Graţia este o însuşire estetică ce stârneşte simţul complăcerii; asta ar fi definiţia cea mai simplă, dar totuşi este una vagă şi mai puţin precisă, cu privire la esenţa graţiei. Diferiţi estetici au încercat în diferite moduri să formuleze o definiţie cât de cât clară şi precisă, astfel încât să nu se confunde graţia cu graţiosul. Adică această idee cu alta asemenea ei. Ne vom ocupa acum doar cu explicarea graţiei, având la bază legile fiziologiei (ştiinţa care ne învaţă funcţiile regulate ale organelor corpului omenesc.).
Prin ce se manifestă graţia? Când suntem îndemnaţi să spunem: „câtă graţie” sau „ce graţios”? „Intrăm în salon, aruncăm o privire repede peste damele adunate; una dintre ele curând ne atrage atenţiunea”, spune Dr. G. Vuia. „Cine dama aceea graţioasă? Cu câtă graţie conversează! Ce mers graţios!” „Mergând mai departe, întâlnesc o damă pe care eu o cunosc, o salut, intru cu ea în conversaţiune şi prezint şi pe companiatorul meu.
– E bine, cum îţi place dşoara Aurelia?, întreb mai târziu.
– Nu e frumoasă, dar are însuşiri plăcute, posede „un ce” foarte atrăgător.
Astfel ne dăm judecata despre însuşiri estetice, fără a cunoaşte esenţa acelor însuşiri.”
„Filosoful insă încearcă a scruta toate apariţiile de la originea lor”, spune Vuia. Filosoful fiziolog însă se ocupă de toate câte se petrec cu omul. Vine, şi ca rezultat al scrutării sale, el ne explică graţia astfel: „Graţia se manifestă prin mişcare. Se vorbeşte despre mersul graţios, dans graţios, mână graţioasă. La toate acestea se cere mişcare. Fie tot corpul, sau doar o parte, provoacă în sufletul nostru simţul complăcerii. O numim: graţie sau graţios. (A se vedea pe larg în Heule „Anthropologische Vorträge”, tratatul „Über die Grazie” 1876.)
Graţia, din punct de vedere fiziologic
Schiller, un alt filosof, care ca medic promovat era încă fiziolog, vorbeşte despre graţie astfel: „Graţia nu vine decât din mişcare… ceea ce nu deschide însuşiri graţioase nici din trasările fixe, care ne pătrund, deşi ele nu se mişcă. Aceste trasări fixe la început erau mişcătorii, după care, repetându-se, au devenit datina (habituală) şi imprimarea urmei stabile. (Se poate verifica în „Anmuth und Würde”, de Schiller.)
Se naşte acum o altă întrebare: cum se poate că fiind graţia mişcare, nu toată mişcarea e graţioasă? Răspunsul e primit tot din partea fiziologiei. Fiziologia, care e ştiinţă seacă numai pentru aceia care nu cugetă bucuros când citesc.
Organele care provoacă mişcare în corpului sunt active şi pasive. Organele pasive care ne interesează acum se mărginesc la mişcarea exterioară: schelet, suprafaţa corpului (pielea şi ochii). Organele active ale corpului sunt muşchii. Materia muşchilor o cunoaştem sub numele comun de carne. Muşchii stau în legătură cu organele pasive ale mişcării: oasele, pielea şi ochii. Când un muşchi se contractă, organele pasive cu care stă în legătură se apropie unele de altele. De ex.: contractându-se muşchiul braţului, pe care-l simte fiecare om, partea de jos a braţului se apropie de cea de sus, întâlnindu-se prin închietura cotului. Când un muşchi care stă în legătură cu pielea se contractă, pielea se zbârceşte, sau se destinde, iar când acela se relaxează, pielea iarăşi se netezeşte. Mişcările ochiului în dreapta, în stânga, în sus sau în jos, se fac prin contractarea unuia dintre cei 6 muşchi, sub a căror dirijare stă acest „organ nobil” al omului. Un singur muşchi poate dirija mai mulţi membri ai corpului, precum cele patru degete mici de la picioare, care nu se pot mişca singure, ci doar toate împreună.
Dar dacă muşchii sunt organe active, faţă de schelet şi piele, ei sunt deodată şi pasivi, faţă de nervi, pentru că prin excitarea acestora producem mişcarea muşchilor, adică contracţia lor. Cei care au fost vreodată electrizaţi s-au putut convinge de acest lucru. Fiecare muşchi are nervul său de la care primeşte impulsul spre mişcare: nervul motoriu. Izvorul acelor „puteri” care operează în tot corpul, zace în creier şi în măduva spinării, care e… continuarea creierului. Acestea sunt lucruri ştiute. Interesant însă este cum se leagă atitudinea graţioasă de fiziologia şi construcţia umană.
Organele înşirate sunt de fapt componente ale mecanismului mişcării (schelet, piele, ochi, muşchi şi nervi). Acest mecanism însă nu stă în toate funcţiile sale sub „domnirea” voinţei noastre. Multe funcţii pot cădea afară de domeniul arbitrului omenesc. Umblăm, dansăm, cântăm cum şi când ne place şi, fireşte, cum ştim. Dar respiraţia se face şi fără voia noastră. De asemenea şi palpitarea inimii nu o putem noi controla, iar asta o cunoaşte bine şi un îndrăgostit…
Existenţa graţiei în atitudinea şi comportamentul uman
După această mică „excursie ştiinţifică” putem trece la câteva exemple primitive care ne pot desluşi tema. Cum poate cineva să aibă mişcări graţioase? Prin exerciţiu. Băieţelul, la început, face mişcări total negraţioase. Dorinţa lui o arată prin mişcarea tuturor membrelor. Când vede o jucărie, îşi întinde braţele, pune în mişcare picioarele, pe când, ca să obţină ce doreşte, are nevoie doar de o singură mână. Asemenea manifestări le putem studia şi din opera lui Jean Piaget, cu privire la dezvoltarea intelectului la copil. Astfel, mama trebuie să îi intre în ajutor, pentru a-l educa cu privire la folosirea raţională a membrelor. Această învăţătură mama o începe odată cu înţărcatul. Înţărcatul este izolarea băiatului de la sânul mamei. Această izolare se continuă şi se extinde asupra membrelor băiatului. La umblat, se face izolarea picioarelor de mâini. La mâncat, se face izolarea mâinilor de către cealaltă parte a corpului, o mână de către alta. Astfel, prin exerciţiu, începem să facem mişcări tot mai izolate şi mai restrânse la o părticică din ce în ce mai mică a mădularelor. Izolăm o parte musculoasă de alta, câştigându-ne astfel o oarecare îndemânare care, devenind tot mai bună, se ajunge la arte. Aceste mişcări sunt apoi graţioase…
Artă, cu graţie
Dexteritatea pianistului zace în tehnica ce-o dezvoltă prin mişcarea degetelor. Atât la jocul pe pian, cât şi la cel de vioară, nu se cer decât mişcări uşoare ale muşchilor. Aici lucrează degetele şi închieturile. Puneţi alăturea cu un artist rutinat pe un lăutar de la sat să joace la vioară – veţi ştii face uşor diferenţa dintre mişcările graţioase şi cele negraţioase. Un artist cântă cu atâta uşurinţă, cât ne trebuie nouă pentru a vorbi; fiindcă la cântare, nu se petrece altceva decât o respiraţie ceva mai energică, urmărită de tonul produs prin vibraţia corzilor vocale, iar artistul a învăţat a se mărgini cântând la funcţia plămânilor. Cam greu însă să vezi un cântăreţ oarecare, fără chemare, fără spirit, care încearcă să facă senzaţie, să cânte deosebit într-o biserică sau într-o ospeţie; se va vedea cum scoate tonuri care organului său nu sunt potrivite. Îşi încreţeşte fruntea, transpiră intens, dă capul înapoi şi i se umflă gâtul, se prinde de şolduri – la aspectul acestei „torturi” parcă ne prinde jalea de bietul cântăreţ.
Asemenea diferenţe observăm între mişcări graţioase şi neîndemânatice la dans şi la călărit. Dansatorul abil este domn peste închieturile şi musculatura picioarelor sale. Le ştie coordona şi subordona astfel încât dansează cu uşurinţă; pe când un începător lucrează din răsputeri procurându-şi această plăcere fermecătoare! Un călăreţ bun parcă e crescut pe cal, iar când încalecă un alt cal, „tremurăm şi noi” de frica lui.
S-ar putea continua firul acestor exemple până nu s-ar mai da de capătul lor. Pentru încheiere, „că experimente dintre cele mai potrivite şi frapante pentru ilustrarea celor înşirate putem face punând la scris pe unul ce rar ia pana-n mână, sau făcând pe un bărbat să tragă aţa prin ac”, foarte adevărat ne amuză G. Vuia.
După cum am demonstrat, baza fiziologică a graţiei este mişcarea, că substratul material al acestei însuşiri estetice sunt organele mecanice mişcătorii. Doar acele mişcări sunt graţioase, care se fac cu uşurinţă. Însuşirile graţioase deci se însuşesc prin exerciţiu.
Profesorul Heule afirmă că „Graţioase sunt acele mişcări cărora le trebuie cea mai puţină putere mecanică pentru atingerea scopului”. Despre mimică, izvor de frunte al graţiilor femeieşti, vom vorbi când ni se va da o altă ocazie…
PS: Textul este un rezumat realizat de mine din Manuscrisele lui Iosif Vulcan, în care acesta consemna un articol foarte lung despre graţia estetică. În rezumat am păstrat inclusiv limbajul epocii, pentru că studiind, pur şi simplu m-am transpus, fără ruşine, în altă eră literară.
„Fără ruşine” ? 🙂
Trebuie să-ţi mărturisesc că pentru a înţelege această gravă omisiune a bunului simţ din partea unui spirit atât de artistic, a trebuit să fac un efort de comprehensiune 😉
Din fericire, efortul a fost de scurtă durată, pentru că evidenţa s-a impus rapid şi de la sine: dacă te-ai fi ruşinat, ai fi fost stângace, şi deci lipsită de graţie (Q.E.D.) Instinctul tău sigur te-a îndrumat pe calea cea mai artistică.
Totuşi, mi se pare niciuna dintre descrierile de mai sus nu reuşeşte să surprindă esenţa graţiei. Definiţia lui Heule se apropie; e necesară, dar nu şi suficientă.
Cred că una din petalele corolei de minuni a lumii a rămas nestrivită şi de data asta 😉
Multumesc Liviu de comentariu! Intr-adevar, nici una din definitiile gasite nu reusesc sa cuprinda o definitie completa, deoarece Gratia, precum si alte comportamente, atitudini, este subiectiva, este relativa, o atitudine gratioasa la mine, poate fi disgratioasa la o alta femeie, astfel ca fiecare trebuie sa-si gaseasca Gratia in sine insusi/insasi. Eu doar am incercat sa o explic, in rest fiecare are datoria sa si-o caute.
iooooiiiiii, astea’s dinalea grele! Va admir rabdarea. Nu m-am putut abtine…
Hai ca şi tu cunoşti Graţia 🙂 Doar eşti un om al artelor! Ce e greu? Poate pentru unii….da.