Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Oameni de valoare’ Category

Uneori nu există cuvinte destule pentru a putea să exprimi o durere pricinuită de pierderea unui om puternic şi valoros, pe care l-ai cunoscut şi te-a încântat cu talentul, grija, frumuseţea şi bunătatea sa. Lavinia Steer, cunoscuta artistă – regizor de teatru şi arbitru de câini, mamă şi prietenă, va rămâne în gândurile noastre un suflet curat care nu merita să ne fie luat atât de curând, însă cine ştie, poate acolo va fi mai bine pentru ea, şi în general pentru astfel de oameni, care nu sunt apreciaţi pe pământ, cum e cazul multor artişti care au plecat dintre noi.
Pentru cei care nu au cunoscut-o, o postare din Adevărul.ro vă va lumina puţin. Merită!
http://www.adevarul.ro/locale/oradea/Lavinia-Steer-valoros-sistemul-intr-un_0_382762218.html

Cu tot sufletul, condoleanţe familiei îndoliate, doamnei prof. Elena Steer şi prietenei Olivia Steer, un gând bun şi sincer din partea întregii familii Chelu.

Un simbol, un ultim cuvânt, o poeziei dragei Lavinia, scris sub o urmă de tristeţe şi dezamăgire, în acelaşi timp, faţă de acest sistem în care trăim.

Unui om deosebit (Lavinia Steer)

Mă înspăimânt când văd cum trece vremea
Şi oamenii pe care îi admir se duc,
Mă-ntreb ce timpuri eu atunci o să apuc,
Pierdută-n agonie,-n rând cu lumea…

La-nmormântare-a zis un preot bine:
„Fii bun, căci e merindea ta în ceruri”,
Şi lasă-n jurul tău doar zâmbet, pururi,
O amintire-a omului din tine!

Nu eşti un simplu om, eşti o artistă,
Şi vei rămâne-n veci, căci chipul tău
A-nseninat o serie de oameni

Ce-acum au plâns, ascunşi de o batistă.
Acum, ce să mai zic? Mi-e mult prea rău,
Ştiind că alţii lângă tine-s nimeni…

Alexandrina Chelu

Reclame

Read Full Post »

Alexandrina Chelu: Aflând, „din vorbă în vorbă”, „ba de la unu’, ba de la altu’”, că împliniţi în curând o vârstă impresionantă, m-am gândit să vă provoc la o discuţie. De fapt, cunoscuţii din Oradea, află din 5 în 5 ani, că sunteţi „în formă”, pentru că au apărut interviuri în presa locală când aţi împlinit 75, apoi la 80 de ani.
Emmanuel Engel: Şi am de gând să continui, la 90, 95 şi aşa mai departe. Mă bucur că eşti la curent cu acest eveniment, important pentru mine şi nebăgat în seamă de mulţi.
E adevărat că, în 26 Iulie 1925, am deschis ochişorii şi am scos primele sunete, la Vaslui. De ce acolo? Pentru că la vremea aceea, nu prea existau maternităţi şi naşterile se petreceau acasă, asistate de o moaşă, în cel mai bun caz. Mama a plecat să nască la părinţii ei, care se aflau temporar la Vaslui. Tatăl ei, englezul George Smith, specialist în motoare cu aburi, monta această instalaţie la fabrica de ulei de acolo. Şi aşa am ajuns…”vasluian”!…
Cred că mai era un motiv care a îndepărtat-o pe mama de casa proprie din Galaţi. Tatăl meu, Rudolf Engel, se îmbolnăvise de plămâni în tranşeile Primului Război Mondial şi starea lui se agravase. Din păcate, a şi decedat, când aveam un an şi jumătate.
Alexandrina Chelu: Cred că este foarte greu să afli, printre primele lucruri ce le descoperi în jurul tău, că eşti orfan. Când ceilalţi copii, au cui să spună „tată” şi „mamă”, îţi lipseşte „ceva”.
Emmanuel Engel: Norocul meu a fost că, atunci când am început să judec, cu mintea mea de copil, nu ştiam dacă-mi lipseşte „ceva”, pentru că eram în casa bunicilor, la Constanţa, şi ei erau „totul” pentru mine. Bunicul se ocupa de-acum de motoarele cu aburi ce pompau petrolul la export.
Din când în când, mama trimitea câte o carte poştală din Galaţi. Bunicul o citea cu glas tare, inclusiv semnătura: Jessy. Eu întrebam: „Cine e Jessy?”. Mi se răspundea: „E mama ta!”. Construiam treptat, în imaginaţie, portretul acestui personaj, pe care l-am numit „mama Jessy”. Ea s-a mutat la Constanţa, când aveam vreo 5 ani şi i-am spus tot „mama Jessy”, până la 9-10 ani. Atunci, ea s-a recăsătorit cu un constănţean, dar eu am rămas tot la bunici. Mergeam „în vizită” la ea, în noua locuinţă şi eram tratat ca un „musafir”. Nu mă puteam despărţi de bunici.
Dar timpul nu iartă şi i-am pierdut pe ambii bunici când aveam 15 ani, când abia terminasem cursul inferior al liceului. Din păcate, a intervenit un mare semn de întrebare: „Ce fac de-acum?”. Acel al doilea soţ al mamei, nu mă putea ajuta să termin şcoala. Părerea lui era că ar trebui să învăţ o meserie. Eu voiam să învăţ, tot la liceu şi, eventual, chiar mai departe. Eram foarte bun la carte şi astfel am atras atenţia unor rude apropiate cu o stare materială bună, ce s-au oferit să mă ajute. Astfel că am învăţat următorii ani de liceu la Bucureşti şi la Rm. Sărat. După aceşti doi ani, petrecuţi la rude, m-am hotărât să dau concurs la liceul militar, unde am reuşit, scăpând de dependenţa de alţii. Ultimii doi ani i-am făcut la Liceul Militar din Craiova.
Fiindcă intrasem deja în război, după bacalaureat am fost repartizat la o şcoală de ofiţeri şi obligat astfel să îmbrăţişez cariera militară. Dorinţa de a învăţa m-a îndemnat să urmez la „fără frecvenţă” o facultate. Când armata a făcut reduceri masive, am devenit „civil” din cauza dosarului meu, pe care scria: „tatăl german, mama englezoaică şi rude în Occident”.
Când am venit la Oradea, nu ştiam dacă voi găsi atâtea lucruri interesante, ca şi la Sibiu, unde locuisem 5 ani. Ei bine, n-a fost deloc aşa! În primul rând, m-a cucerit frumuseţea oraşului, apoi bogăţia datelor culturale ale trecutului său. Astfel că, cei 14 ani petrecuţi la Oradea, m-au legat sufleteşte pentru totdeauna de acest loc.
Alexandrina Chelu: De altfel, în cei 14 ani orădeni, aţi avut şi unele realizări.
Emmanuel Engel: Poate am făcut câte ceva. Nu chiar cât aş fi vrut. Eu nu pot sta degeaba. Mi-e străină aşazisa „lâncezeală”. În copilărie eram numit „neastâmpărat”, iar mai târziu „agitat”, sau „neliniştit”. Nu am fost mulţumit niciodată să stau „la locul meu”, totdeauna fac proiecte, sau pregătesc în imaginaţie „câte ceva”. Când am venit la Oradea, am aflat o grămadă de lucruri noi despre Iosif Vulcan, personalitate ce merita o „casă memorială”, mai ales pentru un echilibru cu Ady Endre, contemporanul său, căruia i se făcuse una. Cu eforturi şi perseverenţă, am reuşit să o realizez, chiar dacă majoritatea materialului expus a fost preluat de la Biblioteca „Astra” din Sibiu. Concomitent cu inaugurarea noii case memoriale, s-a reuşit scoaterea seriei a V-a a Revistei „Familia”, în cadrul „Centenarului” acestei publicaţii, prilejuind o mare sărbătoare culturală cu răsunet naţional.
Când Muzeul Regional se zbătea, într-un local mic, cu lipsă de spaţiu, în imediata apropiere de Palatul Baroc – fost sediu episcopal – fusese ocupat prin Crucea Roşie de refugiaţii greci, ce ruinaseră această clădire, ce nu se potrivea destinaţiei de a fi cămin pentru sute de oameni. Datorită unor împrejurări favorabile, s-a reuşit scoaterea refugiaţilor în locuinţe obişnuite şi restaurarea măreţului imobil. La vremea respectivă, s-a considerat că Muzeul Regional ar putea funcţiona acolo. Coordonând activitatea culturală, am reuşit să ajut la crearea unor secţii de artă şi etnografie, ce creşteau văzând cu ochii, prin achiziţii importante. În câţiva ani, Muzeul Ţării Crişurilor a devenit o instituţie de interes naţional, ce se putea compara cu altele similare, din ţară şi străinătate.
Din păcate, peste câţiva ani, clădirea a fost retrocedată, întrucât nu s-a întâmplat ca la Strasbourg, unde vechiul Palat Rohan, care funcţionase ca sediu episcopal, a fost dăruit municipalităţii, ce a pus-o la dispoziţia publicului prin înfiinţarea unui muzeu excepţional.
E bine totuşi că am reuşit să salvăm Palatul Baroc orădean de la degradare şi că Muzeul Ţării Crişurilor va putea să expună, într-un nou spaţiu, bogăţia materialelor adunate. Am aflat că acest nou local este în curs de amenajare, spre a putea primi o instituţie de acest nivel.
Poate ar merita să amintesc că dotarea cu mijloace de transport (autobuze, microbuze), a fost în atenţia mea şi acestea au ajuns la teatru, filarmonică, muzeu, casa de creaţie şi case raionale de cultură. Mişcarea spectacolelor, concertelor conferenţiarilor şi oamenilor de specialitate, era mult înlesnită.
Am încercat să fac „ceva” şi la teatrul orădean, unde am fost director 4 ani. Pe deoparte, să ţin la nivelul aşteptărilor repertoriul secţiei maghiare, ce tindea să alunece spre „facil”, iar de altă parte să îndrept repertoriul secţiei române spre cerinţele zecilor de mii de abonamente ale elevilor, ce speram să devină în timp, adulţi iubitori de teatru. Pentru un riguros profesionalism al spectacolelor, am invitat regizori renumiţi, ca Sica Alexandrescu, Marietta Sadova şi alţii.
Poate de aceea, mă încumet să revin cu fruntea sus, pe iubitele meleaguri de pe Crişul Repede.
Alexandrina Chelu: Poate de aceea, ca să reiau exprimarea Dvs., vă preocupă încă să scoateţi la lumină unele opere ce pun în valoare trecutul cultural orădean.
Emmanuel Engel: Este adevărat că încerc, în limita posibilităţilor mele şi fondurilor destinate acestui scop nobil, să readuc în atenţia contemporanilor, lucrări despre trecutul cultural. În anii trecuţi am iniţiat reeditarea cărţii lui Rogerius „Carmen miserabilae”, scrisă în secolul XIII. Câte oraşe europene au fost descrise la acea dată? Ba, mai mult, am fost atât de impresionat de atmosfera din cetate, unde s-a lansat cartea, încât am scris în lunile următoare „Peripeţiile lui Rogerius”, un scenariu destinat „teatrului cetăţii”, în care mi-am imaginat aventurile prin care a ajuns acest trimis al Vaticanului, în 1241, la Oradea.
Anul trecut am prefaţat lucrarea istoricului Ştefan Bezdechi, despre Nicolaus Olahus, personaj complex ce şi-a desăvârşit educaţia la „şcoala capitulară” orădeană, similară cu o universitate medievală apuseană. Am înţeles că se caută fonduri pentru reeditare.
În perspectivă, dacă sănătatea mă va ajuta, am intenţia să propun unele lucrări despre „Observatorul astronomic orădean”, din sec. XVI, când aici se calculau eclipsele solare („Tabulae varadiense”), deci era considerat „meridianul 0”! Şi poate, ne vom ocupa şi de a doua jumătate a secolului XVIII, când la Oradea era un centru muzical de însemnătate europeană, organizându-se concerte şi spectacole de operă. Aici lucrau importanţi compozitori ai vremii ca Mihail Haydn (fratele lui Joseph Haydn) şi Kark Ditter von Dittersdorf.
Şi momentele de cultură orădene, ce merită a fi aduse în atenţia celor de azi, ar putea continua.
Alexandrina Chelu: După câte ştiu, aţi rămas „neliniştit” şi acolo, la Bucureşti, chiar la o vârstă înaintată. Nu folosesc expresia „bătrâneţe”, căci nu vă reprezintă.
Emmanuel Engel: Încerc să mă erijez, într-un… „om fără vârstă”, după cum a spus şi Françoise Sagan: „Devii bătrân când nimeni nu te mai place şi nici tu nu mai placi pe nimeni”.
Inevitabil, organismul se uzează, pe ici pe colo, oricâtă grijă ai avea de el, şi mai scârţâie pe la încheieturi, dar nu mă las depăşit de aceste „fleacuri”. Sunt preocupat mereu, de noile mele proiecte, ce mă ţin activ şi îmi dau impresia că se mai poate conta pe mine în anumite domenii.
Periodic, organizez acţiuni culturale la un Club al Seniorilor, unde am dezvoltat teme literare, cu membri de-acolo sau am invitat actori importanţi ca: Ion Lucian, Mircea Albulescu, Mitică Popescu, Iurie Darie, Irona Petrescu etc.
Recent, Clubul Seniorilor m-a rugat să să fac o şezătoare literară. Am răspuns la această solicitare, că nu pot apela la Topârceanu, Caragiale, Eminescu etc. Aşa cum făcusem anterior. Le-am propus poezia lui Minulescu, singura în măsură să „reziste” în aceste vremuri de criză. Am ales ca titlu al şezătorii „Cânta un matelot la proră” şi am dat câte 2-3 poezii, fiecăruia dintre cei 5 recitatori. În introducerea acţiunii, am explicat de ce am ales poeziile lui Minulescu, astfel recent m-a invitat un regizor de film, ca să-mi arate o „ridicare virtuală” a Sarmisegetuzei, capitala Daciei Romane. Se puteau vedea palate şi temple, iar oamenii umblau pe străzi. Această lume virtuală, aşa cum încercăm să ne-o imaginăm noi, era fascinantă. Tot aşa, şi poezia lui Minulescu: ridică în faţa noastră o lume fabuloasă, în care oamenii iubesc, au sentimente curate şi pline de generozitate, inducând o atmosferă optimistă.
Alexandrina Chelu: Mai activaţi şi în corul Bisericii Lutherane?
Emmanuel Engel: Da, îmi place să mai merg şi acolo, pentru că pregătim concerte cu muzică clasică, în general. Recent, am avut o deplasare de două zile în Ardeal. Ca în fiecare an, în ultima sâmbătă a lunii mai, se întâlnesc 15-16 coruri şi fac o trecere în revistă a unui program divers şi atractiv. Vin formaţiuni din Braşov, Sibiu, Sighişoara, Mediaş etc. Cu două săptămâni în urmă, am făcut apoi, la sediul nostru din Bucureşti, înregistrări ale unor lucrări din repertoriul curent, printre care o misă foarte frumoasă de Charles Gounod.
Alexandrina Chelu: Eu vă urez „Mult succes!” şi aştept întâlnirea de peste 5 ani!
Emmanuel Engel: Bineînţeles, cu aceeaşi formulă „Tânăr şi neliniştit”. Ştim că e o autoironie, dar sună plăcut. N-am văzut niciun episod din serialul american cu acest titlu, dar îmi place că mă reprezintă în dorinţa mea de a menţine un stil de viaţă activ şi optimist.

Interviul a fost realizat de Alexandrina Chelu

Read Full Post »

Boross Ludovic, cunoscut muzician şi compozitor al oraşului Oradea, ar fi împlinit în 15 iulie doar 65 de ani, dacă în 26 septembrie 1998 nu ar fi trecut în eternitate, alături de alţi artişti ai urbei care ne-au părăsit timpuriu. Lali, cum îi spuneau prietenii, era unul dintre cei mai buni saxofonişti din întreaga Transilvanie, mulţi recunoscând, după moartea lui, că nu au mai găsit pe unul la fel de profesionist.
Absolvent al Conservatorului din Cluj Napoca, a lucrat ca muzician la Carei, iar din 1975 a ocupat funcţia de dirijor al Orchestrei Teatrului de Stat din Oradea. Timp de 25 de ani a semnat orchestraţiile la aproape toate piesele teatrului orădean şi a realizat nenumărate compoziţii de muzică de teatru.
În colaborare cu Rock Filarmonica Oradea, Boross Ludovic a realizat o serie de compoziţii, precum ar fi:
„Replici”, melodie scrisă pe versurile lui Mihai Eminescu pentru concertul aniversar eminescian de la 15 Iunie 1997 şi care este apoi inclusă în albumul Rock Filarmonicii Oradea „Mari melancolii şi aspre indignari”, din 1999, respectiv „Az en istenem”, sonet scris pe versurile poetului Horvath Imre, inclus în CD-ul „Sonet bihorean”, din 2005, în interpretarea lui Brugos Laszlo, Gabriel Băruţa, Vlady Al.Săteanu şi Peto Zoltan, sub bagheta lui Florian Chelu Madeva.
Florian Chelu nu s-a lăsat până când, după 3 ani de muncă, a reuşit în 2010 să finalizeze opera discografică „Lali”, căreia urmează să i se facă lansare, CD în care sunt integrate majoritatea pieselor obţinute cu acordul soţiei Erzsebet şi al fiului, Tamas. De asemenea, în cadrul emisiunii „Portativ TVS”, în data de 14 iulie a avut loc o prezentare publică a acestui viitor CD, respectiv Florian Chelu a scos din arhive imagini din concertele realizate cu Boross Ludovic în anii de glorie ai Rock Filarmonicii Oradea.


Concert aniversar Elvis Presley –
Teatrul de Stat Oradea – 08.01.1994:
Dutka Laszlo,
Dutka Andras,
Ari Nagy Sandor,
Trendler Iosif,
Florian Chelu Madeva


Concert aniversar Elvis Presley – 08.01.1994.
Laszlo Dutka,
Andras Dutka,
Ari Nagy Sandor,
Boross Ludovic,
Iosif Trendler,
Florian Chelu Madeva

Read Full Post »

Azi, 4 Iunie 2010, la Facultatea de Ştiinţe Juridice (Drept) din Oradea, a avut loc un cvadruplu eveniment: lansarea a patru cărţi de specialitate, cărţi impresionante prin bogăţia informaţiilor şi multitudinea de bibliografii utilizate, atât din România, cât şi de peste graniţă. Acest eveniment face parte din conferinţa naţională de 3 zile, desfăşurată cu ocazia celebrării a 230 de ani de la înfiinţarea academiei de drept din Oradea.
Şi-au dat concursul patru autori, avocaţi, procurori şi judecători: Claudia Uşvat, Oana Mihăilă, Carmen Domocoş şi Mircea Ursuţa. Lucrările lor sunt de fapt teze de doctorat, unele fiind chiar la a treia ediţie (M. Ursuţa).
În cadrul evenimentului, au luat cuvântul dl. secretar Sorin Curilă (care a prezentat în mare Universitatea şi a ţinut să felicite autorii), dl. decan Valentin Mirişan, care i-a prezentat pe fiecare dintre ei şi a încântat atmosfera cu câteva glume.
Primul dintre invitaţi a fost dl. Nicolae Cârstea, director al Editurii Universul Juridic, care ne-a povestit despre activitatea desfăşurată în cadrul acestei edituri şi succesul de care se bucură, aducând sute de autori în fiecare an, acesta având în administrare încă două reviste, şi anume ProUniversitaria (o revistă exclusiv pentru spaţiul universitar) şi Neverland, o revistă de literatură. De asemenea, a lansat o nouă idee – cea mai mare bibliotecă juridică online, intitulată: Universul Juridic Magazin (puteţi urmări pe http://www.ujmag.ro), unde studenţii, absolvenţii şi toţi cei preocupaţi pot găsi câte 2500 de titluri de cărţi noi.
În urma ordinii prestabilite de domnul decan, primul autor care şi-a prezentat cartea a fost doamna judecător Claudia Uşvat, cu teza de doctorat intitulată: „Infracţiuni de corupţie în contextul reglementărilor europene”, carte ce cuprinde 3 părţi: 1. Fenomenul corupţiei în plan european şi intern, 2. Descrierea detaliată a infracţiunilor de corupţie din Codul Penal, respectiv 3. Infracţiunile din legea 78/2000. Cartea sa a fost lăudată în mod special şi de dl. decan Valentin Mirişan, care nu a uitat să precizeze că dumneaei este creatoare şi de alt gen de scrieri, nu doar juridice (autoarea fiind atât poetă, cât şi prozatoare, sub pseudonimul Diana Crisia).
Următoarea în lista prezentărilor a fost doamna Oana Mihăilă, care ne-a prezentat monografia „Adopţia”, unde prezintă subiectul sub toate formele lui, atât în stat cât şi în străinătate, analizând şi condiţiile pe care trebuie să le aibe un cuplu pentru a adopta un copil. În acest context, prof. univ. dr. Romulus Gidro (prof. de drept roman la Cluj) a ţinut să precizeze un aspect delicat al adopţiei, specificând o măsură riguroasă ce trebuie luată în vedere cu privire la cuplurile de homosexuali. De asemenea, dr. Gidro a precizat public că nu-l deranjează cu nimic problemele personale şi orientările sexuale ale nimănui, dar căsătoria între aceste cupluri este absolut intolerabilă, fapt ce ar duce la un nou drept: acela de a adopta copii; aici a ţinut să precizeze riscurile şi consecinţele unei astfel de posibilităţi (dereglări psihice şi sociale vizibile şi marcante la copiii adoptaţi de astfel de cupluri homosexuale sau lesbiene).
Următoarea carte prezentată a fost cea a avocatului Mircea Ursuţa, aflată la a treia ediţie: „Procedura contravenţională”, carte la care trebuie precizat faptul că este printre primele care abordează acest subiect delicat şi vast. În mod special se ocupă şi de contravenţiile rutiere, de care ne lovim cei mai mulţi dintre noi. Aici a făcut şi o glumă simpatică, cu privire la faptul că dacă eşti în maşină cu soţia (sau cu rude până la gradul III), este mai greu să-ţi dovedeşti nevinovăţia decât…dacă ai fi cu amanta! 🙂 Cartea lui Mircea Ursuţa a fost criticată în mod constructiv de prof. Cristian Clipa din Timişoara.
Ultima prezentare i-a aparţinut doamnei procuror Carmen Domocoş, care a fost o doamnă simpatică, sensibilă şi emotivă (caracteristici mai puţin întâlnite la un procuror), dar tocmai această naturaleţe a lăsat o impresie foarte bună, mai ales că din punct de vedere profesional a dovedit o muncă incomensurabilă, prezentând de asemenea un subiect delicat şi nu prea întâlnit în practică, în speţe, şi anume: „Fapta omisivă şi incriminarea ei în legea penală”. În ce priveşte această infracţiune „pasivă”, cartea prezintă tragerea la răspundere a unui om care n-a acţionat, deşi ar fi putut acţiona, într-o situaţie anumită. Deşi criticii au fost sceptici că ea va reuşi ocupa sute de pagini cum e necesar pentru o teză de doctorat, cu un subiect foarte puţin tratat şi mai puţin judecat, Carmen Domocoş s-a prezentat minunat, cu un număr impresionant de bibliografii, peste o sută.
În final, dl. Valentin Mirişan a ţinut să laude pe toţi autorii, invitând pe toată lumea să vină să ceară autografe de la aceştia. La eveniment au participat avocaţi, profesori, studenţi şi alte categorii de oameni. Ţinând cont că această cunoaştere a dreptului este un adevărat bagaj de cunoştinţe utile pentru om în viaţa social-politică şi juridică, voi incheia cu un citat din Pirkei Avot (Învăţăturile părinţilor – la evrei): „Trebuie să cunoşti legea pentru a putea răspunde necredinciosului!”

Read Full Post »

Trupa orădeană Hotel FM s-a reunit, într-o altă formulă, cu piesa „Come as one”, pentru a reprezenta România la Eurovision 2010, dupa eşecul, oarecum zis, trăit în 2009 prin Elena Gheorghe. Nu spunem că Elena nu ar fi fost bună, dar după constatările mele personale, tind să cred că anul 2009 a fost unul bun pentru Eurovision: s-a ales în mare calitatea adevărată şi decenţa. Urmărind cu atenţie pe tânărul Alexander Rybak, câştigătorul anului trecut cu piesa „Farytale”, este într-adevăr un tânăr foarte talentat şi un foarte bun instrumentist, mânuind cu măiestrie vioara. Cât despre piesa cu numărul 2, Islanda, a cucerit prin decenţă şi strălucire, ceea ce din nou mi-a adus bucurie în suflet, deoarece premiile au fost date pe merit.
Până la reprezentare însă, mai avem nevoie azi de voturile voastre. Compozitorul trupei, Gabriel Băruţa, este absolvent al Liceului de Arte Plastice din Oradea, muzician autodidact, bun compozitor şi multiinstrumentist, orchestrator, inginer de sunet şi, nu în ultimul rând, un om al artelor vizuale. A colaborat mulţi ani cu Rock Filarmonica Oradea, respectiv şi-a făcut o trupă, numită Hotel FM, afirmându-se ca bun compozitor, având darul de a cuceri publicul cu piesele sale, aproape şlagăre. În prezent lucrează cu copii şi nu numai, participând cu aceştia la diferite concursuri şi festivaluri în ţară, cum ar fi şi Mamaia.
Solistul trupei, tânărul englez David Luke Michael Bryan, este un cântăreţ talentat, venit tocmai dinspre meleagurile britanice, pentru a face o carieră muzicală. Colaborează cu Florian Chelu Madeva la integrala sonetelor shakespeariene, afirmând el însuşi că: „înainte îl uram pe Shakespeare, a trebuit să vin în România să-l cunosc mai bine”. În prezent cântă la Hotelul Continental din Oradea şi are diferite concerte solo sau cu trupa în oraş sau în ţară.
Textierul, sau mai bine zis cantautoarea Alexandra Ivan, este o tânără orădeancă, plecată la Bucureşti, extraordinar de talentată şi enervant de tânără, care şi-a luat viaţa în mâini şi a continuat să cânte, până l-a cunoscut pe tânărul ghitarist Alec Şandor, alături de care formează trupa Alexandra & Alec, amândoi fiind atât muzicieni, solişti, textieri, cât şi compozitori. Cei doi participă des în emisiuni şi sperăm să-i vedem din ce în ce mai mult pe ecrane, iar Alec de curând a devenit şi profesor de ghitară, datorită profesionalismului de care dă dovadă.
Vor mai participa: Vicky Sava (backing vocals) şi Marius Văduva (backing vocals), însoţiţi de dansatorii Mihuţ „Levi” Lennon şi Diana Mărmăreanu.
Piesa „Come as one” se va afla la numărul 8, avem nevoie de voturile Dvs. pentru ca orădenii să ajungă la Oslo! Pentru prima dată, voturile vor fi GRATUITE, dar numai de pe un singur telefon se va putea vota. Azi la 21:10 pe TVR 1 sunteţi aşteptaţi să susţineţi trupa HOTEL FM!

Read Full Post »

La doar 18 ani, Eduard Maliţa (elev la Liceul Pedagogic « Iosif Vulcan » Oradea) a reuşit deja să-şi creeze un renume printre magicienii din Romania, chiar dacă are doar doi ani de magie în spate. În aceşti doi ani, el a reuşit să ajungă acolo unde alţii nu au ajuns în mult mai mulţi ani, prin muncă, seriozitate, devotament şi pasiune pentru această artă
Probabil, aceşti doi ani au fost cei mai valoroşi pentru el, dar nu va uita niciodată perioada de dinainte: anii petrecuţi pe terenul de fotbal, ca portar. În urma unui accident a descoperit magia, care l-a fascinat în cele din urmă.
A început să înveţe diferite trucuri, după care a dorit să afle cât mai multe despre cea mai grea ramură a magiei, card manipulation (manipularea cărţilor). A ajuns să fie cel mai bun, dar este hotărât să se perfecţioneze, inclusiv să adauge idei şi concepte proprii, pe care cu timpul să le folosească şi alţii.
De un an a început să lucreze la o poveste în care a inserat nenumărate momente magice, prezentându-se publicului ca vagabond, care descoperă întâmplator magia, începe să o practice, iar la final aceasta îl schimbă total. Cu acest număr unic, vrea de fapt să povestească tuturor cum a găsit el magia şi faptul că doreşte să devină cel mai bun. A avut şansa să demonstreze acest lucru participând la concursuri, atât în ţară, cât şi în afara ei. Este singurul care a avut curajul şi nivelul de pregătire necesar pentru a participa la un concurs în afara ţării, pe care să îl şi câştige.
De la niciun concurs nu a revenit fără să fi urcat pe podium, astfel că. în tot acest timp, el a reuşit să câştige : Locul 2 la primul Congres National de Magie (Galaţi – mai, 2008), locul 2 la Concursul de magie ‘’Corodini Klub XXI ‘’ (Ungaria-Budapesta – octombrie 2008), locul 1 la Colocviu National despre Magie ( Bucuresti –februarie 2009), locul 1 la Concursul de magie ‘’Corodini Klub XXII ‘’ ( Ungaria – Budapesta – noiembrie 2009).
De curând, Eduard a început să aibe tot mai multe spectacole, atât în Oradea, cât şi în ţară, mai ales de când, împreună cu asistenta sa, Bianca Oniţa (campioană naţională la gimnastică ritmică) a format cuplul magic « PerfectDuo ». Numele a fost ales în urma aprecierilor primite după spectacolele susţinute, spectatorii considerându-i perfecţi unul pentru celalalt, din toate punctele de vedere.
Acum, ei practică arta magiei cu şi mai multă plăcere, deoarece au descoperit că prin ceea ce fac pot distra oamenii şi îi pot duce într-o lume cu totul diferită.

Read Full Post »

Două genii înălţate la cer, două conştiinţe ale literaturii universale, aici alăturate în poezia care poartă numele mirific: „Cărţile”, scrisă de cel ce-a fost, este şi va fi Mihai Eminescu, poetul inimilor noastre, poetul de o valoare naţională inimaginabilă.
Shakespeare, tipul poetului concret: „Eu sunt cel ce sunt”, precum Dumnezeu i-a spus lui Moise pe muntele Sinai: „Eu sunt cel ce sunt”, un nume fiind nerelevant pentru Fiinţa din El, iar Moise le-a spus oamenilor răzvrătiţi: „Cel ce este vă comunică…”.
Cei doi poeţi au prins Fiinţă unul în celălalt, şi mai precis Shakespeare în Eminescu, acesta din urmă considerându-l un idol, un model, un prototip. În textul de faţă descoperim o adevărată concepţie despre ceea ce reprezintă importanţa şi impactul cărţilor asupra Fiinţei din om. „Omul, ce neîndemânatic a fost creat” (Vlad Ţepeş), dar totuşi ce nimerit!
Comunicarea artistică dintre cele două genii este accentuată de puterea de sprijin a lui Eminescu, printr-o dragoste profundă, neînţeleasă, spirituală pentru cel ce este Shakespeare, Eminescu înfăţişând un emiţător permanent, iar Shakespeare devenind un adevărat receptor veşnic. Comunicarea are loc între epoci, conştiinţe şi gândiri diferite.
Cel ce-a fost şi încă este Eminescu prezintă cu forţă acea dragoste pură, acea admiraţie necontenită pentru cel ce-a fost şi este Shakespeare, ei devenind o singură Fiinţă spirituală.
Poezia „Cărţile” exprimă o extraordinară împingere spre studiu şi citire, implicând un adevărat tezaur, un adevărat repertoriu de valori şi un bogat vocabular, observând astfel diversitatea cuvintelor folosite.
În prima strofă identificăm cuvinte care exprimă aceleaşi lucuri: „adesea” şi „mereu”, „gândesc” şi „gând”, precum o semnfificativă antiteză între anumite expresii, o contradicţie continuă: „Atât de crud eşti tu, şi-atât de moale,/Furtună-i azi şi linu-i glasul tău”. Pe când începând cu ultimul vers al primei strofe încep repetiţiile: „Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe” (ce grandoare, adică Shakespeare e în stare să asimileze mai mult decât îi poate oferi o întreagă epocă), „De-aş fi trăit când tu trăiai, pe tine/Te-aş fi iubit atât – cât te iubesc?/Căci tot ce simt, de este rău sau bine/ – Destul că simt – tot ţie-ţi mulţumesc”, toate având rolul de a intensifica sentimentele profunde ale lui Eminescu, accentuând fiecare detaliu semnificativ.
„M-ai învăţat ca lumea s-o citesc” – ce unic mod de-aţi arăta revanşa! Un Om cum a fost şi este Shakespeare a reuşit să-l ridice pe Eminescu pe cel din sus podium, acela de a obţine lumea întreagă. De altfel, ce altceva a fost Eminescu dacă nu un Atotcreator? (Ah, cât de mult trebuie să preţuim acest lucru) O personalitate multilaterală, care a scris proză, poezie, filosofie, piese de teatru, eseuri etc.
„Greşind cu tine chiar, iubesc greşeala” – dovada că unele greşeli sunt îndemnate să te îndrepte, şi poate fără greşeli nu s-ar mai realiza idealul mult visat. Când venerezi un ceva sau pe cineva, imposibil să nu-i iubeşti chiar şi greşelile!
Sunt de părere că toate cărţile au rolul de a forma şi dezvolta personalitatea umană, dar aici ţine foarte mult de educaţia primită în familie, de voinţa fiecăruia şi de puterea/viteza de asimilare a tuturor cunoştinţelor. Oricum, numai prin intermediul cărţilor putem să ne îmbogăţim vocabularul, numai astfel vom putea avea lumină în faţa ochilor asupra celor ce se petrec în jurul nostru.
Spre exemplu, studiul literaturii şi a filosofiei implică o atenţie şi o aprofundare deosebite. Să ţinem cont că filosofia este de asemenea un factor important pentru cunoaştere, în sensul că aceasta urmăreşte nu să-ţi dea un răspuns, ci să-ţi pună întrebări, oferindu-ţi astfel căi de a găsi tu singur răspunsul la întrebarea ta, făcându-ţi o idee.
Este bine de citit din mai toate domeniile, pentru a ne putea forma o idee asupra lumii în care trăim, asupra societăţii şi a gradului acesteia de dezvoltare. În general, trebuie să precizăm că mai toate cărţile au rolul de a ne învăţa să ne facem singuri opinii şi idei despre anume ceva.
Noica spune: „răspunsul te luminează, dar întrebarea luminează lucrurile” – iată un nou argument asupra faptului că studiul filosofiei are un rol semnificativ în viaţa unui om care se doreşte a fi inteligent şi înţelept. De asemenea, precum filosofia, toate operele literare au un scop: acela de a ne culturaliza. Sunt texte moralizatoare, cu rolul de a ne educa, sau ficţionale, cu rolul de a ne îmbogăţi imaginaţia.
Precum spuneam, Eminescu are o flacără profundă care este răspândită în toate colţurile lumii, o rază care ne intră adânc în suflet şi gândim în sine: Eminescu chiar a fost şi este un geniu!

Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu;
Izvorul plin al cânturilor tale
Îmi sare-n gând şi le repet mereu.
Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale,
Furtună-i azi şi linu-i glasul tău;
Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe
Şi-nveţi un ev cum poate să te-nveţe.

De-aş fi trăit când tu trăiai, pe tine
Te-aş fi iubit atât ­ cât te iubesc?
Căci tot ce simt, de este rău sau bine,
­ Destul că simt ­ tot ţie-ţi mulţumesc.
Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,

M-ai învăţat ca lumea s-o citesc,
Greşind cu tine chiar, iubesc greşala:
S-aduc cu tine mi-este toată fala.

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »