Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Cugetări’ Category

2Într-o seară uşor tristă, în care simţeam aproape că mă scurg şi-mi pierd toată suflarea, făceam corecturi alături de tatăl meu la cea mai nouă operă a sa în derulare: Sonetul lui Michelangelo. La un moment dat, am oprit firul corecturilor şi l-am întrebat: “Tati, la ce folosesc toate acestea? În timp ce noi suntem concentraţi la corecturi pe care le considerăm importante, alţi oameni protestează în ţară, alţii ne jignesc pe cei care nu ieşim şi ne acuză că nu ne interesează ce se întâmplă în jurul nostru”. Adică, mai precis, îmi puneam întrebarea: ce rol are artistul în societate şi de ce unii oameni consideră că noi, artiştii, nu avem niciun folos?

În acel moment, tata s-a oprit din corectură şi mi-a răspuns: “Dina, întâi şi întâi trebuie să facem diferenţa între artişti şi artişti. Sunt unii artişti care sunt meniţi să distreze poporul, să-l binedispună, să cânte, să creeze, să picteze ceea ce doreşte poporul, iar ceilalţi artişti sunt cei slujesc efectiv cultura reală, acolo unde ne găsim identitatea adevărată. Ei bine, aceşti artişti nu sunt meniţi să distreze poporul, pentru că această cultură nu este distracţie”.

Atunci, continuând, am întrebat: “Dar tati, la ce folos această cultură adevărată, dacă oamenii nu sunt interesaţi de ea şi problemele sociale cu care ne confruntăm şi pe care, desigur, nu le putem ignora, sunt cu mult mai mari decât creaţia, arta, cultura sau alte forme de exprimare artistică?”

Atunci tata mi-a răspuns: “Nu trebuie să ignorăm problemele sociale, aici este vorba de a face artă şi cultură adevărată pentru popor, pentru demnitatea acestuia şi pentru a-i crea identitatea, dincolo de orice alte probleme cu care acesta se confruntă”.

Ascultând acestea, mi-am adus aminte de o vorbă a cărturarului Iosif Vulcan: “Cultura va salva Românimea”. Simplu, scurt, la obiect… Astfel, îmbărbătându-mă, încercam să îmi imaginez cum popoarele lumii ne vor respecta pentru valorile pe care le avem, trecând uşor graniţele şi constatând că… şi nemţii se laudă cu un Goethe, chiar dacă nu toţi îl citesc, toţi italienii se laudă cu un Michelangelo, chiar dacă nu toţi îi cunosc sonetele, ci mai degrabă arta plastică etc.

Cultura adevărată a avut menirea de a construi poporului o identitate, de a-i modela limba, de a-i crea imaginea în faţa celorlalte popoare ale lumii. Deşi noi, ca popor, am spus că nu avem nevoie de Brâncuşi, care a plecat în Franţa, totuşi ne lăudăm cu el. N-am avut nevoie de CIoran, ne lăudăm cu el. N-am avut nevoie de mulţi alţii… dar acum ne mândrim că fac parte din poporul nostru.

Sper ca, într-o zi, să ajungem să ne respectăm unii pe ceilalţi, indiferent de profesiile şi ocupaţiile pe care le avem, căci avem nevoie de toate şi de toţi, aşa cum suntem. Niciun om nu este inferior sau superior celuilalt. Fiecare este înzestrat de Dumnezeu cu un talent şi trebuie să ne acceptăm aşa cum suntem, încercând să cultivăm frumosul şi să credem în ceea ce facem.

În momentul în care poporul va spune: nu avem nevoie de cultură, atunci ne vom putea declara desfiinţaţi ca popor de pe harta lumii…

Read Full Post »

girl happyAm ajuns într-un moment oarecum “tragic” al vieţii mele, în care am ajuns să-mi pun întrebarea: până unde mă va ţine speranţa? Până când voi îndura cele mai nedrepte jigniri şi cât voi reuşi să-mi menţin toleranţa?

Vă spun frumos: dragii mei, tot ce îmi doresc este să fiu utilă societăţii în care trăiesc, să mă simt liberă să mă asociez cu cei care gândesc frumos şi nobil, să împart cu voi ceea ce pot să ofer, să nu deranjez prea mult, dar să atrag atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în lume…

1. Mă uit în jur. Merg pe stradă, scriu pe Facebook, mă plimb între aşa-zişii oameni obişnuiţi. Primesc comentarii ironice, de la “inexistenţe pe două picioare”, primesc jigniri de la cele mai neplăcute persoane, îndur priviri răutăcioase şi sunt permanent o sursă de bârfă pentru marea majoritate. De ce? Pentru că vreau să fac lucruri şi chiar ajung să le fac. Că am aspiraţii poate prea înalte pentru capacitatea lor de înţelegere. Aşa, şi? Dar pentru cine fac ce fac? Pentru nişte oameni indiferenţi, care-şi văd doar propriul metru pătrat, care abia reuşesc să gândească pentru ei, dar să mai vadă şi dincolo de propriul corp?

În fine, îi las în pace… Avem idealuri mai înalte decât să punem la punct asemenea persoane…

2. Mă uit din nou în jur. Bucuroasă, aspir să ajung în cercuri mai elevate, să cunosc oameni mai delicaţi: profesori universitari, lectori, conferenţiari şi ce titulaturi mai există (nu-s suficient de deşteaptă să le mai ştiu şi ordinea titulaturilor, dar de aceea vreau să stau între oameni deştepţi, ca să am ce învăţa de la ei), între oameni cu idealuri înalte, oameni care pot inspira şi te pot ajuta. Însă asemenea oameni au şi influenţă… Da, sunt profesorii mei, nu? Trece vremea şi ajung să fiu crunt dezamăgită şi de aceştia… Nu mai primesc jigniri, nici comentarii răutăcioase. Aici totul este mult mai rafinat… O batjocură fină, o dovadă de “sunt mai bun ca tine” sau “nu ai ce căuta între noi”, sau “noi deţinem banii” şi… desigur “noi deţinem puterea”. O palmă morală pe care o simţi mai adânc decât o lovitură de bici pe spate… Aplec capul şi mă gândesc: de ce atâta nedreptate de la cei… care pretind că fac dreptatea?

Dezamăgirea mea creşte odată cu nivelul intelectual al celor care ajung să se coboare atât de mult, dar ei sunt elita – aşa-zisa elită intelectuală şi vor să pună stăpânire pe tot…

Merg mai departe şi mă gândesc triumfător: “aspiraţiile mele sunt mult mai înalte şi voi lupta pentru poporul meu, pentru că-i am pe conducătorii mei, care-mi sunt ghid şi suport moral”.

3. Mă uit din nou în jur. Mă uit la conducătorii mei, la cei care au puterea de a dirija ceea ce eu îmi doresc pentru poporul meu. Ei deţin puterea, noi le-am dat “delegaţie” să conducă această ţară (spre a ne exprima cu Noica, ce spunea: “Eu i-am oferit lui Ceauşescu delegaţie să conducă această ţară. Delegaţia mea nu mi-o poate lua nimeni”). Ei bine, nici delegaţia mea nu mi-o poate lua nimeni. Trec cu privirea pe cei care m-au jignit sau pe cei care m-au nedreptăţit şi privesc cu speranţă spre elite… Dar… mă trezesc că trag, muncesc, le duc ideile mai departe, îi promovez, îi venerez… şi ei îşi schimbă opiniile… Ce se întâmplă cu elita mea? Unde sunt cei în care aveam cea mai mare speranţă? Mă blochez şi efectiv îmi vine să plâng… Dezamăgirea e cruntă… Ce aşteptări să mai am?

Înţeleg că nu pot să am aşteptări de la oamenii “ordinari” cu care m-am intersectat inevitabil, aşa sunt ei, nepreocupaţi, indiferenţi, nu au aşteptări prea mari de la viaţă, deci nici mari dezamăgiri…

Mi-e greu că nu mai pot aştepta nimic de la intelectuali, de la profesori, care m-au dezamăgit şi m-au lăsat într-o umbră de durere, dar aş putea să înţeleg şi asta: ei o fac din orgoliu, au şi ei puţină putere şi trebuie să şi-o arate faţă de cei slabi, că altfel nu ar fi nimic de ei, în fond…

Dar elitele? Cei care ne guvernează? Cei care ne dirijează drumurile? Cei care ne cer votul şi apoi noi ne încredem în ei cu tot sufletul? Ei nu mai au scuze… Nu mai pot găsi scuze… Am obosit să găsesc scuze şi să tot privesc în jur. Îmi pierd şi interesul, şi vederea. Iar sufletu-mi se usucă precum o floare-n zi de toamnă, după o calmă şi plăpândă ofilire… Dar tot spre moarte merge, oricât de lent, şi oricât de frumos şi graţios ar face-o, precum într-un dans. “Toleranţa dusă la maxim e sinucidere”, spune Lucian Blaga…

4. Nu pot să mă mai uit în jur, nu mai am la cine. Trec acum printr-o perioadă extrem de grea, în care mi-am pierdut reperele… Dar mai am o speranţă: dacă în jur nu mă mai pot uita, voi privi în sus! Acolo e Cineva care cu siguranţă mă va auzi, mă va asculta şi-mi va mai ţine flacăra speranţei aprinsă, măcar până îmi voi mai întări sufletul. Dumnezeu? Ce face oare Dumnezeu? Unde e? Lasă totul să se petreacă …aşa, fără niciun raţionament? Oamenii sunt egoişti, răi, individualişti, neinteresaţi, pasivi… şi El tace? De ce?

Îmi vine-n minte: “Doamne, Doamne, mult zic Doamne, Dumnezeu pare că doarme, cu capul pe-o mănăstire şi de nimeni n-are ştire”…

Ce mă fac? Nu mai am unde să mă uit. M-am rătăcit. Totuşi, mai am un singur loc în care pot privi şi judeca: … în mine. În mine am toate resursele necesare pentru a trece peste aceste dezamăgiri, pentru a-mi alimenta sufletul cu credinţă şi putere, şi mai ales cu multă dragoste. Concentrarea mea cade atunci pe ceea ce iubesc eu cel mai mult şi pe ceea ce am eu mai de valoare în viaţa mea…

Încep cu mine… Apoi vor veni şi alţii, mai sunt şi alţii ca mine… Ne vom aduna şi vom lumina… Precum o lumină tot mai puternică, vom răsări şi vom schimba lumea… Cu dragoste, valoare şi implicare.

Vă mulţumesc, deci, celor care m-aţi jignit sau m-aţi batjocorit, căci mi-aţi oferit şansa de a privi spre mine, iar voi vă veţi usca precum frunzele de toamnă… de fapt, sufletul vostru oricum e ofilit de atâta răutate şi “încruntare” omenească.

Read Full Post »

francesco redi

 Azi, a fi specialist este o modă şi, poate, o necesitate chiar, ar spune unii. Este desuet azi să fii un filosof, un gânditor care ştie din toate câte puţin şi, ar spune din nou unii, să nu facă nimic bine în final. Totuşi, la baza construcţiei ştiinţei şi a marilor descoperiri au stat atât cunoştinţele în domeniul specific fiecărui domeniu, dar şi o vastă cultură generală, dovadă că multe din experimentele lumii nu s-ar fi realizat fără mici sclipiri de inteligenţă atipică şi, desigur, fără nişte “conexiuni necesare”, spre a ne exprima cu Constantin Noica, cu alte domenii, total diferite.

Una din cele mai frumoase cuvântări ale lui Goethe este: “Atunci când eşti trist, să te uiţi la stele, căci doar ele te vor face să stai cu privirea sus”. Unii, mai răutăcioşi, ar spune că dacă ne uităm în sus, riscăm să cădem în groapă. Dacă ne oprim iară, nu există progres. Ei bine, aş avea un răspuns şi la aceasta, cu gândul la filosoful grec Democrit. Acesta a fost primul care a afirmat că forța motrică a istoriei omenirii este nevoia (chreia), necesităţile oamenilor. Trăit într-o lume în care indiferent că erai matematician, fizician, profesor sau arhitect, trebuia să cunoşti şi muzică, şi istorie, şi ştiinţele naturii, căci, după cum spune un vers dintr-un poem norvegian: “Învaţă de la toate, căci toate-ţi sunt surori/Să treci frumos prin viaţă, să poţi frumos să mori”, nu ne putem limita doar la câmpul activităţii noastre, fără să putem trece graniţa cunoştinţelor noastre şi spre alte domenii. De ce m-am oprit la Democrit, este pentru că într-o zi, acesta s-a uitat la stele şi… a căzut într-o groapă. S-au făcut glume pe seama lui, dar el de fapt studia cerul cu stelele, deoarece cunoştea astronomie şi putea cunoaşte, după stele, ce recoltă va fi peste şapte ani. Ei bine, timp de şapte ani, s-a pregătit cu unelte şi diferite maşinării utile pământului, pentru a strânge recolta, iar când a venit vremea şi recolta era extrem de bogată, oamenilor nu le venea să creadă că teoria lui Democrit funcţionase, aşa că acesta a făcut bani frumoşi de pe urma închirierii acestor ustensile. Dovadă că … uneori merită să mai cazi şi în groapă. “Sapă frate, sapă, sapă, până dai de stele-n apă”, zice Lucian Blaga.

Dar totuşi v-aş povesti câte ceva despre omul de ştiinţă Francesco Redi, care pe mine personal m-a fascinat, deşi nu am cunoştinţe foarte vaste în ştiinţe ale naturii, a fost mereu o provocare să cunosc câte puţin istoria marilor invenţii ale acestei lumi. Francesco Redi este de fapt cel care a descoperit “microbul”, cauza acestuia şi, desigur, metodele prin care acesta poate fi înlăturat. În primul rând, omul de ştiinţă al sec. al XVII-lea, nu credea în aşa zisa “generaţie spontană”, considerând că fiecare creaţie are o cauză, iar în ce priveşte domeniul său, pe el îl interesa ce anume duce la putrefacţia omului după moarte, sau a celorlalte creaturi. Ideile cu privire la moarte şi la descompunerea trupului i-au venit după ce a citit în Iliada a lui Homer despre moartea lui Patroclus. Redi citea cu pasiune despre cum Ahile nu putea să-l părăsească pe stăpânul său Patroclus, de teamă că “roiul nimicitor” va veni şi îl va distruge, motiv pentru care trebuia să îl îmbălsămeze, pentru a nu ajunge corpul la putrefacţie. Dar ce era “roiul nimicitor”? Iată întrebarea ce îl măcina pe omul nostru de ştiinţă care… nu avusese ce face decât să citească Iliada. Ce legătură avea Iliada cu ştiinţele naturii, obiectul său de studiu?

Francesco Redi a descoperit microbul citind Iliada. Aşa este. După ce a citit acel pasaj cu roiul nimicitor, Redi a constatat că există o legătură între corpul fără viaţă şi aer. În aer erau diferite insecte, care ajungând pe corpul în cauză, acestea depuneau ouă, din care ieşeau alte larve, larve ce duceau de fapt la apariţia putrefacţiei, pentru că ele se hrăneau din corpul neînsufleţit. Ulterior acestei constatări, Redi a făcut nişte experimente. În două vase a pus câte o bucată de carne: un vas l-a acoperit, pe celălalt nu l-a acoperit. Constatarea a fost că insectele au venit la carnea descoperită, au depus ouăle, iar putrefacţia a apărut foarte rapid, pe când carnea acoperită s-a conservat mai mult timp.

În concluzie, datorită cunoştinţelor vaste în domeniul biologiei, dar şi abordării unor alte domenii total diferite, Francesco Redi a descoperit microbul şi astfel, s-a ajuns la a se inventa … frigiderul, care astăzi ne apără de posibilii microbi care vin din exterior, din aer. Iată cum un cuvânt care nici nu exista în secolul XVII, şi anume “microbul”, s-a născut în urma unei lecturi a unei opere antice, şi anume Iliada.

În încheiere, aş veni cu ceva mai actual, şi mă opresc la o carte numită “Dicţionar de mitologie greco-romană”, în care şi-a adus contribuţia şi doamna Zoe Petre. Dumneaei ne mărturiseşte astfel: În amintirile sale, publicate în 1947, cancelarul Kurt von Schuschnigg al Austriei, închis în lagăr de nazişti imediat după Anschluss (al cărui ferm adversar fusese), povesteşte că s-a simţit umilit când un coleg german de detenţie, fost ministru şi el, a recitat din memorie o bună parte a Cântului I al Iliadei în greceşte, în vreme ce el însuşi nu a putut răspunde  decât cu un lung pasaj din Eneida – în latineşte. Cine mai are azi complexe de inferioritate fiincă nu poate recita Iliada în original?

Pentru ştiinţă sau artă nu prea s-a vărsat sânge, dar în politică s-a vărsat, căci Noica spunea: “Politica e mizeria spiritului”, şi a vorbi azi de politică e mai actual decât să vorbim despre microbi, ştiinţă, artă poetică… Asta fiindcă politicul ne afectează pe toţi, iar dacă vom rămâne indiferenţi la ce se întâmplă în jur, va veni o vreme când vom fi total dezamăgiţi de propria noastră viaţă, în lumina indiferenţei…

Alexandrina Chelu

Read Full Post »

Leonid_andreev_terijokiyÎn urmă cu mulţi ani de zile, fiind foarte pasionată de literatură şi de artă în general, tatăl meu îmi mai dădea din când în când câte-o carte, de data aceasta punându-mi sub ochi o piesă de teatru: “Regulile binelui”, de Leonid Andreev. Iniţial, nici nu-l cunoşteam pe acest scriitor rus, dar când am început să citesc piesa (care la origine este o nuvelă cu două personaje, pe care tatăl meu a dramatizat-o, cu gândul să o propună Teatrului spre a se juca), nu am putut să mă mai desprind de ea. Deja mă gândeam ce impact interesant şi pozitiv ar avea asupra publicului iubitor de artă, morală şi cultură.

Nuvela “Regulile binelui” are doar două personaje: un drac şi un preot. Acţiunea se întâmplă într-o biserică şi prin împrejurimile acesteia. La un moment dat, dracul intră în biserică, trăbăluind pe acolo, căutând să facă Binele, însă este surprins de preot, care nu-l crede pe drac că este drac, până când acesta îi povesteşte toate neplăcerile pe care i le-a cauzat cu ceva timp în urmă. Dar totuşi, dracul se dovedeşte de bună credinţă şi îi cere preotului să-l înveţe Binele, că s-a săturat să facă rău şi vrea să intre în rând cu lumea bună.

Preotul, cu inima bună, îi oferă dracului nişte cărţi de teologie, de dogmatică şi, desigur, Biblia, însă după câteva săptămâni, dracul se întoarce la preot foarte amărât, spunând dezamăgit că nu a aflat ce este Binele şi că se teme că nu-l va afla niciodată. În aceste condiţii, preotul se vede total descumpănit, simţind că dracul va fi o persoană dificil de educat, însă nu se lasă bătut şi-i oferă nişte pilde:

- Auzi, fii atent la mine, spune preotul, uite ce ne spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: “Dacă cineva îţi dă o palmă, tu întoarce şi celălalt obraz”.

Încântat, dracul îl sărută pe preot, fericit că a aflat în sfârşit ce este Binele şi a şi luat-o la sănătoasa prin târg. Plimbându-se aşa, printre oameni, acesta aştepta să fie pălmuit, ca să facă întocmai cum l-a învăţat preotul. După câteva zile, se întoarce dracul amărât la preot, din nou, ca ars de supărare, şi lovit bine peste tot.

- Doamne fereşte, spune preotul îngrijorat, dar cine te-a bătut în halul ăsta?

- Am vrut să fac precum mi-ai spus, părinte, spune dracul, am umblat prin târg aşteptând nerăbdător să mă lovească cineva peste faţă, dar când să mă iau la harţă cu cineva, unul mi-a tras un pumn în cap, iar eu am dat înapoi, şi uite-mă: sunt tot bătut. Nu mi-a dat o palmă, ci un pumn. E o diferenţă. Nu e bine, nu am aflat Binele…

Preotul, total descumpănit de prostia şi neghiobia dracului, se înfurie, însă caută o altă pildă potrivită pentru drac, sperând că aceasta o va înţelege mai bine, pentru că prima dată acesta o luase total mot-a-mot.

- Ştii ceva, drace? Eşti chiar prost, aceste pilde sunt nişte morale, nu trebuie să le iei cuvânt cu cuvânt. Dar lasă, încercăm altceva. Uite, Mântuitorul a spus că “dacă cineva îţi cere cămaşa de pe tine, şi aceea să i-o dai”, spune preotul.

Fericit, dracul se luminează şi iese bucuros din biserică, fugind direct spre un magazin pentru a-şi achiziţiona o cămaşă nouă. Mândru de ea, se plimbă din nou prin târg, aşteptând să-i ceară careva cămaşa. După câteva zile, supărat însă că nu are succes, se întoarce la preot.

- Drace, ce mai e cu tine din nou? Şi ce e cu cămaşa asta nouă? întreabă preotul.

- Uite, părinte, că numai nu am succes cu pildele tale. Mi-am luat cămaşă nouă şi am tot aşteptat să mi-o ceară careva, dar m-am plimbat zile întregi degeaba. Nu am aflat Binele, zice dracul. 

- Prost poţi fi, zice preotul, dar dacă oamenii nu ţi-au cerut fix cămaşa, alte lucruri ţi-au cerut?

- Da, au cerut, de toate: pâine, bani, o mână de ajutor… zice dracul.

- Şi de ce nu le-ai dat, măi prostule? zice preotul.

- Păi eu aşteptam să-mi ceară cămaşa… zice trist dracul.

Văzând că nu mai are cu cine discuta, preotul se îndreaptă trist spre odaia lui. Dracul, descumpănit şi el, îl urmează. După câteva momente de reflecţie, preotul îi spune dracului: “Să nu te împotriveşti Răului”… Dracul, uimit de ultima pildă primită, îşi încearcă din nou norocul în târg.

Trec zile, trec săptămâni, dar dracul nu se mai întoarce. Preotul era deja îngrijorat, dar spera că totuşi dracul va reveni pentru a-i spune că a înţeles ce este Binele. Totuşi, după un timp îndelungat, dracul îşi face apariţia din nou, dar extrem de trist şi plin de durere. Fericit, preotul se îndreaptă spre el:

- Ei, drace, cum stăm? spune preotul.

- Ei, ce să fie? Am trecut prin nişte momente greu de imaginat, spune dracul.

- Dar te rog să-mi povesteşti, spune preotul.

- M-am tot plimbat prin târg şi m-am îndepărtat de oameni, de lume, iar într-un moment de relaxare, când stăteam pe malul mării, privind spre orizonturi, am observat o femeie cu un copil în braţe şi doi bărbaţi care erau gata să o lovească, spune dracul. 

- Şi, tu ce ai făcut? întreabă îngrijorat preotul.

- Eu? Am văzut cum i-a luat copilul din braţe, femeia plângea de durere, spune trist dracul.

- Şi de ce nu ai sărit la ei? Cum ai putut să laşi asta să se întâmple? zice furios preotul.

- Am aşteptat. Şi atunci cei doi bărbaţi au trântit copilul de stânci şi l-au zdrobit, în faţa femeii, care urla de durere. Şi l-au lăsat acolo…, spune dracul, total descumpănit.

- Nenorocitule, cum ai putut să stai şi să priveşti? De ce nu ai făcut nimic? De ce nu ai sărit în ajutor? strigă preotul.

- “Să nu te împotriveşti Răului”spune, şoptit, dracul, cu ochii în pământ.

În acel moment, preotul s-a blocat. A rămas cu privirea pironită la chipul trist al dracului, îndepărtându-se încet de acesta… Dracul, văzând că preotul abia mai poate să respire de durere, se duce urgent să-l ajute şi îl cuprinde cu mâinile. Preotul se prăbuşeşte la pământ şi rămâne cu capul în braţele dracului.

- Părinte, nu muri, mai am nevoie de tine. Cum voi afla Binele fără tine? Nu mă lăsa, spune trist dracul.

- Nu oamenii aceia au omorât copilul, nici tu nu ai omorât copilul… Eu l-am omorât, spune distrus preotul, prăbuşindu-se. Vreau să ştii că voi muri cu nădejdea că vei afla şi singur care este Binele, pentru că ai voinţă şi ai tărie. Îţi mulţumesc că ai venit la mine, dar iartă-mă că nu te-am putut ajuta. Eşti la fel de capabil să ajungi în cer, ca orice alt om care a făcut în viaţă numai fapte bune, a încheiat preotul, dându-şi ultima suflare.

…………………..

Astfel se încheie nuvela “Regulile binelui”, pe care eu o citeam când aveam doar 14 ani, cu gândul şi visul de a o vedea jucată pe scenele româneşti, fiind o adevărată capodoperă a scriitorului rus Leonid Andreev. Pe lângă toate piesele de teatru care sunt acum la modă, cred că suntem capabili să mai punem în scenă şi piese cu adevărat moralizatoare, iar teatrul să redevină o instituţie de artă, cultură şi educaţie.

Alexandrina Chelu

Read Full Post »

IMG_5868Ceaa ce urmează să vă relatez ar fi trebuit, poate, să postez mai demult, când evenimentele au fost mai proaspete, însă acum am ocazia de a le aşeza în paginile blogului meu după o mai lungă cugetare asupra faptelor. Se ştie prea bine că deţin o firmă de steaguri în Oradea şi că, pe lângă dorinţa oricărui producător/comerciant de a face profit, aici intervine şi factorul cultural/educativ al aceste afaceri. De-a lungul timpului, din 2003 încoace, de când confecţionăm steguleţe, şi mai ales din 2008 când afacerea a devenit mult mai cunoscută, am avut ocazia să constat “tendinţele” patriotice ale orădenilor, pe lângă obişnuita “obligativitate” de arborare a steagurilor la instituţii publice, primării, ambasade, şcoli, facultăţi, regii autonome sau chiar hoteluri.

Am constatat cu bucurie că de când există firma şi furnizăm orădenilor steaguri, oraşul a devenit mai colorat. La 9 mai 2011 a avut loc o expoziţie a tuturor steagurilor ţărilor lumii (iniţiată de mine şi mama mea, Iuliana Chelu – patroanele firmei), expoziţie care a avut loc la Primăria din Oradea, cu destul de mult succes. La expoziţie au venit orădeni curioşi să vadă şi alte drapele decât cele obişnuite ochiului aici, la noi, dar au venit şi profesori cu elevi, sau educatoare cu preşcolari. Tinerii erau curioşi să vadă vreo ţară, străinii să-şi caute propria ţară, iar micuţii erau, desigur, impresionaţi de coloritul steagurilor şi de multutidinea lor.

Un alt moment memorabil a avut loc la 24 Ianuarie 2012, la 153 de ani de la Unirea Mică, moment în care municipalitatea a comandat o panglică lungă de fix 153 metri care să fie ţinută roată de cetăţenii invitaţi să cânte Hora Unirii. În final, mama mea a ţinut să ofere o bucăţică de panglică fiecărui orădean doritor, însă nu s-ar fi aşteptat la o îmbulzeală fenomenală pentru… o “bucată” din Tricolor. Mama mânuia cu dificultate foarfecele, de teamă să nu rănească pe cineva, pentru a tăia o bucăţică pentru fiecare om, a fost chiar şi îmbrâncită, împinsă. Am obţinut de la un prieten un foarte scurt video în care se şi aude o replică din spatele camerei: “Daţi-ne şi nouă un Tricolor”. Parcă era o “foamete” de Tricolor, o grabă şi o îngrijorare aparte de a prinde o bucăţică, din lunga panglică de 153 metri.

Ulterior, chiar la următorul eveniment legat de Unire, la 1 Decembrie, efectiv am scăpat comenzile de sub control, rămânând chiar şi fără steaguri. Înainte cu două zile, pur şi simplu rămăseserăm fără steaguri mari. Veneau în magazin oameni simpli, cerând un Tricolor pentru casă, şi nu mai aveam ce să le oferim. Am primit chiar şi injurii la adresa noastră din pricina situaţiei. Ieşeau oamenii înjurând: “Ce firmă de steaguri sunteţi, fără steaguri”, iar noi, la un moment dat efectiv ieşite de sub control spuneam: “tot anul nu veniţi, în ultimul moment îşi aduce aminte omul că e sărbătoarea Unirii”. Desigur, pe de o parte, oamenii aveau dreptate, doreau un produs, aveau şi banii, iar noi nu aveam ce să furnizăm. Pe de altă parte, ceea ce nu realizau clienţii noştri este că, din pricina unui evident “şomaj” al firmei pe timpul anului, nu avuseserăm nici suficienţi bani pentru a realiza un stoc pentru cele 2-3 momente de sărbătoare din an.

Punctul culminant a fost, desigur, ziua de 1 Decembrie, care s-a potrivit fix după 30 Nov, zi care fusese declarată liberă în mod legal. Aşa că noi am pus în 30 Nov pe uşa magazinului următorul mesaj “nu mai avem steaguri”. Da, puţin neinspirat, căci trebuia să scriem “steaguri mari”, şi să scriem şi de ziua legală liberă, căci altfel ne păşteau nişte amenzi. Acest incident a fost sancţionat şi de ziarul Bihoreanul, în pagina de mici “batjocuri” – Premiile lui Bihorel. În 1 Dec am vândut steguleţe, cocarde, în centrul oraşului, cu mare succes. Însă ghinion: se terminaseră cocardele. Noi ştiind că mai avem cocarde la creatoarea lor, îi trimiteam pe oameni la ea, unde efectiv aceasta nu mai făcea faţă. Chiar ea ne-a spus că trebuiau filmaţi acei oameni – 5-6, care aşteptau cu răbdare şi 10-15 minute, pentru ca ea să le confecţioneze măcar o cocardă. S-a şi înţepat, s-a şi emoţionat, dar nu s-a lăsat şi a reuşit să ofere câte o cocardă fiecărui “aspirant”.

În urma unor asemenea momente, am tras nişte concluzii… Orădenii cu care am interacţionat (căci nu aş putea generaliza) au un fel de patriotism “selectiv”. O mare perioadă de timp nu acordă atenţie României şi simbolurilor sale, dar când vine o sărbătoare sau o campanie, precum cea a televiziunii Antena 3 în 2012,  toată lumea este patrioată şi cu Tricolor în piept. E şi patriotismul acesta privit ca pe orice “produs” de care ne amintim atunci când, fie este nevoie de el, fie ne-ar face să arătăm mai bine “în faţa lumii”.

Problema este că patriotismul nu trebuie “mult odată”, când “arde”, ci constant, el să existe în sufletul nostru. Şi nu ostentativ, prin “forme fără fond”, pe facebook sau de 1 Dec cu cocardă în piept, ci prin acţiuni şi încercări constante de a promova tradiţiile, cultura, muzica, dansurile româneşti, sau autorii şi creatorii României, viziuni şi perspective economice, tehnologice şi în orice alt domeniu. Şi nu doar în ţară – dar mai ales în străinătate…

http://www.bihon.ro/hora-unirii-la-oradea/1045649 iată un articol consemnat de Jurnalul Bihorean, iar în video la minutul 2:25 se poate observa “foamea” de Tricolor despre care vorbeam mai sus.

Read Full Post »

cuzaAzi e o zi importantă pentru mine, pe care majoritatea o privesc ca pe o zi istorică obişnuită, în care sărbătorim un număr de ani de la Unirea Mică – 24 Ianuarie 1859, când Ţara Românească s-a unit cu Moldova, ziua din care a început să se formeze încet România noastră, care e doar a noastră, până la Unirea Mare, din 1 Decembrie 1918.

Într-adevăr, azi se împlinesc 154 de ani de la Unirea Mică, iar pentru mine 154 începe să devină un număr fatidic, strâns legat de persoana mea şi de activităţile mele artistice (poetice şi muzicale). Nu că ar fi meritul meu, căci totul este inspirat de tatăl meu, Florian Chelu Madeva, însă mi le asum, ca pe-o „zestre”, ca pe-o „moştenire” legală dar  şi morală, şi am puterea şi dorinţa de a consemna aceste gânduri.

În 2009, la 400 de ani de la publicarea sonetelor lui William Shakespeare în premieră, tatăl meu termina de scris muzica la cele 154 de sonete ale bardului englez. Iată cum 154 a început să facă parte din viaţa noastră „muzicală”…

Ulterior, lucru neconsemnat de „wikipedia” (iată o informaţie nepublicată acolo!), am descoperit tot noi (ca fapt divers) că sonetul endecasilab (adică cu 11 silabe x 14 versuri) are 154 silabe…

Şi pentru că nu ne putem stăpâni cu cifrele fatidice, de care am auzit în basme (cifra 3 sau cifra 7, dar şi 9), căci doar nu e o surpriză să vorbim despre numere cu o însemnătate anume (dar nu-s eu acum în măsură să vorbesc despre asta), am mai descoperit şi alte numere, despre care am onoarea să relatez, ele fiind simple „coincidenţe” fericite ale vieţii noastre culturale.

În 2011 am avut noi parte de o nouă „eră” a numerelor fatidice cu 76. Tatăl meu lucra la sonetele lui Michelangelo în română, iar în 13 aprilie, de ziua traducătorului lor, C.D. Zeletin (culmea, tot în 13 aprilie era născut şi Sergiu Nicolaescu), care împlinea pe atunci 76 de ani, tatăl meu l-a sunat şi i-a spus: „Iată, stimate domn, de ziua Dvs, vă anunţ că am terminat muzica la cele 76 sonete ale lui Michelangelo”. Ei bine, a fost o surpriză plăcută pentru maestru, care a şi suspinat, spunând: „Oh, numerele astea fatidice…”

Iată deci cum numere ca 154 sau 76, pe lângă arhicunoscutele numere 3, 7 sau 9, au devenit pentru o familie de artişti nişte numere fatidice, numere de care se leagă o operă culturală bogată, în marginea sonetului literar-muzical. Această operă va rămâne în conştiinţa culturală una de valoare, care va depăşi (şi a depăşit) graniţele ţării noastre, pentru a ne gândi mereu la veşnicul citat „Fără universal, naţionalul e zoologie” al lui Constantin Noica, gândire ce ne „obligă” dpdv moral să ne depăşim limitele şi să ne putem reprezenta cum se cuvine ŢARA…

PS: Şi ca să închei „juridic” (că doar sunt în sesiune), ţin să vă anunţ că şi Legea nr. 8/1996 a dreptului de autor şi-a drepturilor conexe cuprinde 154 articole…

Read Full Post »

Coperta Dina Chelu 1Am avut bucuria ca, prin bunul meu prieten cantautor Marian Filip (care a scos un CD de muzică country şi despre care abia aştept să scriu), cartea mea de sonete să ajungă în mâna unei doamne deosebite, Georgeta Resteman, din Cipru, care şi-a dedicat din timpul său preţios pentru a face o recenzie la volumul meu de debut. Prin acest articol îi şi mulţumesc pentru acest minunat cadou.

 

            Sonetul Alexandrinei Chelu – o „aventură” plină de har

Tocmai am încheiat un an la sfârşitul căruia nu mică mi-a fost bucuria lecturării scrierilor unei talentate copiliţe, de numai 14 ani, ca apoi, la început de 2013 să mă trezesc  navigând prin aburii calzi şi plini dragoste emanaţi de sonetele unei tinere poete orădence, binecuvântate de Dumnezeu cu harul creaţiei: Alexandrina Chelu. „Aventura sonetului” ar părea pentru cei care nu au răsfoit cartea, un titlu care ascunde oarece temeri, ţinând seama de genul liric abordat de autoare în paginile sale, dar vă asigur că nu este aşa: aş zice, dimpotrivă, să nu ne aventurăm noi, cititorii, să catalogăm sonetul Alexandrinei Chelu, înainte de a-l citi!

De multe ori am specificat faptul că dacă scriu despre creaţiile cuiva, o fac din plăcerea de a-mi exprima propria opinie, „urmele” pe care lectura le lasă în sufletul şi memoria mea, şi, totuşi, fac această precizare, ori de câte ori am ocazia, pentru ca adevăraţii critici să ştie că nu mă amestec „unde nu-mi fierbe oala”, dar nici nu pot „tăcea” atunci când o scriere îmi atinge „coarda sensibilă”. Vedeţi? Sunt sinceră şi directă, cum la fel voi fi şi în cele ce urmează.

Revenind la „aventura” tinerei şi talentatei poete pot afirma, cu mâna pe inimă, că după ce i-am lecturat sonetele, mai că m-a atins o ţâră de invidie, curajul cu care aceasta a abordat un gen atât de sensibil şi frumuseţea versurilor, dar mai ales profunzimea lor, fiind motive reale de pizmuială prietenească a unui mânuitor talentat al condeiului. Mi-a mers la suflet prefaţa cărţii, al cărei autor este Darie Ducan, care relevă încadrarea poemelor-sonete ale Alexandrinei în categoria scrierilor lirice în care, „curios lucru, văd şi un mare respect pentru instituţia sonetului. Respectul ea nu-l ţine pe loc, blocat în sicriul său formal. În timp ce unii dintre poeţii care scriu sonet caută rime iscusite, ca nişte Chevrolet-uri metalizate ale asonanţelor, Alexandrina a înţeles că la sintagme e de lucrat. Că răsucirile lor de sonorităţi atenuate şi de relaţii nasc, uneori şi ironic, alteori naiv, sonetul care se mănâncă pe sine, sonetul critic.” Şi tot prefaţatorul pune punctul pe “i” referindu-se la numărul ciudat de semnificativ al sonetelor cuprinse în volum: “Atipic e, iarăşi, şi numărul sonetelor: 99. Pentru o formă clasică acest număr e contrariant. De ce nu 100? Acest cui al Pepelei ingenios îmi aminteşte o poveste orientală în care un ţesător de covoare care orbea numărând mii de noduri de aţă, când a fost pus în faţa terminării covorului, l-a lăsat fără ultimul nod, l-a lăsat neterminat, căci numai Înaltul e capabil de perfecţiune. Din această „aventură” câştigă, deci, sonetul, pentru că Alexandrina Chelu a înţeles că singura maleabilă e imperfecţiunea, căci sonetul e om.

L-a coborât? Eu zic că măcar cu puţin l-a înălţat.”

99 de sonete, citite pe nerăsuflate mi-au dat impresia că mă confund adesea cu autoarea lor şi mă prind în hora aceea, indescriptibilă, a flăcărilor ţâşnite din inima îndrăgostită, vâlvătaia lor conducând la o stare euforică în care nu mai există nimeni altcineva, decât Ea şi El şi Dumnezeul lor, trăindu-şi clipa ruptă din Rai, clipa dragostei sublime, dar şi trecând şi prin zbuciumul firesc ce nu lipseşte vreodată din custodia sentimentelor înălţătoare.

„Puterea dragostei”, „Puterea cuvântului” şi „Puterea Divinului”, cele trei părţi în care este structurată cartea, sunt de fapt pârghiile, ghidajele ce conduc spre aceeaşi ţintă, muritorul din noi biruit de dragoste, găsindu-şi adăpostul în lumina Cuvântului şi indezirabila încredere în divinitate.

Lecturând, pas cu pas, fiecare particică de suflet iscălită cu trăiri autentice, frenetice, aş spune, este imposibil să nu pătrunzi adâncimea spirituală a fiecărui vers, trecând prin terţe stări, de la extaz la disperare, prin luminile şi umbrele nobilului sentiment care înalţă, purifică dar şi doare, de multe, de tare multe ori, confundându-te cu sensibila autoare. Haideţi să facem împreună o scurtă, dar profundă călătorie în lumea parfumată de iubire, a îndrăgostiţilor, bucurându-ne de savoarea versurilor ei!

Pornind de la un vis “Visez un prinţ pe-acorduri de chitară, / Frumos, şi să mă facă fericită, / Să simt năprasnic că-s îndrăgostită, / De-un aspru prototip sculptat ca-n ceară. // Să ne iubim din zori şi până-n seară, / Răpuşi sub înstelarea adormită, / Să mă aline când sunt necăjită, / Să-mi scoată focul de suspine-afară. // Să conversăm în rime, în sonete, / Înşiruind cuvinte, iată versul! / Să ne răcim privirile încinse // Şi să ne-mpărtăşim cu noi versete. / Şi să ne facem singuri Universul, / Să-l ţăruşăm cu stelele aprinse.“ (“Conturul nostru”), ajungem, odată cu poeta, la acea iubire râvnită de orice muritor: “Te întâlneam în ceruri, visătoare, / Erai o parte din necunoscut, / Pierdut în Universul absolut, / Pluteai ca-n vis, o apă curgătoare… // De ce să-mi caut dragostea-n văzduhuri, / Când tot atât de bine-i pe Pământ?! / S-o iau cu mine, într-o zi,-n mormânt, / Ca s-o împart cu îngerii din duhuri… // Eram cuvânt, dar tu o cuvântare, / Eram un om, iar tu-mi erai orbire, / Când blând veneai, supus, spre mine. // O, triste timpuri, o, cântări amare, / Mă lasă iar lipsită de iubire; / Eu pot ajunge înger… doar prin Tine! (“Iubire îngerească”) Şi chiar dacă iubirea este uneori sincopată de triste despărţiri şi împăcări sublime şi presărată cu “Păcate demne”, când recunoaştem… “Ce dulci ispite îmi răsar prin fire, / Ce dragi rostiri se-aud prin glasul tău, / Te-ntrec în temeri, ameţită rău, / Să-mi scalzi profund iubirea-n amintire, // Atât de plină-s de păcate demne! / Să zbori de sus, s-ajungi din nou la mine, / Cu respiraţii-ntretăiate,-n tine, / Zbătându-te-n cuvinte, între semne… // Plecând de-aici, dar tot venind la mine, / Adio, însemnând „la revedere”! / Ce calm resimt a ta apropiere… // Când tot mai mult devine cald şi bine, / E-o nemaipomenită afundare / În propriile simţuri, în răcoare! “, ne trezim “Scăldându-ne-n iubire” şi realizând atunci “Ce cald e sentimentul de iubire, / Când ari cuvântul de la suprafaţă! / Ştergându-ţi eu sudoarea de pe faţă, / Arzândă chiar de-atâta adâncire, // Atingeri tremurânde şi fluide / Şi mâini ce se-ntâlnesc din întâmplare, / Fiori ce ne produc cutremurare, / Ne pierdem lunecând în gânduri vide… // Iar trupurile se îmbrăţişează, / Formând un Tot, un Unic, un Întreg, / Unim noi buzele, clipim cu ochii, // Privirile flămânde luminează… // Mă-ntreb, te-ntrebi: cu ce-o să mă aleg? / Dar taci! Eu spun mai bine să te-apropii!”… şi-apoi, trăind extazul “Scăldaţi în şoapte şi-mbătaţi cu vise, / Pierduţi şi-ndrăgostiţi ca doi nebuni, / Să ne-nteţim încet, ca doi cărbuni, / Scântâietor de bine! Simt că mi se // Adună lacrimile-n serenadă, / Să-mi cânte-n valsuri evreieşti de seară / Şi să dansăm în ploaia grea de vară / Dar chiar de ceru-n cap o să ne cadă”. (“Îmbătaţi de iubire”)

 Dar, deşi sperăm că iubirea va dura “O eternitate şi ceva mai mult…” şi aproape suntem convinşi de acest lucru, când ne spunem cu ardoare “Doresc acum ca o eternitate / Şi, recunosc, ceva mai mult de-atât, / Să fiu numai cu tine! Să sărut / În tine tot, ca pe-o divinitate! // Să caut pretutindeni bogăţia / Ce mi-o oferă sufletul şi trupul, / Să caut o mireasmă-n tot văzduhul, / A ta să fie, eşti supremaţia!”- inevitabilul se produce şi mirabila sămânţă de la care aşteptam rodire, se transformă pe neaşteptate în fum: “Surâd şi plâng adânc în suferinţa-mi, / Am un volum de versuri lângă mine, / Uitând de viaţă şi uitând de tine, / Doresc să mor, strivită-n pocăinţa-mi. // De-ai trece-n drum pe lângă mine-odată, / Nu te-aş mai recunoaşte nici la faţă, / Căci sufletul mi-e în noroi şi-n ceaţă, / Şi n-aş mai vrea să te privesc vreodată. // Tu sufletu-mi l-ai preschimbat în gheaţă,/ Pierzându-ţi din dorinţă şi putere. / Ai mai simţi figura zâmbăreaţă? // Tu-n lăcomie, eu doar în durere. / Privesc spre tine, neînsufleţită: / Zâmbeşti, iar eu surâd îmbătrânită.“ (“Iubire pierdută”)

 Nu o dată ne întrebăm, fără a ne resemna: “De unde-atâtea lacrimi să mai cadă? / De unde-atâţia ochi să-i mai deschid? / De ce să râd la zâmbetu-ţi perfid? / De ce o mână-i rece, alta caldă?” conştientizând că “Mi-ascunzi nimicuri, după care-oi plânge, / Dar n-ai de unde ştii cât mă consum; / Ah, tu gândeşti prea strâmt, ca-ntr-un costum / Ce-n cutele croielii te vor strânge! // Crunt mă jigneşte-o vorbă aruncată. / Ei, ce? Căci pentru tine e normal, / Să te comporţi aşa urât cu-o fată, // De parcă-aş fi şi eu o întâmplată, / Ce nu-nţelege sensul de moral?! / Şi-aşa, curând, tu mă vei pierde-ndată!” (“De ce atâta chin?”)

 Chiar dacă ceea ce se întâmplă nu este altceva decât o “Iubire imposibilă”:“Eram o fată simplă, mică, rea, / Şi-am suspinat atunci când te-am văzut / Întâia oară. Apoi ne-am cunoscut. / Şi-acuma, iată, sunt iubita ta! // Şi ştiu că tu acum eşti omul meu! / Dar nimeni nu şi-ar fi închipuit / Că tu de mine ai să fii iubit, Cum nici chiar eu nu pot să cred! E greu. // Mi-era ruşine să-ţi mărturisesc, / Că pentru tine trei iubiri nutresc,” şi “Ai jurat… Va fi!” căci “Luptăm în continuare cu destinul, / Ce pare să ne pună bariere. / Distruge-vă-veţi, clipe efemere, / Câştig etern avea-vom contra chinul // Ce ţipă şi apasă-n suferinţe! / Suspine şi păcate nimici-vom, / Aşa că lângă trestii adormi-vom / Şi mântui-ne-vom între credinţe! // Ne-am despărţit, gândesc acum părinţii,/ Dar mi-ai jurat să-mi fii mereu aproape, / Să mă urmezi în tot ce fac, şi poate // Lupta-va inima-mpotriva minţii! / Sau invers? Oare cine o să scape? / Te-aş vrea cu mine-n fiecare noapte.”, mult temuta “Disperare” îşi face intrarea triumfală în scenă: “Mi-e tare greu şi-ajung la disperare, / De nu te văd, de nu-ţi simt mângâierea, / Mi-e tare dor să-ţi simt apropierea / Să te iubesc şi să te am cu-ardoare! // Ce nebunie, să dansăm, să râdem, / Să plângem, s-alergăm, să ne iubim, / Să ne jucăm, ca doi copii să fim, / Să ne privim în ochi şi să ne spunem // Iubirea, fericirea, nemurirea / Iar eu, cu ochii-nlăcrimaţi de teamă, Te-mbrăţişez şi îţi aştept privirea”.

Apare şi sentimentul de Vinovăţie” când “Degeaba-mi spui că ţi-este foarte bine, / Că mă iubeşti, că nu-ţi sunt vinovată, / Căci când greşesc îmi cade lumea toată / În cap, iar conştiinţa-mi arde-n mine. // În mintea  mea deja sunt pedepsită” şi “Mă lupt, pierzând, sfârşind într-un scenariu, / Mă zbat, m-ascund, ca peştele-n acvariu, / Iar când câştig, deja sunt obosită.”, peste care îşi face simţită prezenţa o “Săgeata albă” “[…] încrustată-n aur, / […] Ce are să rămână pe vecie / Un glas domol, precum al unui graur…// Săgeata-aceasta pieptul mi-l străpunge, / Iar când o simt puternică în mine, / Mi-aduce-aminte dureros de tine… / Iubirea-aceasta sufletul îmi unge. // Cu greu am încercat să îmi explic, / De ce din pat cu greu mă mai ridic, / Iar când pe geamul înflorit privesc, // Cu tine iar în gând mă rătăcesc… / Mă uit la cer, şi el, râzând de mine, / Îmi spune că de fapt mă uit… la tine.”

Poeta crede cu aşa o putere în iubitul ei, încât aproape că îl imploră: “Devino Dumnezeul meu!”, spunându-i: “Creează-mă în ochii tăi, cu dor / Ascuns, devino Dumnezeul meu! / Hai, luminează-mi gândul de ateu, / Prin psalmul antic, dulce-acrişor, / Făcând din mine zâna zânelor – / Cu păr bălai şi fin, de catifea, / Eu, muza serilor din cafenea, / În care tu erai deasupra lor, / A celor ce ne-ncrezători priveau / Spre tine, ca spre un ratat artist, / Ce-n predică dicta iubirea sa. / Iar când, în taină, toţi mă observau, / Eu îţi ceream să fii mai egoist: / Să-mi dai doar mie-nvăţătura ta.” Dar… “Pierdută-n veşnicie…” ne spune: “Simt timpul cum încărunţeşte-n mine, / Lăsându-mă pierdută-n veşnicie, / Iar eu încerc să-l mint cu-obrăznicie, / Să-i deviez curbura: către tine… // Aş da tot timpul înapoi, o vreme, / Să mi te readucă doar o clipă, / Zburând cu jumătate de aripă, / Să-mi cânţi frumos şi să-mi reciţi poeme. // Dar Chronos nu-i de partea noastră-acuma! / Oricât de mult ar vrea să ne despartă, / De-acum, îţi voi rămâne credincioasă // O viaţă-ntreagă! Şi cu toată gluma / (Că poate tu o iei aşa), te-ndreaptă / Spre mine, ca spre Steaua luminoasă!”

Iertată-mi fie această prezentare aproape integrală a sonetelor asupra cărora m-am oprit şi care mi s-au părut edificatoare pentru firul poveştii de dragoste în versuri redată cu sensibilitate şi măiestrie de pana autoarei, însă nu puteam să le ştirbesc frumuseţea, trunchindu-le.

În partea a doua a cărţii sale, pornind de “La marginea unui Cuvânt”, poeta ne destăinuie aviditatea ei pentru creaţie: “Răsar la margini de înalt cuvânt / Şi zbor în jurul lui o viaţă-ntreagă; / De el un glorios văzduh mă leagă / Şi lui mă rog, doar el fiindu-mi sfânt. […] Sfidez eu aberaţia puterii, / E-o-nşelăciune-a unui rost, aparte, / Cuvântu-abstract în noaptea-nfloritoare! / E gol, dar plin, e plin de golul serii, / Când Omul se vădeşte dinspre moarte, / Vibrând de o dorinţă creatoare.” Urmează o serie de sonete cu profund substrat filosofic, care ne dau prilejul de a “scana” sufletul şi mintea ascuţiţă a talentatei tinere, în ele dezvăluindu-ne treptat, crezul ei literar şi artistic; dintre acestea, doar o să enumăr câteva, lăsându-vă plăcerea să le lecturaţi în tihnă: “Esenţa omului”, “Testamentul Cărţii”, “Greutatea Gândirii”, “Destin muzical” şi încă multe altele.

Citind “Aventura sonetului”, cartea Dinei Chelu – cum e cunoscută poeta în mediul cultural orădean -, mi-a zburat gândul la o poezie de-a mea în care recunoşteam că, uneori, eu însămi “desenez cuvinte, nu le scriu” şi am zâmbit, făcând o oarecare asociere de idei cu mărturia sonetistei: “Vorbesc sonetizat: nu am ce face. / Sau, mai rău: m-am sonetizat cu totul… / O, Doamne, eu mă-ntreb din nou: sonetul / E muzica aceea care tace? // Prin forma fixă m-am desprins de lume, / Şi orice-am încercat, am scris sonete / Şi forme muzicale, ca versete” (”Sonetizând…”).

O radiografie a fiinţei sale interioare, precum o dulce spovedanie, este foarte sugestiv prezentată sonetul “Fiinţa mea…”: “Încep acum o reconstituire / A tot ce sunt, a tot ce mă cuprinde, / Fiinţa mea spre înălţimi aprinde / Speranţă nouă, crezământ, iubire. // Dorinţa mea nu are altă fire, / Iar sfântul glas spre veşnicie tinde; / Nimic frumos de-acum nu m-ar surprinde, / Nici sufletul să-l duc spre înflorire. // Spre tine, Soare, mă deschid cu totul, / Lăsându-te să faci cuibar din mine, / Mă încălzeşti, de nu-mi mai este teamă, // Căci vreau să zbor, simţindu-te-ntru totul / Al meu! De-acum nu mă mai pot abţine, / Să nu răspund Puterii ce mă cheamă!”

Volumul se încheie cu câteva sonete de esenţă spirituală, din care am selectat unul foarte ilustrativ: “Mă arde-n mădulare Dumnezeu! / El pare-a fi departe, dar Îl simt; / Oricât încerc să fug, nu pot să-L mint, / Privirea Lui străpunge gândul meu. // Mă-ntorc. Nu este nimeni! Unde e? / Îmi tremură tot corpul emotiv, / Iar El încearcă parcă evaziv, / Să mă provoace. Mă întreb de ce? // Zâmbesc, merg mai departe, trec uşor, / Ştiind că nu sunt singură pe drum… / Apoi alerg, strângând un Mărţişor, // Plângând, cu-nfiorare, mă adun! / De mult doresc (deşi arar am spus) / Să îmi redea credinţa Cel de Sus!” (“Mă arde Dumnezeu”)

Nu am scris despre această minunată carte pentru a face o analiză tehnică literară a creaţiilor autoarei, acesta este apanajul criticilor de specialitate; am scris pentru că mi-a plăcut conţinutul ei, m-a încântat varietatea metaforelor, imaginile poetice alese cu grijă şi sensibilitatea debordantă a semnatarei. Filtrând prin prisma sufletului “Aventura sonetului”, am văzut în ea o reală mărturie a dragostei poetei pentru omul din vis, sau poate pentru cel aievea, pentru Cuvântul care a zidit şi zideşte în ea o viitoare exponentă a genului şi nu în ultimul rând, a dragostei şi smereniei în faţa Creatorului “tuturor văzutelor şi nevăzutelor”, cu care este în comuniune permanentă.

După opinia mea, pentru Alexandrina Chelu sonetul nu este nicidecum o aventură, este genul liric care i se chiar potriveşte, şlefuit cu propriile-i trăiri într-un mod personal, sensibil şi inteligent şi intuiţia-mi spune că vom mai auzi curând de tânăra sonetistă orădeancă. Aşadar, cu toată sinceritatea şi admiraţia pentru autoare şi sonetele sale, vă invit la lectură, şi, credeţi-mă pe cuvânt, nu veţi regreta!

Georgeta Resteman

Limassol, Cipru

7 ianuarie 2013

Read Full Post »

Older Posts »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 224 other followers