Bibliografie:
1. Criminologie, lect.univ.dr. Carmen Adriana Domocoş
2. Probleme de criminologie, prof.univ.dr. Ion Oancea
3. Criminologie etiologică, lect.univ. Valerian Cioclei
4. Articole politice şi sociale, citate din Platon şi Vechiul Testament
5. Internet

Să încep cu începutul. De ce NU sunt(em) de acord cu proiectul Roşia Montană? Iată nişte argumente:
1. Existenţa unei firme precum Gabriel, fără experienţă în minerit, cu probleme semnalate de finanţe, companie implicată în grandiosul proiect, fără nicio credibilitate, însă;
2. Dacă prevederile proiectului vor fi încălcate, statul român nu poate lua măsuri potrivite, pentru că e în imposibilitatea de a gestiona un asemenea proiect;
3. RMGC (denumirea, pe scurt, a proiectului) nu poate obţine legal o licenţă de exploatare pentru proiectul său la Roşia Montană
4. Motivaţia proiectului este imorală prin viziune şi slabă ca argumentare tehnico-economică;
5. Aprobarea proiectului va afecta şi localitatea Bucium, deci dezastrul se va extinde;
6. Exploatarea gigantică şi folosirea cianurii vor distruge relieful la exploatarea în subteran;
7. Resursa e săracă în aur, dar foarte bogată în vestigii arheologice!!!;
8. Numărul locurilor de muncă asigurate de Proiect, aşa cum doreşte firma lui Gabriel, pare a fi un argument în favoarea Proiectului său, însă este de fapt, un argument contra Proiectului;
9. Atitudinea agresivă a lui Gabriel faţă de locuitorii afectaţi de Proiect este un alt argument contra Proiectului;
10. Doar 19,3% deţine statul român, prin Minvest, din afacerea Roşia Montană, ceea ce este foarte puţin şi este un alt argument contra Proiectului

PLUS PIERDERILE CULTURALE, pe care cine le mai plăteşte? Cine ne mai despăgubeşte în cazul unei catastrofe? Cine ne apără?

Ei bine, iată ce am păţit azi.
Am fost cu prieteni din Liga Studenţilor, fără însemne de partid, doar noi cu petiţiile, între oameni. Colegii mei au strâns între 4-6 semnături, eu 10 (poate am avut mai mult succes, dar ăsta nu e deloc un succes). Ceea ce m-a îngrijorat a fost că oamenii (recunosc, fiecare cu problemele lor), pe lângă faptul că nu ne-au băgat în seamă, dar mulţi nu şi-au dat semnătura argumentând că nu ştiau despre ce este vorba, alţii ar fi vrut să semneze dar nu îşi cunoşteau seria de buletin (!!!), alţii pur şi simplu nu au vrut să se implice, alţii au zis că lor ce le pică?! Măcar dacă ar fi avut o poziţie, o atitudine, să să spună : ba eu SUNT pentru proiect. Dar nu…

Efectiv am rămas complet dezamăgită… Le spuneam eu despre ce e vorba, le explicam, dar nici aşa nu au dorit să se implice. Un bărbat a întrebat: dacă semnez, primesc salariu mai mare? Nu înţeleg, noi nu mai putem gândi puţin şi dincolo de persoana noastră? Cu toate problemele pe care le avem, nu mai avem deloc interes pentru patria noastră, pentru pământul nostru, pentru valorile noastre? De unde atâta indiferenţă? Mai bine eram un politician şi atunci le înţelegeam furia, indiferenţa, dar în acest context eram o tânără studentă. O bătrână mi-a răspuns: mie îmi ajunge aurul de pe verighetă. I-am răspuns: şi la noi tinerii cine se mai gândeşte? Păcat că sunt şi bătrâni pe care nu-i mai interesează decât de ei… Tinerii nu-s interesaţi, nu au timp, aleargă… Înţeleg totul, dar până la un punct…

Dragii mei, această postare nu are darul de a-mi critica concetăţenii, ci din contră! Oricât de greu ne-ar fii tuturor în lumea de azi, să nu uităm de noi înşine, de valorile noastre pământeşti şi sufleteşti! Haideţi să avem curaj să privim în noi înşine şi apoi în ochii celorlalţi! Să nu ne lăsăm călcaţi în picioare de oameni, de vremuri! Haideţi să mergem înainte şi să nu acceptăm ca oricine doreşte să ne vândă ţara!

Vă îndemn, totuşi, să semnaţi împotriva RMGC, conform argumentelor mai sus amintite.
Mi-am făcut datoria. Mai departe, voi decideţi. Nu vă fie frică!

Numele meu este Alexandrina Chelu şi îmi exprim bucuria de a mă afla, azi, în faţa Dumneavoastră, în calitate de vicepreşedinte al Organizaţiei de Tineret a Partidului Social Democrat din Oradea, pentru a vă comunica una din cele mai reuşite acţiuni pe care noi le-am realizat împreună: o Conferinţă interactivă pe tema Drepturilor Omului, în paralel cu modificările aduse de către Noul Cod Civil şi Noul Cod Penal, cel Civil intrat în vigoare la 1 Octombrie 2011, zi în care a şi avut loc evenimentul nostru.

Scopul acestei acţiuni a fost acela de a-l informa pe cetăţean cu privire la principalele sale drepturi şi obligaţii, dar şi cu privire la noutăţile Codurilor. Ştim bine că justiţia spune că “nu putem invoca necunoaşterea legii”, ei bine, să nu lăsăm Legea să ne găsească nepregătiţi!

Invitaţi au fost absolut toate categoriile de cetăţeni, deoarece la eveniment au fost prezentate mai multe categorii de drepturi, precum civile, politice sau sociale (general) sau drepturi ale copilului, femeii, pacientului (personal), astfel încât fiecare cetăţean să se regăsească într-o categorie de drepturi garantate de Stat.

Vorbitorii la acest eveniment au fost membrii de seamă şi conducători ai Partidului Social Democrat, îi amintim pe domnii Victor Ponta şi Adrian Năstase, oameni ai legii, prezenţa lor aducând un plus de încredere şi importanţă evenimentului.

Intenţionăm să organizăm un eveniment similar în data de 10 Decembrie 2011, zi declarată Ziua Internaţională a Drepturilor Omului.

Insist şi repet: asemenea evenimente ar trebui promovate mai des, căci noi suntem în slujba cetăţeanului şi avem datoria de a-l informa cu privire la drepturile sale şi îi indemn pe cetăţeni pe această cale să aibă mai mare încredere ei, să nu se lase călcaţi în picioare de cei care pretind că cunosc Legea!

Cereţi-vă drepturile!

Ştiu că această acţiune ar părea uşor pasivă, dintr-un anumit punct de vedere, însă rezultatul acesteia trebuie privit undeva în timp, trebuie privit pe termen lung, fiindcă este o acţiune educaţională – o măsură social-democrată care în timp ne poate transforma în oameni mai disciplinaţi şi mai educaţi.

Vă îndemn din nou: cereţi-vă drepturile! Îndrăzniţi mai mult!

Vă mulţumesc.

“Omul, aceasta enigma neinteleasa a lui Dumnezeu”

“Muzica, aceasta cheie a inimei romanesti”

“Intocmai cum fiecare popor are limba sa, astfel isi are si muzica, prin care destainuie tainele”

“In muzica putem arata mai mult”

“Adevarul. Acest cuvant ajunge pentru ca artistul sa stie care este datoria sa. Adevarul este sufletul artistului. Fara acesta, el nu poate sa traiasca, fara acesta el nu mai este artist. Adevarul insa, nu a fost acelasi in toate timpurile si la toate popoarele, a trecut si el prin mari schimbari.”

“Gustul se dezvolta pretutindeni. Pretentiunile lumei ce progreseaza in cultura devin tot mai mari. Publicul cult nu se va mai multumi numai cu declamatiuni nationale, el va dori sa vada si arta in limba lui.”

“Eu dara zic, natiunea e limba intocmai cum limba e natiunea. A nu-si cultiva limba este egal cu sinuciderea. Valoarea natiunilor se masoara dupa starea de cultura in care se afla limba lor. Asa e.”

“Sa nu-mi zica nimenea ca arta nu are nationalitate, caci este o amagire pe care o dezminteste istoria”

“N-a murit, nu s-a stins idealismul. El a fost si are sa ramana de-a pururi partea cea mai frumoasa a sufletului omenesc. El este elementul care ne cladeste viitorul, el formeaza caracterele neclintite, el ne prezinta modelul adevaratului om de valoare, care lucreaza numai ca sa-si faca datoria. Luati omului idealismul si l-ati lipsit de insusirea lui cea mai nobila. A fi roman, inseamna a fi idealist.”

“Cel care are drept steag conducator al vietii sa traiasca bine cu toata lumea, nu poate ramanea intreg. Ascunzand astazi un sentiment al sau, maine altul, precum cer consideratiunile fata de persoanele pe care le intalneste, incetul cu incetul eul sau se toceste, si in cele din urma nu mai are niciun sentiment propriu. Neavand el nimic al sau, nu poate da nimica societatii si neamului la care apartine. Un astfel de om poate sa fie un cult individ, un bun parinte de familie, si chiar un bun prieten de familie, dar societatea si natiunea nu au niciun folos din el.”

“Comoara cea mai mare a oricarui popor este invatatura ce are dansul. Toate pier si se sting in lume, tarile se prapadesc, popoarele mor, orasele se cotropesc. Numai una nu piere niciodata, numai una ramane pentru totdeauna. Invatatura. Ferice de acele popoare care o au, caci viata lor este vesnica.”

“Datoria fruntasilor oricarui neam este dara a destepta, a inradacina si a dezvolta constiinta nationala. Aceasta uriasa si dumnezeiasca munca ce framanta neamurile, se face prin cultura.”

“Daca Dumnezeu m-ar intreba, ce-i cer eu natiunii mele, i-as raspunde: da-ne, Doamne, cat mai multi oameni de caracter!”

“Cultura va salva romanimea!”

Iosif Vulcan

Vă îmbrăţişez. Pentru mine, fiecare persoană este importantă, fiecare merită respectul cuvenit şi de asemenea fiecare are dreptul să se implice activ în sânul comunităţii sale.

Alexandrina Chelu

O aderare fermă şi curajoasă la Parnas
– postfaţă –

Moto: „Arta de a savura perfecţiunea unui lucru bine făcut…”

Bucuria de a întâmpina Primăvara poate apărea în orice moment. Cu deosebire atunci când se produce la o întâlnire cu Poezia. Arta poetică este nu doar una din mirabilele faţete ale culturii, ci – poate – cea primordială („La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”), cea mai accesibilă.
O fericită întâmplare, m-a pus în posesia celor 99 de sonete, trăite şi consemnate, spre a fi destinate tiparului, de către Alexandrina Chelu, chiar înainte de apariţia lor în volum. Pentru un motiv binecuvântat, m-am abţinut să o numesc de la început, pe Alexandrina Chelu, poetă, sonetistă. Deoarece mulţi dintre noi, am avut ocazia să-i admirăm talentele scenice (recitatoare, solistă, dansatoare…), dar şi elevă silitoare, poliglotă. Surse sigure confirmă că la finele penultimului an de colegiu, a fost onorată cu nu mai puţin de 5(cinci) diplome pentru activitate şcolară deosebită. Acum studiază Dreptul.
Nu voi cădea în ispita de a analiza sonetele Alexandrinei Chelu, din postura unui competent critic literar. Pentru că aşa cum s-a spus deja, frumuseţea unui tablou nu este imaginea din ramă, ci cea din ochii privitorului. Sunt convins că lectorul sonetelor cuprinse în acest volum, le va recepta cu sufletul. Căci poemele nu reprezintă simple, banale, întâmplătoare scăpărări între amnarul unui talent şi cremenea fenomenului cotidian contemporan.
Trăirile consumptive, sentimentele generoase de iubire – prea adesea dezamăgitoare – au săpat adânc în marmora fiinţei sale. Oricât de agreabilă ne apare persoana fizică a Alexandrinei Chelu, poeta nu s-a născut din spuma mării. Ea este rezultatul de excepţie al unui aliaj sublim, ieşi dintr-un creuzet secret: cultura artei. Alexandrina Chelu este fiica unor artişti creatori care îşi împărtăşesc harul din Oradea prin Europa, până în îndepărtata patrie a Marelui Will…, cu netăgăduit succes.
Aderarea strânsă a autoarei la registrul sentimental al existenţei, nu este exclusivă. Tematica şi semantica sonetelor are uneori şi accente ferme, de atitudini curajoase faţă de unele adversităţi existenţiale: „legile să se transforme în versuri”. În felul său poetul este un filosof. Doar că nu raţiunea, nu gândirea îi izvodeşte lucrarea, ci plenitudinea sentimentelor de iubire. Care se revarsă spre semenii săi nu printr-o gâlceavă, ci printr-o continuă devoalare şi etalare a tot ce este mai frumos în jurul nostru, dar cu deosebire în noi înşine. Am auzit o remarcă judicioasă, care se potriveşte şi sonetistei Alexandrina Chelu: ”Poetul ne revelează Lumea în complexitatea ei, ca şi cum ar fi beneficiarul a zece perechi de ochi…” (Poate de aceea genialitatea creaţiei poematice, nu ne este totdeauna, accesibilă la primul impact, la prima lectură).
Deşi suntem în prezenţa unui florilegiu estetic, căci ce este poezia – atunci când este – decât frumuseţe pură?! Sonetele din acest volum au şi o latură etică. Ne sugerează, mai mult sau mai puţin direct că nu obţinem echilibru interior, dacă nu ne-am armonizat, anterior cu ceilalţi locuitori ai Cetăţii. Pentru cei norocoşi finalul va fi (să fie) armonizarea cu…Sublimul.
Ce i se poate pretinde mai mult unui poet?
Dr. Lucian Munteanu
Oradea, vineri 1 aprilie 2011

PS: Mulţumesc pe această cale dlui. doctor Munteanu, cu precizarea că îi voi oferi din cărţile mele, pentru că mai degrabă el umblă cu câte-o carte de-a mea în buzunar, spre deosebire de mine, care aş fi datoare să fac acest lucru. Pare-se că dumnealui mă apreciază mai mult decât mă apreciez eu pe mine: da, eu m-am pierdut în multe alte activităţi şi am ajuns să şi uit că am scris o carte.

FORŢA PASIUNII

O surprinzătoare şi plăcută apariţie poetică în piesajul literar orădean-bihorean o constituie tânăra Alexandrina Chelu, care la frumoasa vârstă de 21 de ani debutează cu un volum de sonete intitulat “Aventura Sonetului”, Editura Primus, Oradea, 2011. Titlul trimite, chiar dacă tangenţial, la antologia de sonete a regretatului poet Alexandru Andriţoiu, “Aura Sonetului”, apărută în 2004 tot la Oradea, ediţie îngrijită şi prefaţată chiar de unchiul poetei, la fel regretatul Marin Chelu.
Este, într-adevăr, o aventură nu numai temerară pentru tânăra autoare, cât mai ales riscantă, în condiţiile în care sonetul constrânge, impune rigoare şi exigenţă, cu un ultim vers mai mereu apoftegmatic (sentinţă, concluzie, maximă), ştiut fiind faptul că sonetul nu îngăduie să i se adauge nimic, dar nici să i se elimine ceva. Cu toate acestea, în postmodernitatea actuală stricteţea acestei forme a devenit tot mai labilă, punându-se accent mai mult pe fond şi mai puţin pe forma metricii de tip clasic, căci, aşa cum plastic se exprima Al. O. Teodoreanu, “sonetul e fracul lirismului” (probabil, vrând el a spune, că este purtat doar de poeţii-aristocraţi.)
Cartea Alexandrinei Chelu cuprinde 99 sonete (cu o prefaţă neglijentă şi redundantă, din păcate), grupate în trei cicluri destul de bine conturate şi atent delimitate, Puterea Dragostei, Puterea Cuvântului şi Puterea Divinului, şi ele relevă un feminism extrem de graţios, glisat spre un paradis inventat, locuit şi trăit numai de ea, veritabil spiritus loci edenian, în care elementele definitorii par a fi dragostea şi candoarea, tinereţea şi splendorile ei inefabile, dar mai ales dorinţa de a iubi şi de a fi iubită la modul incantator, de nu devorator: Nu vreau să mă ascund, nu vreau să plâng,/ Dar, pare-se că-i greu de acceptat,/ Că te iubesc prea mult, neîncetat,/ Şi lacrimile mi le-nec, le-nfrâng// Şi le zdrobesc cu nesimţire crasă!/ Mă zvârcolesc ca peştele, sălbatic,/ Trântind, lovind – comportament fanatic -/ Sunt monstru şi încep s-arunc din casă/ Tot ce găsesc, tot ce îmi stă în cale,/ Pot să ucid, să spintec, să distrug,/ Şi simt cum mă cuprinde-o nebunie/ Şi totul zboară, se pornesc rafale,/ Mă spânzur, mă omor, mă ard pe rug/ Iar când te văd: e iarăşi armonie… (Nebunie crasă).
Emoţiile puberale sunt filtrate prin concreteţea trăirilor cotidiene, fără violentările şi teribilismele generaţiei sale, aureolate de un frenetism înduioşător şi o pasionalitate dizolvată în speranţe, regrete, vise, amăgiri, împliniri, căci Alexandrina este mereu îndrăgostită de un el eterat, pe alocuri conturat cât să o bulverseze sau să o facă să suspine, dar mai ales cât să-i provoace elanul creator. Nu de puţine ori, timpul se reduce la o simplă senzaţie, la o întâmplare de-o clipă sau la o percepţie efemeră, suficienţi stimuli în a face să triumfe dorinţa ca stare de fapt, amintind parcă de superbele versuri stănesciene leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în faţă(…)/M-a muşcat, leoaica, azi, de faţă. Da, poeta se lasă sedusă/devorată de leoaica amorului, când la modul conştient, asumându-şi pericolul şi jarul care o pândesc, când la modul inconştient-adolescentin, în care jocul cu mărgele de sticlă frizează inocenţa pasiunii şi flacăra devoţiunii: Ce dulci ispite îmi răsar prin fire,/ Ce dragi rostiri se-aud prin glasul tău,/ Te-ntrec în temeri, ameţită rău,/ Să-mi scalzi profund iubirea-n amintire(…) (Păcate demne).
De fapt, exuberanţa ei feminină este chiar atributul artei sale poetice, lipsit de convenţionalismele vremurilor mizerabiliste în care trăieşte (inspirată este analogia de poetă la lansarea cărţii, între vârsta sa şi cifra secolului în care a împlinit această vârstă, dar şi această carte), deşi o anumită simplitate a viziunii şi a expresiei ar putea dinamita frumoasele castele de nisip ridicate cu atâta migală altruistă şi trudă artistă.
Uneori sonetele răspândesc parfumul şi ardoarea poeteselor ardelene de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, care îşi exhibau suspinele amoroase şi dorinţele clamoroase în versuri lacrimogene în fond şi eterogene în formă, rănite for ever de săgeata vicleană a unui Eros mereu ascuns după faldurile libidou-lui, dar mai ales după mătăsurile evanescente ale frisoanelor amoroase, ca unice cauzatoare de transe şi spasme erotice, demne de a fi eternizate în versuri frumoase şi doinite în melodii duioase: Lumina din stele şi viaţa-mi păgână,/ Credinţa pierdută şi seara nebună,/ Se-nvârt ca o aură arsă de vreme,/ Iubirea aş vrea ca în vis să mă cheme… (Iubirea specială).
Faptul că poeta este şi o excelentă muziciană (atenţie, nu cântăreaţă!) se relevă şi din cantabilitatea versurilor şi, de ce nu, a trăirilor sale construite (da, sonetul se construieşte) şi constituite într-o prozodie armonioasă în care sunetul rostirii se pliază plăcut pe semantica cuvântului scris, asemenea unei picturi în care desenul şi passe-partout-ul se îngemănează plăcut în ochiul privitorului, în cazul de faţă în polifonia cititorului.
Ostilitatea şi turpitudinea lumii în care trăieşte, iubeşte, disperă poeta creează stări de repulsie şi anxietate, angoasă şi vituperare (Mă întristez să mai privesc în jur,/ Atâta suferinţă şi prostie…), unica salvare părând refugiul şi inefabilul creaţiei şi în şansa ei de a purifica prin Puterea Cuvântului, ciclul de sonete cel mai elaborat şi profund în economia cărţii (aş spune partea hard a volumului), şi care anunţă în Alexandrina Chelu o veritabilă poetă de care, cu siguranţă, vom mai auzi.
Zbaterile (meta)fizice în a-L căuta, intui şi găsi pe Dumnezeu prin credinţă şi rugă, speranţă şi iubire, ca unică modalitate de salvare în faţa ispitelor lumeşti şi a păcatelor pământeşti, sunt redate în partea a treia a cărţii Puterea Divinului, poeta părând a-şi finaliza propria trinitate (iubire, cuvânt, divinitate), într-o deplină şi asumată atemporalitate în care El este puterea iar noi nimicmicia, El totul iar noi neantul, conform principiului biblic “Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit”: Mă arde-n mădulare Dumnezeu!/ El pare-a fi departe, dar Îl simt;/ Oricât încerc să fug, nu pot să-L mint,/ Privirea Lui străpunge gândul meu… (Mă arde Dumnezeu).
Aventura Sonetului este aventura existenţială a unei poete orădene, Alexandrina Chelu, care confirmă candoarea şi delicateţea poeziei.

Lucian Scurtu

Ţin să-i mulţumesc pe această cale poetului Lucian Scurtu pentru cronica realizată cu atâta seriozitate şi dăruire.

În vremuri vechi, când bântuia-n duiumul
De nebunii furia şi violul,
Gândea-mpăratul crud, prin rotogolul
Ce-l ridica de prin măceluri fumul:

“Am pus stăpân pe-mpărăţie scrumul,
Iar pe clădiri şi temple-am pus pârjplul!
Deschide sudul ars, deschide polul,
În pilde, măreţiei mele drumul…”

La fel şi doamnei mele, care-şi face
Din matostat de nepătruns zidire
În timp ce plânsul meu îi creşte-aspreţea,

Când vede fără milă că n-am pace,
Ades îi scapă apriga rostire:
“În focul tău lucească-mi frumuseţea!”

(trad: C. D. Zeletin)

O adaptare muzicala de ROCK FILARMONICA ORADEA (Florian Chelu Madeva):

Tatăl meu a reuşit în 2005 să uneasca poeţii şi compozitorii bihoreni întru sonet prin realizarea CD-ului “Sonet bihorean”, unde poeţi precum: Alexandru Andriţoiu, Horvath Imre, Teodor Crişan, Ion Davideanu, Arany Janos, Diana Crisia, Dimitrie Bălan, Fabian Imre, Lucian Scurtu, Gheorghe Pituţ, Fabian Sandor, Romulus Vulpescu, Kazinczy Ferenc, Alexandru Şereş, Paşcu Balaci, Florian Chelu, Kinde Annamaria, apar pe acest volum, iar în mod deosebit Ioan Moldovan şi Ana Blandiana au scris sonet la propunerea tatălui meu, deşi dl. Moldovan a recunoscut că nu este un gen de poezie abordat de domnia sa. Poeţii Lucian Scurtu şi Alexandru Andriţoiu sunt renumiţi pentru sonetele sale, nemaivorbind că poetul-avocat Paşcu Balaci are în palmares sute de sonete scrise cu o îndemânare impecabilă, debutând chiar cu un volum de sonete în 1994. În ce priveşte compozitorii, aici a fost nevoie de un îndemn mai puternic din partea tatălui meu, ba chiar de o informare temeinică a acestora cu privire la forma muzicală, pe care trebuiau să o utilizeze în compoziţia lor, tema fiind preluată din J.S. Bach. Între compozitori amintim pe: Boross Ludovic, Bader Oliver Robert, Călin Pop (Celelalte Cuvinte), Meda Horjan (Meda Music), Emil Sauciuc, Orban Miklos, Bokor Barnabas, Gavrucza-Nagy Laszlo, Balogh Joe, Gabriel Băruţa (Hotel FM), Florian Chelu Madeva.

Pentru început, voi lansa deci provocarea ca fiecare persoană (indiferent de profesie, principii, etnie, sex, religie, temperament sau studii) care se simte capabilă şi ar dori să să scrie un poem de acest fel, sonet, formă fixă, să încerce şi să împărtăşească cu noi (cititorii) creaţia sa printr-un comentariu la acest articol. Această încercare s-ar putea finaliza cu realizarea unei antologii, în care să cooptăm cât mai mulţi iubitori de poezie, deveniţi ulterior creatori (de asta mă voi ocupa eu, dacă am suficiente sonete). E o încercare zic eu, frumoasă, interesantă, în care putem să cunoaştem în primul rând această formă de poezie, să ne încercăm simţul rigurozităţii exprimării şi să ne găsim curajul de a pune în formă o idee, un gând, o trăire.

Voi explica cu foarte mare atenţie şi în detaliu ce presupune un sonet, pentru fiecare viitor creator:

Reguli:
1. Sonetul să fie alcătuit din 14 versuri, 2 catrene (catren-strofă cu 4 versuri) şi 2 terţine (terţină-strofă cu 3 versuri), sau 3 catrene şi un distih (distih-strofă cu 2 versuri)
2. Rima trebuie să fie a-b-b-a (adica rimă îmbrăţişată) la catrene, iar la terţine poate fi a-b-c a-b-c sau a-a-b b-c-c sau altă formă. E cea mai simplă formulă.
3. Măsura trebuie să fie egală sau simetrică: decasilab sau endecasilab, adică versurile pot fi de 10 sau 11 silabe, chiar şi de 12 (vers alexandrin).
4. Ritmul este unul din cele mai importante aspecte, şi anume acesta trebuie să fie IAMBIC, e specific sonetului. Adică prima silabă este neaccentuată, iar a doua este accentuată (şi tot aşa, alternativ, până la ultima silabă – a 10-a, a 11-a sau a 12-a, în funcţie de măsura aleasă).
În final, să scrieţi numele Dvs, vârsta, profesia, ceva ce vă individualizează.

Acestea ar fi regulile minime legate de prozodie, de structură, de formă. Conţinutul e la îndemâna şi experienţa fiecăruia, însă ca regulă generală, ultimul vers sau ultimele două (când avem distih – sonet shakespearian), trebuie să reprezinte concluzia. Şi încă un sfat, preluat de la dl. Paşcu Balaci: “Biblia oricărui sonetist este dicţionarul de rime”. O să aveţi nevoie.

Mult succes şi m-aş bucura să interacţionez cu cât mai mulţi scriitori!
Pentru a va motiva putin, va spun ca cele mai bune sonete vor primi cate UN CD semnat Rock Filarmonica Oradea