Feeds:
Articole
Comentarii

Jean-Jacques_Rousseau_(painted_portrait)„…dar societatea îl perverteşte!” – O spune Jean-Jacques Rousseau, crez pe care nu-l împărtăşeşte toată lumea, însă. Totuşi, câţi nu ne-am spus: „Doamne, cât m-a înrăit societatea”, sau „Societatea actuală te face egoist, rău, intolerant şi nepăsător”. Sigur, nu mă refer la acei oameni care se nasc cu o „pată” genetică (din părinţi alcoolici sau cu probleme de natură psihică), nu mă refer nici la acei oameni care au o predispoziţie spre a comite infracţiuni, crime de exemplu (aşa-zişii psihopaţi), care dacă n-ar exista, probabil n-ar exista nici poliţie, nici justiţie, nici procuratură etc.

Aşa se face că omul, ca fiinţă creată de Dumnezeu – această idee divină, îmbrăţişată de mai toate culturile lumii, sub o formă sau alta, este o fiinţă raţională şi socială. Omul este o „încăpăţânare, o idee”, spre a ne exprima cu filosoful Constantin Noica, menit să aşeze lucrurile într-o ordine dirijată, oarecum, de Creator, pentru a cultiva armonia. Din păcate, însă, de-a lungul vieţii, un om normal întâmpină diferite greutăţi, are parte de eşecuri sau realizări, iar o dată cu înaintarea în vârstă şi cu înţelegerea lumii din jurul său, devine, se pare – mai rău, mai egoist. Oare dacă nu ar exista toate aceste neajunsuri, omul ar mai deveni atât de rău? Ce îl face rău? Nu pot spune că deţin răspunsul, nici pe departe. Dar din proprie experienţă, şi sigur nu sunt singura care simte aceasta, societatea, oamenii au ajuns să mă facă precum sunt şi eu câteodată: reticentă, neîncrezătoare, uneori chiar rea. Fără să vreau, şi uneori chiar cu persoane care nu merită. Este, deci, o problemă cu această societate – şi nu doar la noi, în România, ci în toată lumea…

Fiind absolventă de liceu pedagogic, am avut experienţa unor învăţături despre ce presupune educaţia, societatea, presiunile externe asupra copilului şi alte interacţionări ale acestuia cu lumea exterioară. Putem spune că un copil e rău? E eventual răsfăţat. Un copil se joacă şi priveşte lumea ca pe o necunoscută, fiind dornic să ştie cât mai mult şi înţelege greu când i se explică cum că anumite lucruri nu are voie să le facă. Nu le-ar face din răutate, le-ar face din curiozitate. E drept, un copil nu are încă intelectul bine format să înţeleagă tot ceea ce i se explică, însă o educaţie progresivă întru morală şi bunătate îl poate pregăti frumos pentru viitor. Ulterior educaţiei părinţilor (cei şapte ani de-acasă), urmează acea etapă în care şcoala devine, în mare parte, responsabilă de viitorul copiilor.

Este necesar ca, la o anumită vârstă, copilului să i se explice, cât mai coerent, ce este bine şi ce este rău. Nu trebuie nici lăsat să facă absolut tot ce doreşte, dar nici să fie îngrădit la maximum, ajungând astfel să privească familia sau şcoala ca o închisoare. Orice om normal atinge un nivel al intelectului în care poate înţelege, dacă i se explică raţional şi prietenos, cu ce se „mănâncă” această lume şi cum trebuie el să o privească. Şi, desigur, ce ar fi de făcut. În caz contrar, pot exista deviaţii, iar copilul să se piardă pe drum, lăsându-se influenţat nu tocmai de cele mai bune ..grupuri.

De asemenea, copilului nu ar trebui să i se dea totul de-a gata. Nu va mai aprecia ulterior munca, banul muncit, va claca mai uşor în faţa unor greutăţi, în viitor, când părinţii nu vor mai avea puterea de a-l controla, iar astfel, riscul ca acel copil să se piardă, este mai mare. E greu, în ziua de azi, să acorzi o atât de mare atenţie educaţiei copilului, iar majoritatea părinţilor îl ţin de dimineaţa până seara prin grădiniţe, cu bone sau cu bunicii. De multe ori părinţii greşesc impunând prin forţă anumite activităţi copilului, sau o atenţie exagerată care l-ar putea sufoca. Este important ca un părinte să devină prieten cu copilul său şi să-i ofere libertatea de a alege ce să facă în viaţă – asta… în special înainte de a termina şcoala…

Ar vrea un copil să fie rău cu părintele său? Un adolescent? Nu cred. Părinţii vor, în cea mai mare parte, tot ce e mai bun pentru copil. Dacă se naşte vreo „răutate”, este din cauza unor presiuni exagerate ale părinţilor, o atenţie sufocantă sau din cauza dorinţei permanente de control al părinţilor care, din păcate, uneori nu ştiu să se oprească. Adică nu realizează că acum copilul lor e mare şi dornic să decidă pentru viaţa lui. În cazul în care copilul pare că se depărtează de nişte norme morale şi de bună cuviinţă, este important, desigur, ca părinţii să intervină, cum pot şi indiferent de vârstă.

Deci, cine ne face răi? De ce am vrea să facem rău celuilalt? Dar celălalt de ce este rău cu noi? Care este, în fond, scopul unui om, atunci când devine rău? Ce rezolvă? De ce o face? … iată nişte întrebări la care m-aş bucura să am parte de nişte opinii, din partea celor care vor avea răbdare să citească aceste rânduri de azi şi aş vrea să ştiu: poate totuşi omul să fie bun? Sau…să rămână bun, aşa cum l-au născut Mama şi Dumnezeu, când a ajuns pe lume?

Alexandrina Chelu

Anunțuri

PoliticaRaţionament …după o carte a lui Constantin Noica.

Gândiţi-vă, dragi prieteni republicani sau monarhişti, psd-işti sau acl-işti, creştini ori evrei, căci ţine de ţara care ne găzduieşte între ale sale dragi …graniţe (era să zic gratii ) !!!

La început a fost Monarhul, cel menit spre a uni neamul, am fost Monarhie, iar la un moment dat în jurul acestuia s-au adunat aristocraţii (pentru că Monarhul prea era plin de putere), doritori a-l distruge. Deci am devenit o Aristocraţie.

Ulterior, aristocraţii au devenit urâţi de marea masă a muncitorilor, care erau jigniţi şi batjocoriţi de aristocraţii bogaţi şi părtinitori, declanşând oligarhia. Comunismul a adus lumea la un nivel „prea” egal, făcând astfel discriminări între cei care dădeau mai mult şi cei care dădeau mai puţin, „îngropând” sentimentul de concurenţă şi diminuând sentimentul de responsabilitate, desigur.

În urma unor revoluţii, se ajunge în final la cea mai corectă (aşa-zis corectă) formă de conducere: Democraţia. („Demsmcrateia, monstrule vorbăreţ” – citat din Mihai Eminescu). Lumea are libertăţi, drepturi, economie de piaţă, concurenţă etc.

Dar şi lumea, având prea multe drepturi, şi-o ia în cap, devine egoistă, consumă exagerat, risipeşte, pierde simţul răspunderii, iar într-un final ajungem la un mare HAOS – Anarhia. Ce se întâmplă atunci? E jale – lume destrăbălată, scăderea puterii de control a populaţiei, pierderea oricărui echilibru şi un colaps total al economiei şi pieţei de consum, în final.

În acest moment de „disperare” naţională, trebuie acţionat cumva… şi ajungem cumva la a ne dori din nou unitate, avem nevoie de cineva care să readucă echilibru şi încredere, şi speranţă, pentru un viitor sigur şi fără „zguduieli” politico-economice. E oare Monarhul punctul de siguranţă al naţiunii? Oare ne-am putea întoarce la Monarhie?

Ne aflăm noi, oare, în …ANARHIE?

kingdom_of_romania_stema_regalaDragi prieteni, vă propun un raţionament (comico-politic) la început de drum într-o campanie electorală, pe care eu o vreau elegantă, dar cu siguranţă alţii o vor face suficient de agresivă. Se adresează în special monarhiştilor, pe care eu îi stimez şi între care …mă aflu şi eu.

Primesc nenumărate întrebări referitoare la: ce legătură există între Monarhie şi PSD? (Ţinând cont că eu sunt şi-şi). Legătură NU EXISTĂ, vă asigur. Există în schimb altceva: lipsă de respect, nedemnitate, ură chiar pentru propriul neam – ceea ce este cel mai trist şi a dus, în final, la ceea ce am ajuns acum ca popor.

Poate fac rău, poate fac bine, dar VĂ ASIGUR că mă implic în ceea ce se numeşte „viaţă politică” doar pentru a putea face ceva pentru comunitate (momentan la nivel local) – şi plătesc adesea scump, chiar şi cu sănătatea… „respectele” unora. Dar, trecând peste acestea, fiindcă cei care mă cunosc cu adevărat şi mă apreciază, ştiu că vor înţelege, nu vreau să mai risipesc aici rânduri… fără de folos.

Continui raţionamentul: vrem Monarhie? Şi eu vreau, vă asigur. Dar Monarhia nu poate fi instaurată decât prin modificarea Constituţiei României, unde avem nevoie, inevitabil, de Parlament – organul suprem legislativ al ţării. Adică, de legiutori. Adică, de deputaţi şi senatori, adică de POLITICIENI. Deci, până una alta, ne rămâne să votăm, ca cetăţeni, în alegerile care vin…şi pleacă. Acum urmează alegerile Prezidenţiale, unde noi trebuie să alegem un preşedinte. Noi nu vrem, dar ce putem face? Să nu mergem la vot? Atunci vor merge membrii de partide

Continui raţionamentul şi spun: dacă noi, monarhiştii, nu mergem la vot, atunci vor vota alţii… şi tot vom avea preşedinte. Doar că fără participarea noastră. Aşa că, nu mai bine ..ne dăm şi noi…”cu părerea”? Continui: PSD este cel mai mare partid din ţară, la momentul actual şi destul de stabil, în ce priveşte denumirea, continuitatea etc. Adică: avem mulţi membri…

Ce s-ar întâmpla dacă monarhiştii şi cei care nu sunt membrii de partide, nu ar merge la vot? Atunci ar merge doar activiştii de partide. În consecinţă, foarte probabil să iasă candidatul PSD, dacă are cei mai mulţi membri… Şi, veţi fi fericiţi ? Unii da, alţii sigur nu. Merită să nu ne expunem părerea prin vot? Vorba aceea, şi dacă-l anulăm, măcar avem „prezenţă”, ne-am făcut datoria, ne-am expus opinia.

Eu vă propun un singur lucru, momentan…în ce mă priveşte: nu vă mai puneţi întrebări referitoare la legătura dintre Monarhie şi PSD, fiindcă cei mai mulţi dintre noi cunoaştem psd-işti care ţin cu Regele şi Monarhia, dar şi pnl-işti sau pnţcd-işti care… nu sunt şi monarhişti. Deci nu este o regulă… Regula a fost, eventual, o prejudecată, care există şi în ziua de azi, pentru că unii nu ştim să depăşim graniţa şi să privim alte forme de guvernământ, alte sisteme de conducere… Există şi au existat monarhii social democrate: Norvegia, Suedia, Danemarca, Anglia, pe care eu le privesc cu respect şi demnitate, pentru că întâlnim nişte calităţi ale popoarelor extrem de importante, dincolo de orice fel de politică a statului: respect faţă de neam, disciplină, simţul răspunderii, interes faţă de imaginea ţării, muncă… pentru un popor, acestea creează o atmosferă de reală stare de bine şi nu un scandal politic perpetuu…cum se cam întâmplă la noi…

Vă îmbrăţişez … şi sper … că veţi înţelege…

Şi dacă tot am ocazia, îmi exprim aprecierea faţă de deputatul PSD monarhistPeia Ninel care, prin acţiunile sale, promovează valorile naţionale şi Monarhia. Respect!

CarmenLansarea de carte a prietenei poete Carmen Simion din Paşcani a avut loc chiar la Ipoteşti, în cadrul evenimentului „Ziua Mondială a Poeziei”, organizat de poetul Constantin Cristescu, unde au avut loc mai multe lansări. Întru susţinerea poetei am venit mai mulţi, din mai multe părţi: eu cu tatăl meu, Florian Chelu Madeva, direct de la Oradea, Constantin Moldovan şi Cristian Tonolla din judeţul Suceava, dar şi prieteni ai poetei, din zonă. A fost o adevărată încântare să te afli pe plaiurile natale ale poetului Mihai Eminescu, iar faptul de a te afla acolo chiar în cadrul unei lansări de carte, a fost chiar o onoare.

Despre cartea poetei Carmen Simion am spus câteva cuvinte, mărunte şi sincere, care au izvorât din sufletul meu, pentru ea ca om, şi pentru ea ca poet. Vă transmit aceste gânduri şi în scris, după ce le-am mărturisit în viu grai, la Ipoteşti, cu mari emoţii:

„Carmen Simion – un om cum nu am mai întâlnit vreodată şi cum cu greu mai poţi întâlni, deci nu pot decât să mă simt bucuroasă că eu l-am întâlnit. Şi mai mult, mă bucur că m-a ales pe mine să pot scrie câteva cuvinte despre volumul ei de debut: „Fărâme de suflet”. În sinea mea mă gândeam că nu sunt chiar o persoană avizată să vorbesc despre o carte, eu având la bază doar un mic volum de sonete cu care am debutat, însă mi-a venit în minte un „gând răzleţ” – spre a mă exprima cu poeta –, cum că fiecare poet, mai mic sau mai mare, a avut de fapt la un moment dat doar o carte – adică volumul de debut! Indiferent dacă după acea carte au mai urmat o sută, una sau niciuna.

15
Astfel, nu pot să spun decât că poezia lui Carmen mă bulversează, este plină de metafore, aproape la fiecare vers. Ai spune la un moment dat că te sufoci, că te blochezi în mersul liric, dar ajungi să te obişnuieşti cu felul ei de a scrie, de a fi, încât Carmen şi-a câştigat în rândul poeziei un lucru foarte important: un stil. Dintr-o mie de poezii, în care s-ar afla poezia lui Carmen, aceasta va ieşi în evidenţă prin stilul deja specific poetei.
Nu voi da prea multe expresii, prea multe exemple, pentru că asta ar însemna să iau toată cartea la citit – iar asta este de datoria cititorului, nu a Nu voi da prea multe expresii, prea multe exemple, pentru că asta ar însemna să iau toată cartea la citit – iar asta este de datoria cititorului, nu a criticului. gândurilor, pe care Carmen reuşeşte să le aşterne pe hârtie cu întregul ei suflet – suflet de care trebuie să avem grijă şi să-l protejăm.
Totuşi am să vă spun o expresie – luată total întâmplător – din volum: „Vioara se roagă la muze căutând pace şi-n praf de tobe”. Cine Dumnezeu ar mai fi gândit aşa ceva, îţi spui?! Sau „Subsemnata eu, fericire, domiciliată în vis cu iubire” – adică un fin amestec între metaforele specifice poeziei cu limbajul unor expresii specifice unor… relaţii cotidiene! Gen: acte, contracte, „proces scris” – adică expresii total neromantice, chiar apoetice. Sau cel puţin despre care am învăţat la şcoală …că nu fac parte din limbajul specific liricii. Ca jurist, pot să recunosc că asemenea combinaţii pot fi periculoase, însă Carmen a avut curaj să o facă şi pentru aceasta eu o felicit din inimă! Iată că eu n-am atins această performanţă. CÂNTUL său, joaca sa – răsar, cu adevărat, din toată fiinţa poetei!
De asemenea, Carmen chiar este omul care scrie pe moment exact ce simte, ea îşi descrie perfect starea, versurile ei nu mint, este spontană şi plină de imagini artistice – aş putea spune imagini chiar simpatice – care efectiv îl bulversează pe cititor. Adică deseori trece de la o stare la alta, dar cu o rapiditate extremă. Smulge o lacrimă cititorului, dar ea nu apucă să ajungă pe obraz în jos până la buze, că deja răsare un zâmbet, astfel că lacrima şi zâmbetul se contopesc într-o armonie… halucinantă!”
Alexandrina Chelu

IMG_2064

Cu ocazia împlinirii a 450 de ani de la trecerea în eternitate a geniului Michelangelo Buonarroti la 18 Februarie 2014, Florian Chelu Madeva s-a hotărât să mai scoată o carte, de data aceasta cu integrala sonetelor pictorului Capelei Sixtine, în număr de 76.

De data aceasta, am ales să facem lansarea volumului de sonete la Bucureşti, în premieră pentru fundaţia Rock Filarmonica Oradea, pentru a ne bucura de prezenţa traducătorului lui Michelangelo: C.D. Zeletin. Din păcate însă, starea precară de sănătate l-a împiedicat să fie prezent.

Invitaţi de onoare au fost poeta Ana Blandiana, care a lăudat opera muzical-literară a lui Florian Chelu Madeva, respectiv scriitorul Radu Cârneci, un maestru al sonetului şi autor al unei consistente antologii în trei volume cu sonete româneşti, de unde de altfel Florian Chelu s-a inspirat pentru cele patru volume ale sale de sonete muzicale româneşti. Au interpretat sonete muzicale David Bryan (din Shakespeare) şi Alexandrina Chelu (din Louise Labe, Ana Blandiana, Compiuta Danzella Fiorentina şi Veronica Franco), respectiv Florian Chelu a cântat un sonet de Michelangelo, un sonet al scriitorului C.D. Zeletin şi un sonet de Eminescu (Răsai asupra mea).

Din iniţiativa lui Radu Cârneci, au mai luat cuvântul în sală acad. Mihail Diaconescu (care ne-a introdus în istoria fascinantă a acestei forme fixe de poezie, care se dorea, spunea dumnealui „o artă distinctă, datorită formei şi muzicalităţii sale”), poeţii Mihai Prepeliţă, Florica Ceapoi, Theodor Răpan (autor al unui monumental volum de sonete: „365+1 inconosonete”), Anatol Covali (autor al unui volum impresionant „365 sonete”), Petru Solonaru şi Florentin Popescu.

De asemenea, în sală au mai fost prezenţi, în public, personalităţi din diferite domenii de activitate: actorul Mihai Bisericanu, regizorul Mihai Lungeanu (Teatru Radiofonic), scriitoarea Antoaneta Iordache, primarul comunei Mănăstirea Humorului, prof. Constantin Moldovan (un adevărat sonetist, căruia îi aşteptăm cu nerăbdare volumul de versuri), sociologul Cristina Prodescu, dna. Mariana Stănescu (Radio Antena Satelor), dl. Alexandru Rusu (Radio România Actualităţi), scriitorul Emmanuel Engel (fost director al Teatrului de Stat din Oradea, actualmente Teatrul Regina Maria), dna. Loreta Popa, dl. Ion Bădoi din Teleorman etc.

Evenimentul s-a bucurat de un real succes, pe care poate nici nu l-am sperat într-un oraş aglomerat precum Bucureştiul, ocupat poate cu multe alte activităţi politice, sociale şi de orice altă natură, dar nu culturală. Sper că am reuşit, prin mica noastră acţiune, să „resuscităm” istoria literaturii universale, să „zdruncinăm” sonetul şi muzica în uniunea lor cea mai profundă şi să atingem, astfel, inimile celor care iubesc frumosul – arta şi cultura.

2Într-o seară uşor tristă, în care simţeam aproape că mă scurg şi-mi pierd toată suflarea, făceam corecturi alături de tatăl meu la cea mai nouă operă a sa în derulare: Sonetul lui Michelangelo. La un moment dat, am oprit firul corecturilor şi l-am întrebat: „Tati, la ce folosesc toate acestea? În timp ce noi suntem concentraţi la corecturi pe care le considerăm importante, alţi oameni protestează în ţară, alţii ne jignesc pe cei care nu ieşim şi ne acuză că nu ne interesează ce se întâmplă în jurul nostru”. Adică, mai precis, îmi puneam întrebarea: ce rol are artistul în societate şi de ce unii oameni consideră că noi, artiştii, nu avem niciun folos?

În acel moment, tata s-a oprit din corectură şi mi-a răspuns: „Dina, întâi şi întâi trebuie să facem diferenţa între artişti şi artişti. Sunt unii artişti care sunt meniţi să distreze poporul, să-l binedispună, să cânte, să creeze, să picteze ceea ce doreşte poporul, iar ceilalţi artişti sunt cei slujesc efectiv cultura reală, acolo unde ne găsim identitatea adevărată. Ei bine, aceşti artişti nu sunt meniţi să distreze poporul, pentru că această cultură nu este distracţie”.

Atunci, continuând, am întrebat: „Dar tati, la ce folos această cultură adevărată, dacă oamenii nu sunt interesaţi de ea şi problemele sociale cu care ne confruntăm şi pe care, desigur, nu le putem ignora, sunt cu mult mai mari decât creaţia, arta, cultura sau alte forme de exprimare artistică?”

Atunci tata mi-a răspuns: „Nu trebuie să ignorăm problemele sociale, aici este vorba de a face artă şi cultură adevărată pentru popor, pentru demnitatea acestuia şi pentru a-i crea identitatea, dincolo de orice alte probleme cu care acesta se confruntă”.

Ascultând acestea, mi-am adus aminte de o vorbă a cărturarului Iosif Vulcan: „Cultura va salva Românimea”. Simplu, scurt, la obiect… Astfel, îmbărbătându-mă, încercam să îmi imaginez cum popoarele lumii ne vor respecta pentru valorile pe care le avem, trecând uşor graniţele şi constatând că… şi nemţii se laudă cu un Goethe, chiar dacă nu toţi îl citesc, toţi italienii se laudă cu un Michelangelo, chiar dacă nu toţi îi cunosc sonetele, ci mai degrabă arta plastică etc.

Cultura adevărată a avut menirea de a construi poporului o identitate, de a-i modela limba, de a-i crea imaginea în faţa celorlalte popoare ale lumii. Deşi noi, ca popor, am spus că nu avem nevoie de Brâncuşi, care a plecat în Franţa, totuşi ne lăudăm cu el. N-am avut nevoie de CIoran, ne lăudăm cu el. N-am avut nevoie de mulţi alţii… dar acum ne mândrim că fac parte din poporul nostru.

Sper ca, într-o zi, să ajungem să ne respectăm unii pe ceilalţi, indiferent de profesiile şi ocupaţiile pe care le avem, căci avem nevoie de toate şi de toţi, aşa cum suntem. Niciun om nu este inferior sau superior celuilalt. Fiecare este înzestrat de Dumnezeu cu un talent şi trebuie să ne acceptăm aşa cum suntem, încercând să cultivăm frumosul şi să credem în ceea ce facem.

În momentul în care poporul va spune: nu avem nevoie de cultură, atunci ne vom putea declara desfiinţaţi ca popor de pe harta lumii…

Imagine

Un sonet ce în această seară mi-a frânt inima…

Se pregătesc lucruri măreţe în astă lume… pentru 2014! Acestea vor veni din ROMÂNIA!

Când se iubesc doi oameni în tăcere,
încât destinul ce-ntre ei se-mparte
rănind pe unul, altul e pe moarte,
şi-n două inimi caste stă o vrere;

şi când, eternizat, un suflet cere
din două trupuri zbor spre cer, departe;
când c-o săgeată două piepturi sparte
aprinde-Amor cu tainică putere;

şi când ei speră cu înfrigurare
într-un sfârşit comun şi, peste-aceste,
iubindu-se, nu se iubesc pe sine;

şi când iubirea lor e mult mai mare
decât o mie de iubiri – cum este
în stare supărarea să-i dezbine?

Traducerea: acad. C. D. Zeletin