meu „onomastic”, care mi-a dat numele de Alexandrina (Dina), înainte ca eu să mă fi născut. E un semn că El există în gândul şi sufletul meu, ca şi cum ar fi viu, aici, lângă mine, aşa cum a fost odată însă, lângă tatăl meu.

1980.04.X Păltiniş

Dragă Florian, Iubite Madeva,

Am atâtea semne de la tine la care n-am răspuns: scrisoarea din 29-30 Aprilie,
cu mişcătoarea ta mărturisire despre muzică; scrisoarea din 25 Iulie, cu lecturi
filozofice şi replica la dedicaţia mea: scrisoarea din 30 Sept., primită acum
două zile – şi articolul din Familia.
Mă bucură pentru tine că ai parte de prietenia cuiva ca Radu Enescu; la fel,
că lucrezi cu spor şi drag în continuare. Bănuiesc că nu eşti infidel muzicii,
cum mi-ai şi arătat în prima scrisoare, de altfel. Aş fi nemângâiat să ştiu că
ţi-am încurajat, împreună cu alţii, o „falsă tendinţă” spre a vorbi cu Goethe.
Numai că, trebuie să admit în ce te priveşte, că nu pare de fel o falsă tendinţă
filosofarea. Ai ureche aşa de bună (dreaptă? stângă?) şi ai cuprindere atât de
frumoasă încât ar merita să întârzii oricât prin lumea lui Enescu şi a mea.
Articolul tău m-a uluit: ce bine te pricepi să-mi vânezi şi legi gândurile!
Al doilea, dacă ţii, trimite-l lui Dan Culcer, la „Vatra”. În „Cronica” a
apărut unul. Abate-te oricând aci.

Cu dragoste, Medava şi Constantin Noica

PS: Mă bucură mult felul cum semnezi. Eşti singurul, care a intrat în jocul meu onomastic.

Read Full Post »

Sonetul muzical

Sonetul literar s-a născut la italieni, a triumfat în Renaştere, şi încă şi acum se scriu sonete, în toată stricteţea formei
La Oradea s-a născut Sonetul muzical, în similitudine cu Sonetul literar
Sonetul muzical însuşi ar trebui să devină un gen muzical

Amintind de fond, să ne reamintim care este raportul lui cu forma, deci dacă ultima este un simplu însemn al perfecţiunii „gratuite”, „o coajă superbă ce ascunde însă un gol”. Nu e deloc aşa. Ultimul vers trebuia să fie unul concluziv, nicidecum didactic; un punct terminal, nu doar canonic; ci şi al „dezvoltării emoţionale şi ideatice”; să fie previzibil din context, dar şi spontan, o surpriză. Nu doar prin idee, cum afirma Théodore de Banville, ci şi „prin frumuseţea şi îndrăzneala expresiei”.

Sonetul, formă de constrângere sau de creaţie?

Marii poeţi nu au văzut în sonet o formă de constrângere, prin simplul fapt că-i obliga la o stricteţe în exprimarea sentimentelor, gândurilor, ci mai degrabă o formă de creaţie a poeziei însăşi. Sonetul devine tot mai mult fond pe care forma îl reprezintă, „aşa cum forma visului este sieşi fond” (cum foarte plastic se exprima acelaşi C.D. Zeletin.). Nu este un pat al lui Procust, ci un mod de existenţă, „o substanţă vie care este în acelaşi timp codul propriei informaţii de dezvoltare.” (idem.).

Avându-şi autonomia lui autarhică, nu îngăduie să i se adauge nimic, dar nici să i se scoată. E, deci, idealul perfecţiunii formale şi ideatice. O apropiere (nicidecum o respingere) până la „un punct insesizabil de comuniune în care răsare cristalul straniu al lapidarităţii”. Nu ziceau latinii: Non multa, sed multum? Paul Valéry elogia sonetul astfel: „Sonetul te face să descoperi că o formă este fecundă în idei. E un paradox aparent şi un principiu profund căruia analiza matematică îi datorează o parte din extraordinara-i forţă.” Să observăm că însuşi acest elogiu e, la rându-i, paradoxal în expresie.

Sonetul, triumfător în Renaştere

Acum, în sfârşit, când putem vorbi de o „industrie” a sonetului, în Renaştere, cu toată infimitatea sa numerică această specie îşi pierde din strălucirea de la începuturile epocii, prin Petrarca îndeobşte, şi se diluează în reprezentări artificiale, şterse, inventivitate obosită şi stearpă ideatic. Vorba aceea: „Ce-i prea mult strică”. Aşa se întâmplă totdeauna: până la urmă ţi se apleacă. Spre finalul epocii, ca o apoteoză, apare însă Michelangelo (1475-1564), „marele, unicul, sublimul artist”, care leagă celălalt capăt cu acelaşi ideal axiologic (platonismul) şi acoperă astfel un lung hiatus „devitalizat şi staţionat”.

Să nu se înţeleagă faptul că în acele vremuri se cultiva exclusiv sonetul, dimpotrivă, coabitau o mulţime de specii lirice, mai ales în mediul popular. Dar sonetul a dominat datorită conştiinţei artistice, şi nu simplei intuiţii naturale. Prin ce are el mai bun, a lăsat urme de neşters în lirica europeană, deviindu-i chiar albia. Asta, sigur, în ce-i priveşte pe cei „mari”, căci minorii, ştiutori ai tehnicii versificaţiei, scăpau de chinurile creaţiei prin schema fixă, devenind scutiţi de iniţiativă. Vorba cuiva: „predispuşi la o preacinstită trudă a lenei”.

Deci vorbim de o superficialitate onorabilă, de o „mediocritate divină”. Dar aceasta s-a întâmplat de când lumea şi pământul şi aşa va fi în veci. „Să alegem aşadar grâul de neghină”. Neinsistând că printre minori mulţi erau epigoni, simpli imitatori, copia devine „şablonul” altei copii… şi, tot aşa, poţi compromite valoarea originalului.

În esenţă, sonetul se impune în Evul Mediu, străluceşte la începutul Renaşterii, prin Petrarca (1304-1374), şi la sfârşitul ei prin Michelangelo, apoi apune prin Giordano Bruno (1548-1600) şi Tomasso Campanella (1568-1639), ultimul cel mai mare reprezentant al Seicento. Ei schimbă radical registrul: forma (respectată) e doar un pretext, primează fondul; sonetele lor nu sunt „frumoase”, pe cât sunt de adânci şi de semnificative; bucuria platonică trece hotărât într-o filosofie de viaţă. A urmat barocul, adept decis al formelor fără fond -, dar e un alt subiect.

Sonete reprezentative

Să încheiem aici cu citarea a două sonete. Primul e din Petrarca, pe care posteritatea imediată îl va consacra ca istoric, filosof, arheolog, memorialist, geograf, polemist şi posterităţii mai îndepărtate ca pe un mare poet (cel mai mare) al Italiei şi unul dintre cei mai mari ai lumii, inegalabilul iconar în cuvinte al chipului Laurei. Acum însă (surpriză!) reproducem un sonet de o rară virulenţă pamfletară împotriva corupţiei şi desfrâului de la curtea papală stabilită între 1309 şi 1337 la Avignon, denumită în text „Perfida”: „Văpaia cerului să-ţi cadă-n plete, / Perfido, ce storci apei şi câmpiei / Belşug, şi sărăcind dai spor tăriei / Şi râului în stare să te-mbete! // Cuibar în care ouăle cu pete / Scot lumii puii crunţi ai infamiei: / Eşti sclava vinului şi-a trândăviei / Şi arzi într-a destrăbălării sete! // Cu Belzebut în mijloc, prin palate / Se zbenguiesc cu fetele moşnegii, / Stârniţi de muzici şi oglinzi curate. // Tu n-ai crescut cu umbra, nici cu puful, / Ci goală-n vânt, desculţă ca pribegii: / Azi Domnul simtăţi hoitul şi năduful!” („Sonetul 136”).

Michelangelo rămâne unul dintre cele mai înalte spirite pe care le-a zămislit specia umană. Sculptor, pictor, arhitect, constructor şi, nu în ultimul rând, poet, el a demonstrat plenar, în armonia şi nu în disjuncţia acestor preocupări, dorinţa de comunicare cu absolutul, de accedere la perfecţiunea divină, la crearea artei unice, a spiritualităţii pure. Nu întâmplător a fost desemnat „uome universale”. Ca poet este considerat (e drept, doar din sec. XIX) cel mai mare liric din Cinquecento.

Avem aici un sonet din epoca rugăciunilor (a treia sa etapă de creaţie), când a dat multe capodopere, adevărate modele ale genului: „Redă-mi în suflet clocot orb de ape / Şi chipului virtutea ca să pară / Un înger, ca în vremi de-odinioară / Când frâu-nvăpăierii sta să-mi scape! // Du paşii mei de oboseli aproape, / Paşi azi înceţi când anii mi-s povară, / Iar, de mă vrei, în piept revarsă pară / Şi lacrimi adă-mi iarăşi pe sub pleoape! // Şi de-i adevărat, Amor, că viaţa / Îţi duci cu-a noastre lacrimi dulci-amare, / Într-un bătrân speranţe nu-ţi mai pune: // Mi-i sufletul spre-alt ţărm întors cu faţa / Şi-mi face pietatea apărare; / Cu greu mai scoate flăcări un tăciune.”

Sonetul literar, cu spirit muzical

Spuneam că sonetul era ca o muzică, atunci de ce nu ar putea fi cântat? Se spune că poetesa franceză renascentistă Louise Labé, din perioada Evului Mediu, îşi cânta propriile sonete. Până acum, nu se cunoaşte o operă muzicală care să aibă la bază construcţia fixă a sonetului literar, motiv pentru care merită să aducem în faţă o adevărată valoare, inedită şi incontestabilă, care se află tocmai la Oradea, în centrul unei lumi în care sonetul literar domina cândva.

Oradea, demult, era numită de specialişti „capitala mondială” a rock-ului filarmonic (până la proba contrarie). Pe scurt, Florian Chelu Madeva (supranumele i-a fost acordat de naşul său de cununie, marele filosof Constantin Noica.) conducătorul „Rock Filarmonica Oradea”, a avut iniţial o „străfulgerare” intuitivă, un fel de „genialitate difuză”, care peste ani a dus la o „conştiinţă de sine” (ca să-l urmărim pe Hegel) şi care, la rându-i, a con-dus la un anume (alt) fel de „certitudine şi adevăr al raţiunii” (idem).

O adevărată invenţie: SONETUL MUZICAL

Astfel, în premieră absolută, la Oradea s-a născut „sonetul muzical”. În ce măsură va fi şi un pro-dus al spiritului, doar timpul va decide. Ştim că sonetul era conceput ca o formă strict literară, deşi se mai întâmpla ca acelea cu tematică amoroasă să fie acompaniate instrumental, datorită ritmului inevitabil cantabil. Însă de la un text gândit în formă fixă până la „împreunarea” lui cu numai două măsuri din J.S.Bach (!) este cale lungă. E vorba de măsurile 169 şi 170 ale „Fugii” din „Sonata a III-a de vioară” (muzicienii ştiu mai bine).

Bani să fie, căci multe se pot realiza şi sonetele literare pot deveni adevărate opere cantabile. Camelia Circa-Chirilă, profesoară de limba română în Arad, afirmă că elevii ei învaţă mult mai uşor (şi mult mai plăcut!) poeziile lui Eminescu, Vulcan, sau ale oricărui alt poet, pe muzică! Muzica lui Florian Chelu este, oarecum, direct proporţională cu textul sonetului (sau poeziei), deci nu putem vorbi de un „gen muzical”. Sonetul muzical insuşi ar trebui să devină un gen muzical! O o astfel de problemă s-a confruntat Florian Chelu şi când a înregistrat muzica la Uniunea Compozitorilor la Bucureşti. Neputând să incadreze muzica într-un singur gen, el a completat la gen: sonet muzical.

Nu ne rămâne decât să-l cităm: „O dată aflată, sperăm ca poziţia noastră să să aibă o opoziţie pe măsură să ducă la compoziţie”. Un joc (nu joacă!) de cuvinte pe măsura subiectului în sine. Dacă până acum s-au scris şi se scriu sonete literare, sperăm ca în viitor să se compună şi sonete muzicale, care vor rămâne în istorie tot atât de puternic precum cele literare.

Read Full Post »

SONETUL EUROPEAN

Sonetul, ca formă fixă literară, s-a născut în adâncul limbii italiene, prin trubadurii Iacopo da Lentini şi Pier delle Vigne
Relaţia dintre sonetul literar şi muzică este una deosebit de interesantă, spre deosebire de alte tipuri de poezii
Stricteţile sonetului ţin nu numai de formă, ci şi de idee şi de utilizarea bogăţiilor lingvistice

În acest număr v-am propus să aducem o atenţie deosebită speciei lirice numită: sonet, care în zilele noastre pare „desuetă”, deoarece secolul XX a adus în lumină versul liber, odată cu avangardiştii, dar totuşi, până atunci, sonetul reprezenta o formă prin care un poet îşi demonstra valoarea, rafinamentul scrisului şi puterea formei, idee care trăieşte încă şi azi, dar e mai puţin valorificată şi utilizată. Nu era şi nu este uşor să creezi, să clădeşti pe o idee, nişte versuri, respectând stricteţile formei fixe ale sonetului. Dar e o reuşită, un examen pentru fiecare poet.

Specia s-a impus în Evul Mediu şi a atins punctul culminant în Renaştere, când era la mare cinste. Acest sonet reprezenta o „ştachetă” de înaltă performanţă, mai ales între poeziile cu formă fixă.

Sonetul este un poem fix, compus din 14 versuri împărţite în 4 strofe, primele două de câte 4 versuri (catrene), iar ultimele două din 3 versuri (terţine). Cea mai nouă ipoteză afirmă că părintele sonetului este poetul Iacopo da Lentini, din sec. al XIII-lea care făcea parte din Şcoala siciliană.

Termenul de „Sonet” provine din fr. sonnet sau it. sonetto = „ton mic” (conform lat. sonare = „a suna”). Unii afirmă că iniţial, în provensală, sonnet denumea un text recitat sau cântat cu acompaniament instrumental. Deci, originea sonetului, am putea spune, este legată şi de cultura muzicală. Se pune şi întrebarea: în ce limbă au fost prima dată scrise sonete?

Primii cercetători cunoscuţi, precum G. Menage (1613-1692) sau P.L. Ginguéné (1748-1816) şi alţii după ei cred că el descinde din sunetul (son) rimelor alternative. Dar franţuzescul „son” este foarte înrudit cu italienescul „suono” (după latinescul „sonitus”), ori sono, ba chiar son, încât întrebarea rămâne nedezlegată.

Reamintim că provensalii îl asociau cu înţelesul de acompaniament muzical, ipoteză plauzibilă (după cercetătorul român C.D. Zeletin) „îndeosebi în cazul unor presupuse forme precursoare ale sonetului”, dar tinzând spre cizelarea formală la toţi trubadurii, truverii, minnezängerii importanţi ai Evului Mediu.

Totuşi, spre deosebire de prima ipoteză cu privire la originea sonetului, P.L. Ginguéné pledează pentru originea italiană, „fixându-l” ca inventator pe sicilianul Pier delle Vigne.
Totuşi, ipoteza este cam forţată, neexistând documente certe, fapt inevitabil în acele timpuri, dar ipoteza nu e de neglijat, câtă vreme e totuşi clar că sonetul a prins viaţă din „intrarea în rezonanţă” a spiritului provensal cu cel italian. Sigur e că acest fapt s-a realizat de poeţii curţii din Palermo a lui Frederic al II-lea, rege al Siciliei şi împărat al Germaniei (1194-1250), el însuşi poet, în jurul căruia gravitau „truverii provensali în refugiu la acest rege nesupus al Papei”. Se întâmpla în secolul al XIII-lea, moment în care putem spune, fără dubiu, că „sonetul apare în forma desăvârşită întâia dată” (afirmă Marcel Duţă).

Sigur, în timp, controversele au continuat. De exemplu, unii istoriografi susţin originea franceză doar bazându-se pe faptul că termenul „sonet” e pomenit în unele texte medievale. Astfel, el apare la „cel mai ilustru dintre truveri”, Thibaut de Champagne (1201-1253), rege al Navarei, sau în prima parte a cunoscutului „Roman de la rose” (scrisă de Guillaume de Loris). Cum însă termenul oscila între sonet, sonnets, ori sonnés, este evident că era o problemă de semantică ce nu fixa diferenţa dintre sunet şi poezie.

Din nou e clar că simpla grafie nu înseamnă deloc referirea directă la tipul de poezie cu formă fixă cunoscut şi azi. Cert este că şi istoria consemnează ritos: poezia franceză a cunoscut sonetul mult mai târziu, pe la 1525-1530, deci la apogeul Renaşterii, prin Mellin de Saint-Gelais (1491-1558) şi Clément Marot (1496-1544), ei cultivându-l mai mult ca o curiozitate, atentând oarecum la faima bine stabilită în Franţa a rondelului.

Controversele continuă (şi vor continua), dar istoricii îşi vor vedea de treabă, căci sunt aprinse şi subiective, dar ştim că sonetul îşi are rădăcinile în folclorul sicilian din sec. X-XI, mai apoi în cultura provensală şi chiar în cea arabă. Ca expresie strict de formă fixă am arătat unde a apărut prima dată.

Din celebra Şcoală siciliană a lui Frederic al II-lea (e primul curent artistic pe care îl atestă ca atare la unison istoria literaturii universale) îşi dispută întâietatea scrierii primului sonet amintiţii trubaduri Iacopo da Lentini şi Pier delle Vigne, ambii fiind notari ai regelui. Care este însă „imitatorul” celuilalt „nu se va şti precis niciodată” (C.D. Zeletin).

Putem numi cronologic, de-a lungul secolelor, mari nume ale creaţiei literare, mai ales în domeniul sonetului, ca să nu ne oprim la Renaştere, ci să descoperim întreaga Europă. Italienii Dante, Francesco Petrarca, Leonardo da Vinci (cu un singur sonet pe o pictură), Ariosto, Michelangelo Buonarroti (sculptor de fapt); francezii Joachim du Bellay, Pierre Ronsard, Gautier, Charles Baudelaire (pictor de fapt), Paul Valery; germanii G.R. Weckherlin, Johann Wolfang won Goethe, August von Platen, Martin Opitz; englezii: Th. Wyatt, E. Spencer, Shakespeare; spaniolii: J.B. Almogaver, Cervantes, Gongora. Se scria deci sonet de către marii poeţi, , într-o vreme când Italia „murise” de mult.

Vorba lui Shakespeare în „Othello”: „Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară”. În literatura română, primul sonet care vede lumina tiparului (1821) îi aparţine lui Gheorghe Asachi şi tot lui i se atribuie şi primul sonet consemnat (1810) în limba română.

În „Cartea sonetelor româneşti” după Gh. Cardaş, scriseseră sonete deja cam 200 de poeţi în acei 120 de ani de până atunci, iar acum, de asemenea, s-au scris foarte multe. Autori contemporani, unde amintim pe Paşcu Balaci, poet şi dramaturg orădean, avocat de profesie, care a scris nici mai mult, nici mai puţin de patru cărţi care conţin exclusiv sonete, grupate tematic. Sunt foarte mulţi poeţi, de altfel, care au scris sonete, aşa că îi vom aminti doar pe cei importanţi: Mihai Eminescu, Mihai Codreanu (care a inventat sonetul dublu), George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu şi, sigur, Vasile Voiculescu.

Şi, ca o curiozitate, dacă Eminescu a scris 26 de sonete, iar Voiculescu 90, ei bine Victor Eftimiu a scris peste 1000!

Interesant în sonet este faptul că, pe lângă stricteţea formei, acesta impune şi regula ca nici un cuvânt să nu se repete, cu excepţia, sigur, a conjuncţiilor, prepoziţiilor, verbelor auxiliare etc. De fapt, este o metodă de a ne depărta de sărăcia limbii. În general, ultimul vers trebuie neapărat să fie o concluzie. De exemplu, ca în sonetul „retrogradus”, fiecare vers are un înţeles unitar, putând fi citit de jos în sus, de sus în jos etc. Interesant că Sonetul s-a păstrat totuşi atât de mult timp în istorie, şi nici nu are să dispară vreodată, deoarece ideea unui poet poate fi blând structurată, împingându-l pe acesta să nu renunţe la ideea sa, din cauza rigorilor impuse…

Read Full Post »

Puterea divină

Încrâncenată, plâng de întristare,
Căci în durere, îmi provoc şi milă,
Mă-ncrunt, cu lacrima căzând pe filă,
De nopţi întregi cer vieţii îndurare.

La Domnul să mă rog nu ştiu, n-am stare,
Iar când privesc în sus, mă simt sfârşită,
Căci drumul ştiu că e-o nereuşită
Din start – s-ajung la El nu am răbdare.

Atâţia ani, atâtea trepte-n sus,
Atâta rău, atâtea săbii-n plus,
Ce îmi îngreunează depăşirea

Şi îmi scurtează supravieţuirea.
Dar Domnul mă priveşte cu iubire,
Şi culmea!-mi dă putere în neştire!

Mort ca mine nu există

Nefericită-s, studiind cadavrul
Din trupul meu, de ani de zile;
Uitând mereu de el, cu gându-n file,
Aplec un cap şi îmi… cobor moralul.

Nu înţeleg de unde-aşa pasivă
Şi ignorantă viaţa pe pământ.
Ce rost să mai murim? Suntem mormânt,
Înfăşurat în pâine şi colivă.

Şi suntem hrană pentru unii, alţii,
Suntem un adapost pentru bacterii,
Icoanelor să le intrăm în graţii,

Pe Domnul să îl oferim vederii.
Sunt moartă: mort ca mine nu există,
E groaznic să ai suflet de artistă.

De ce Dumnezeu?

Aş vrea să îl cunosc pe Dumnezeu
Doar faţă către faţă. Să-l privesc,
Să văd de pot, sau nu, să îl iubesc,
Mai mult decât orice, în gândul meu.

De ce, mai nou, la El mă tot gândesc?
De mult, scriam sonete de amor,
Cu dedicaţii nu ştiu cui, de dor,
Erotice sau nu (să-mi amintesc!),

Dar ştiu că nu puteam nicicum să scriu,
De Dumnezeul de deasupra mea.
Mă-nfiora şi gândul c-aş putea

În taină să mă rog atât de viu,
Cum fac acum, şi să creez mereu,
Cuvânt după cuvânt, un chip de zeu.

Read Full Post »

Azi, 15 Ianuarie 2010 se împlinesc 160 de ani de la naşterea marelui nostru poet Mihai Eminescu, ocazie cu care Oradea a strălucit în faţa lumii ca „Luceafărul” poeziei româneşti, moment marcat de o prezenţă inconfundabilă şi minunată, şi anume cea a maestrului Ion Caramitru, a cărui voce a răsunat la Casa de Cultură a Sindicatelor din Oradea, sală plină de orădeni dornici să asculte poezia lui Eminescu din glasul său. Întreaga atmosferă a fost caldă, plină de euforie, un cadru intim şi plăcut în care s-au împletit poezia cu muzica.

În început, tânărul Igor Antoniuc (venit din Republica Moldova, student anul I la Fac. de Drept din Oradea) ne-a încântat cu binecunoscuta piesă „Eminescu” a Doinei şi-a lui Ion Aldea Teodorovici, după care corul „D’al Segno” al Facultăţii de Muzică a încântat publicul cu piese corale, pe versurile lui Eminescu, sub bagheta dirijorului Valentin Lazăr.

Momentul apariţiei maestrului Ion Caramitru a stârnit aplaze nesfârşite, iar poeziile recitate de Domnia sa au răsunat într-un mod spectaculos. Între poezii se aflau: „Glossă”, „Trecut-au ani…”, „Dormi!”, „Eu e Dumnezeu” etc. Ca de obicei, un adevărat om de valoare ştie să atragă atenţia şi să stârnească admiraţia publicului.

Între artişti s-au aflat şi soliştii Florin & Florina Mariş, profesori la Facultatea de Muzică din Oradea, asistaţi la pian de Antoanela Elena Isaiu şi la flaut de Mircia Covaci. De asemenea, soţii Iuliana & Florian Chelu Madeva, alţi artişti de seamă, părinţii mei, au interpretat împreună piese pe versurile poetului. Florian Chelu a încântat şi prin două sonete: „Răsai asupra mea”, singurul sonet religios al lui Eminescu şi un alt sonet dedicat lui Shakespeare.

„Shakespeare, adesea te gândesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu,

Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe 
Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe.

Greşind cu tine, chiar iubesc greşeala”

Pe la sfârşitul spectacolului, Florian Chelu a invitat-o alături de el pe Iuliana, soţia lui şi mama mea, să interpreteze împreună piesa „Replici” şi frumosul cântec „Şi dacă…”. Piesele au avut succes la public.

În încheiere, Ion Caramitru a chemat artişii pe scenă şi, ca după un spectacol, toţi s-au aplecat în faţa publicului ascultător, în sutele de aplauze interminabile.
Spectacolul a avut loc cu sprijinul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor, al Teatrului de Stat şi al Inspectoratului Şcolar Bihor. Mulţumim orădenilor că au fost părtaşi la un eveniment spiritual şi cultural de o valoare neasemuită.

Read Full Post »

V-am pregătit un material mai interesant, pentru care am avut puţin de muncă, dar consider că este util oricui, datorită informaţiei pe care o transmite. Este vorba de cartea doamnei Aurelia Marinescu: „Codul bunelor maniere”, într-o formă recentă. Ei bine, desigur că am extras ce este mai important, pentru moment este doar o parte, dar sper să fiu harnică să scriu şi cealaltă parte.

Ce se înţelege prin bune maniere

Primul om politicos din lume trebuie să fi fost primitivul din grotă care şi-a înăbuşit strigătul anunţând găsirea hranei când a văzut că în apropierea lui dormea o femeie cu un copil în braţe. Nu putem şti cu certitudine, oricâtă imaginaţie am avea, dacă… Şi-a cerut cumva şi scuze!

Un gentleman: nu comentează în faţa unor terţe persoane gesturile şi vorbele soţiei sau ale copiilor, şi nici nu-i ceartă în faţa străinilor. Nu dezvăluie nimănui secretele sau dificultăţile lui familiale.
În societatea binecrescută se evită următoarele subiecte tabu: banii, bolile, copiii, politica şi religia.

Un domn din înalta societate: “În lumea noastră, ştii, buna creştere înseamnă totul.” Un om din clasa de mijloc: “Şi noi preţuim buna creştere, dar mai avem şi alte ocupaţii.”

Cum arată un om manierat

Mai mult săpun, mai puţin parfum

Important e să avem respect faţă de noi înşine: să ne impunem ore fixe de somn, să mănânce sănătos (cură de mâncare – slăbim mâncând puţin şi des), să se îngrijească de corpul său. De asemenea, un om manierat când intră în casă îşi dă în primul rând hainele de stradă jos şi apoi le ia pe cele de casă.
Condiţia esenţială ca aceste tratamente să dea rezultate este să le facem din timp şi constant. PERSEVERENŢĂ
O femeie care se respectă se va îmbrăca chiar şi atunci când va duce gunoiul, nu va ieşi niciodată în stradă în papuci de casă şi halat.
Mersul va fi totdeauna drept: putem încerca purtând pe cap o greutate şi să facem zilnic acest exerciţiu.
Când ne oprim pe stradă să discutăm cu cineva, e potrivit să nu ne sprijinim de nimic, să stăm pe propriile picioare, iar dacă avem vreun tic, să nu gesticulăm, ci să ţinem un pix sau o carte în mână. Vom evita să stăm cu spatele la cineva

Ţinuta

Un soldat italian este decorat pentru că nu trădase duşmanului străin secretele pe care le deţinea. Întrebat la sfârşitul ceremoniei cum de a reuşit această performanţă, soldatul le răspunde: aveam mâinile legate la spate. (Morala: să ne stăpânim gesticulaţia)
Aşezarea pe scaun: nu picior peste picior, spatele drept, picioarele apropiate, uşor lăsate în interior, sub scaun.
Când tuşeşti, strănuţi, sau caşti pui mâna la gură.
Orice om este mai plăcut când surâde, aşa că atunci
nu e indicat să se pună mâna la gură.
Când te ridici de pe scaun, e bine să nu tragi scaunul
cu forţă.
Niciodată nu se arată cu degetul o persoană.
Nu vă trosniţi degetele!
Uitaţi-vă în ochii celui cu care vorbiţi!

Salutul şi… sărutul

Bărbatul salută primul o femeie, chiar dacă aceasta este mult mai tânără decât el.
Tânărul/tânăra salută pe cei mult mai în vârstă
Inferiorul salută pe superior (soldatul pe comandant), dar dacă inferiorul este femeie, tot bărbatul va saluta primul (nu-i scade popularitatea unui director dacă salută femeia de serviciu!)
Femeia răspunde unui salut printr-un surâs şi o înclinare uşoară a capului
Bărbaţii salută doamnele dând uşor din cap, dacă au pălărie, o scot de pe cap, înclinând-o uşor, iar dacă femeia întinde mâna, o sărută (numai dacă femeia o întinde)
Când domnul întâlneşte femeia, renunţă la ţigară şi nu stă cu mâna în buzunare.

De asemenea, un bărbat se va opri şi-şi va scoate pălăria câteva secunde, când trece un convoi mortuar, sau când se intonează un imn naţional.
Sărutul şi îmbrăţişarea nu sunt permise pe stradă (deşi ce frumoasă ar fi o lume plină de îndrăgostiţi!)

Prezentarea

SE PREZINTĂ BĂRBATUL FEMEII
SE PREZINTĂ CEL MAI TÂNĂR CELUI MAI ÎN VÂRSTĂ
SE PREZINTĂ INFERIORUL SUPERIORULUI
În momentul în care două persoane se întâlnesc, va fi ca în cazul salutului: bărbatul se prezintă femeii, tânăra celui mai în vârstă, inferiorul superiorului.
În momentul în care prezentăm pe cineva cuiva, e bine să spunem şi două cuvinte caracteristice despre persoana prezentată, pentru a permite un subiect de discuţie.
Când ne prezentăm, este chiar ridicol să începem să ne enunţăm titlurile: profesor, doctor, inginer etc. Acestea pot fi descoperite pe urmă. Dar totdeauna ne vom spune întâi prenumele: Diana, şi apoi numele: Lăzău.

Atenţie cum vorbiţi!

AŞA NU
Îmi cauzează
A composta
A-ţi aduce aportul
Servici, salar
Ora doisprezece
Bleumaren
Mi-ar place
A concluziona, a atenţiona
Rămâneţi în telefon
Nu fii rău!

AŞA DA
Îmi face rău
A perfora (un bilet)
A contribui
Serviciu, salariu
Ora douăsprezece
Bleumarin
Mi-ar plăcea
A trage concluzia, a atrage atenţia
Rămâneţi la telefon
Nu fi rău!

Alte reguli de bună purtare

Nu e bine deloc să ne întrerupem interlocutorul
Este obligatoriu să punem în vază florile pe care le-am primit imediat
NU BÂRFIŢI! Dacă însă vine cineva să spună despre o altă persoană ceva, ironia perfectă ar fi să-i răspundeţi: dacă tot discutăm despre el/ea, de ce nu îl/o chemăm aici să audă ce ai de zis?
Persoanele care au mereu o vorbă bună pentru ceilalţi şi spun lucruri plăcute au foarte mulţi prieteni
Să nu generalizăm niciodată, e o dovadă de prostie. Ex: Toţi bărbaţii sunt la fel
Să nu ne amestecăm niciodată în problemele celorlalţi.
Deşi unele bancuri ne încântă, din păcate, o persoană educată se va abţine să le spună.
Omul se revoltă instinctiv faţă de o constrângere. CONTROL!
Când ne descălţăm? La noi acasă DA, în vizită NU!
Nu ţinem mâinile în buzunare, nici pe şolduri sau la spate, în societate.
E o lipsă totală de impoliteţe să vorbeşti într-o limbă străină cu un prieten, când acesta tot atât de bine cunoaşte limba pe care toţi cei din jur o înţeleg!

Read Full Post »

Cunoscutul şi iubitul nostru regizor Szombati Gille Otto s-a născut la Oradea, la 29 Ianuarie 1930, copil din flori dar, după cum avea să afle mai târziu, tatăl său fusese medic. Acesta nu l-a recunoscut, iar mama sa a murit de tuberculoză, foarte tânără. A stat el ce-a stat pe la bunici, dar mai mult a umblat pe străzi, nedorind să stea acasă, unde nu avea nimic interesant de făcut. Despre copilăria sa nu tocmai obişnuită ar fi mult de vorbit, dar în viitor vom afla mai multe, căci îşi pregăteşte un volum, care momentan este în manuscris.
Mai târziu însă, a fost înfiat de familia Ghilea (devenită ulterior Gille), tatăl său era român, iar mama unguroaică din Ungaria, venită apoi în Ardeal. În această familie Otto a simţit dragostea şi căldura unui cămin primitor, astfel că nu s-au mai despărţit niciodată. Aceştia au supravegheat atent educaţia lui, chiar dacă era o familie de oameni simpli. Mama sa a murit la 93 de ani, iar tatăl la nici 80.
A absolvit Liceul „Sf. Ladislau” din Oradea şi Institutul de Teatru din Cluj (Secţia Regie-teatru) în 1954. A lucrat la Teatrul de Stat din Oradea (secţia maghiară), apoi la Timişoara, după care s-a întors la Oradea…

Cum a ajuns la secţia română…

Un lucru important de constatat este că, la întoarcere, nu a mai mers la secţia maghiară, ci la secţia română, în toamna anului 1968. Era o perioadă foarte dificilă pe atunci la teatrul din Oradea, mai ales la secţia română. „Am fost solicitat de către Emmanuel Engel, directorul teatrului, să salvez cumva situaţia neplăcută. Eram mult mai tânăr. Am hotărât să dau o mână de ajutor. Era chiar criză: dacă la un spectacol veneau 20-30 de inşi era deja un lucru mare. Ambiţia directorului era să atragă din nou publicul, iar asta nu putea s-o facă decât jucând comedie.”, spune Szombati Gille Otto. Engel Emmanuel era – şi este – un om cu gusturi rafinate, aşa că nu se putea juca orice. Aşadar, i-a propus lui Otto „Heidelbergul de altă dată”, o comedie care era jucată la Bucureşti (Otto fusese inclusiv trimis la Bucureşti ca să vadă ce are succes la public.), cu Florin Piersic în rolul Prinţului Heinrich. Această piesă oriunde era jucată, avea succes. Aşa că, şi la teatrul nostru, pentru atragerea publicului, era nevoie de un început promiţător, şi anume cu o piesă de succes. Aşa că, ajuns la Oradea, i-a arătat directorului textul, şi s-a oferit, de asemenea, să regizeze această piesă, care avea să aibă un real succes. Iar succesul chiar n-a întârziat să apară. Spectacolele s-au ţinut de 55 de ori, atât la Cluj, cât şi la Oradea, iar publicul era deja prea numeros pentru sală, şi s-a menţinut aşa, aproape toată stagiunea. Au venit şi actori noi, „chiar eu am fost la institut şi am căutat tineri, şi fete, şi băieţi, nu doar cu 9 şi 10, ci şi pe cei cu 8”, şi au avut succes şi toate spectacolele erau reuşite.

Cum a ridicat Teatrul de Stat din Oradea, aflat în criză…

„Cel mai valoros lucru în cariera mea şi în relaţia mea cu teatrul românesc a fost întocmai această realizare: punerea în scenă a unor piese care au trezit publicul dintr-o adâncă plictiseală”. Mai precis, dintr-o adâncă hibernare, timp în care teatrul a stagnat din cauza personalului inexistent sau ineficient, motiv pentru care s-a apelat la o persoană competentă, şi anume la Szombati Gille Otto. „Am avut mare succes şi cu piesa Fluturii sunt liberi, unde am folosit muzică originală. Noroc că l-am găsit pe Florian Chelu, care a cântat la spectacol cu o tânără, Lidia Lăzău”, spune Otto.

Piesele regizate sunt numeroase

Din 1969, la secţia română (Trupa „Iosif Vulcan”): „Heidelbergul de altă dată” de W. Meyer, „Michelangelo de Al. Kiriţescu, „Moartea unui comis voiajor” de Arthur Miller, „Arca bunei speranţe” de I.D.Sârbu, „Vulpea şi strugurii” de G. Fuigueiredo, „Procesul lui Adam şi Eva” de Rudi Strahl (premieră pe ţară), „Revolta marinarilor de pe Caine” de Herman Wouk, „O fată imposibilă” de Virgil Stoenescu, „Muşcata din fereastră” de V.I.Popa, „Războiul Troiei nu va avea loc” de Jean Giraudoux, „Play Strindberg” de Fr. Dürrenmatt, „Viaţa e ca un vagon” de Paul Everac, „Bomba zilei” de Ben Hecht-Charles McArthur, „Marea gară nouă” de Victor Frunză (premieră absolută), „Piatră la rinichi” de Paul Everac, „Fluturii sunt liberi” de Leonard Gershe, „Micii farisei” de D. Psatas, „Madame Sans-Gêne” de V. Sardou şi E. Moreau, „Inimă de cristal” de Lev Ustinov, „Interviu” de Ecaterina Oproiu, „Joc dublu” de Robert Thomas, „Un weekend de adio” de Marc Sauvajon, „Lifting (Nici o zi fără dragoste)” de Pierre Chesnot.
La secţia maghiară (Trupa „Szigligeti”): „Antogona” de Sofocle, „Fizicienii” şi „Play Strindberg” de Fr. Dürrenmatt, „Vrăjitoarele din Salem” şi „Moartea unui comis voiajor” de Arthur Miller, „Învierea” de Lev Tolstoi.

Colaborări frumoase

Otto a fost mereu un om bun, cu un suflet mare, care, după cum afirma şi într-un interviu dat Elisabetei Pop, critic de teatru, că nu crede în dictatura regizorului. A avut şi o colaborare bună cu Paul Everac, deşi mulţi se plângeau de Paul că e un autor dificil, că nu te lasă să modifici sau să tai din textul său. Între cei doi exista o relaţie frumoasă, Otto i-a respectat textul şi Paul nu s-a plâns niciodată de spectacolele acestuia, ba chiar l-au încântat.
De asemenea, pe lângă frumoasele colaborări cu mulţi regizori, actori, muzicieni şi scriitori, Otto a avut şi o relaţie frumoasă cu scriitorul Gellu Naum, pe care acum îl regretă, recunoscând că a fost „pe lângă un mare scriitori, şi un om fermecător, un înţelept”, de care s-a apropiat în urma prezentării piesei „Insula” la Teatrul Maghiar din Timişoara.

Cariera de regizor a fost părăsită, oficial

Szombati Gille Otto, fiind la o vârstă destul de înaintată: 81 de ani, a fost nevoit să se lase de meseria de regizor, de o artă atât de iubită, din cauza sănătăţii. Deşi totuşi tânăr în sufletul său, nu conteneşte să-şi laude soţia, pe Anikó, care „e tot ce s-a întâmplat mai frumos în viaţa mea în ultimii 20 de ani”, alături de fiul său, Tomi, acum student.
Otto a suferit două infarcturi, iar medicul l-a pus să aleagă: ori cariera, şi nu rezistă, ori liniştea de acasă, unde mai poate înfăptui munci spirituale. La ultima sa regie, a fost invitat chiar în Los Angeles, s-au scris cronici, s-a făcut mult tam-tam în presă. Până la urmă, decizia a fost fermă: rămâne acasă.
Pentru ca ceilalţi să înţeleagă de ce la o anumită vârstă regia poate deveni o meserie obositoare, deşi plăcută în continuare, Otto ne aduce o comparaţie: „Un om nu uită niciodată examenul de bacalaureat, care este un examen unic, implicând emoţii şi bucurii sau tristeţi, nostalgii. Fiecare spectacol montat de un regizor, fiecare premieră, e ca un bacalaureat, pentru că, dacă elevul pică sau are note bune la examen, află colegii, profesorii, şcoala, dar aici, dacă o piesă nu e reuşită, atunci află nu doar teatrul şi oraşul, ci întreaga ţară! Iar asta aduce mari consecinţe: bune sau rele, în funcţie de reuşita spectacolelor”.

Volume publicate – o activitate intensă

Dar totuşi, deşi nu mai regizează de 12 ani, este un om activ în interior, reuşind să publice chiar şi câteva cărţi. Mai precis: cinci volume, şi încă unul, care încă e manuscris, despre viaţa sa, unde „s-a născut un nenorocit, dar cu minte”.
A publicat poezii şi aforisme, două volume: „Piatra filosofală” şi „Lampa lui Diogene”, volumul de poezie se intitulează „Soarta de vis”, un volum de teatru: „Mărul discordiei”, care cuprinde trei piese: „Omul şi legea”, „Mărul” şi „Balada telefonului”. Are şi un roman: „Mingi colorate în lumina soarelui”. De asemenea, recent a publicat piesa de teatru „Al treilea decalog”, unde e prezentată viaţa lui Moise în ultimele 24 de ore.
În ce priveşte ultima piesă, Moise, are o tematică foarte bizară. Prezintă viaţa lui Moise, altfel decât cunoscuta povestire biblică. În mod bizar, Moise a vrut să schimbe legile, dar nu a reuşit, din cauza evreilor. Moise a fost ucis de ei, cu pietre, dar aşa lovit şi supărat, a reuşit să ajungă la o prietenă, care era prezicătoare, aflând că va mai avea puţin de trăit. A dorit să moară într-un coşciug, iar legile să rămână pe veci… Piesa e scrisă în 24 de ore. Desigur, a fost şi ea tradusă în limba română de către Zeno Fodor, cel mai bun prieten al lui Otto, a fost şi trimisă la teatru, pentru a se juca, dar se pare că teatrul are alte priorităţi…

Read Full Post »

Older Posts »