Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 11 iunie 2013

Ioan_in_parlamentAzi m-a impresionat această poezie şi am ţinut neapărat să o împărtăşesc celor care simt frumos, care iubesc şi ultimul fir de iarbă al naturii,  căci imaginile descrise în acest poem sunt de-o rară frumuseţe. Sunt impresionată să descopăr asemenea poezii şi, atunci când mă aştept mai puţin, să am parte de cele mai plăcute momente, în compania unei cărţi frumoase. Cum să nu iubeşti România şi pe poeţii Săi ?

Iată unul dintre ei: Ioan Alexandru. Aş spune: asemenea poezii merită să fie obiectul unor serate literare la margine de lună.

Început de iubire

Târziu dăm semn că am iubi
Veac mult trebuie să treacă
Până ce-n raclele pustii
S-adună-o lacrimă de apă

Căci nu-i iubirea acest dar
De-a te lipi de patimile ţărnii
De-a risipi etern şi de-a pofti
Încovoiat sub jugurile cărnii

Ţărânile ţărânile le pasc
Şi ce e pleavă piere în furtună
Orbecăind molizii prin păduri
Îi mâncă strâmbă molia bătrână.

Grea e iubirea şi-o pricepi
Abia când nu mai ştii de tine
Decât că drumul ce ţi-e dat
Un altul l-a bătut mai bine

Decât că haina ce o porţi
Şi nici cămaşa nu sunt ale tale.
Şi nici curat obrazul nu-l retragi
Când cel viclean te pălmuie pe cale

Decât că singurul avut
Ce se cuvine să-ţi rămână
Nu-i decât veghea lângă cel uitat
Zdrobit în suferinţă pe colină

Căci nu-i iubirea decât semn
Că trebuie să ieşi întâmpinare
Pe cel împovărat să-l uşurezi
Şi cel pierdut să-l scoţi la arătare

Iubirea nu-i decât a şti
Să te retragi în ceasul cuviinţii
Când clopotele cad pe cer
Să-ţi cer luminile fiinţii

Atunci cu braţele pe piept
Să laşi să cadă candela în ceaţă
Căci mirele va trece negreşit
Să-ţi ia icoana stinsă de pe faţă.

Reclame

Read Full Post »