Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească
În acest capitol vorbeşte despre soarta sufletului românesc, despre faptul că „a fi conştient” poate reprezenta un semn de sterilitate, aceasta reprezentând drama generaţiei de azi. Orice cultură conştientă este personală, este o formă de individualizare, în timp ce creaţia populară este anonimă. Românul are un proverb: „Ceasul umblă, loveşte, iar vremea stă, vremuieşte.” Aici Noica prezintă semnificaţia lui „vremuieşte” pentru om, şi anume ideea de a sta.
Apoi prezintă trei mari perioade din istorie ale sufletului românesc: secolul al XVI-lea, condus de Neagoe Basarab, secolul al XVIII-lea, condus de Dimitrie Cantemir şi secolul al XX-lea, condus de gânditorul Lucian Blaga.
Secolul XVI-lea – Neagoe Basarab
În concepţia lui Noica, pe vremea lui Neagoe Basarab domneau preceptele morale, religioase sau sfaturi general omeneşti. Neagoe vorbeşte fiului său nu numai despre Dumnezeu şi puterea Sa, despre obligaţia domnitorului de a asculta marile comandamente religioase şi morale, ci şi despre lucruri mai personale, cum ar fi înmormântarea maicii sale, doamna Neaga, sau despre cum să cinstească pe toată lumea. Vorba lui Basarab: „Ce este omul , Doamne, de ai făcut pentru el atâta mărire?”. Sufletul românesc din perioada lui Basarab se bazează pe simţul eternităţii, veşniciei.
Se dezvoltă sensibilitatea religioasă şi filosofică, astfel că Neeagoe îi spune fiului său despre treptele desăvârşirii: „Că mai întâi de toate e tăcerea, tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, plângerea face frică, frica face smerenie, smerenia face socoteală, iar acea socoteală face dragoste, iar dragostea face ca sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncia va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu”.
Primele trepte ale filosofării sunt, ca şi asceza, negative. Aici e punctul care face diferenţa dintre conştiinţa filosofică şi cea spirituală, orientată spre contemplaţie, spre eternitate, cum e în secolul al XVI-lea. Contactul este între om şi Dumnezeu, nu între om şi propria conştiinţă legislatoare.
Aceasta e deci înclinarea spirituală a perioadei lui Basarab, spre eternitate. Aici omul nu se afirmă, ci doar mărturiseşte.
Secolul al XVIII-lea – Dimitrie Cantemir
Odata cu acest moment anistoric se termină şi cu eternul în care sufletul părea contrâns, şi se îndreaptă spre înţelesul şi gustul lumescului. Odată cu Dimitrie Cantemir începe şi spiritul de critică şi nemulţumirea de sine.
Cantemir e fiu de domnitor al Moldovei şi el la rândul lui de două ori. El este una dintre minţile cele mai enciclopedice din istoria secolului al XVIII-lea. El a refăcut starea Europei ştiinţifice de la începul secolului al XVIII-lea. El scrie despre Moldova, atât bine cât şi rău, căci e de partea adevărului. Aici e conflictul dintre etern şi istoric, şi nu îl punem noi, ci se pune singur. Dragostea de patrie îl îndeamnă să îşi laude neamul, dar dragostea de adevăr îl îndeamnă să-i arate pe faţă greşelile.
Despre Lucian Blaga… voi mai studia, pentru a vă explica. Este necesară o mai mare aprofundare, fiindcă Blaga este, practic, cel mai aproape de noi şi avem datoria de a-l cunoaşte şi înţelege cu multă responsabilitate.
Până atunci, ceva deosebit despre Dimitrie Cantemir, ce poate nu ştiaţi: muzica lui.
