De-a lungul vremii, s-au scris poeme şi se vor mai scrie, care mai de care, unele cu formă fixă (catren, sonet, hai ku, glossă etc.) altele nu (vers liber, vers alb), însă voi încerca a justifica în următoarele gânduri ce m-a determinat pe mine să aleg varianta poeziei cu formă fixă (cu precădere Sonet).
Fiind un suflet muzical, a căuta poezia cu formă fixă a fost un lucru primordinal pentru mine, o condiţie a naturii mele de poet-muzician, eu cautând în poezie melodia, ritmul, măsura, elemente indispensabile unei compoziţii muzicale (chiar dacă neobligatorii pentru forma poeziei). De asemenea, posibilitatea de a reţine pe de rost mai uşor o poezie de acest fel era mai mare, dat fiind cursul armonios al acesteia.
„E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune”, zicea marele Mihai Eminescu, fiind deci uşor să arunci cuvintele pe hârtie în formă brută (chiar dacă de multe ori pot ieşi versuri deosebit de interesante – vezi Lucian Blaga, Nichita Stănescu etc.), însă îmi aduc aminte şi de Goethe, care spunea că „Să cauţi forme noi e-o datorie, ce ţi-o impunem datorie sfântă”, îndemn care ne obligă să căutăm mereu şi mereu forme noi de exprimare artistică, literară sau muzicală (depinde de artă, de domeniu).
Astfel s-a născut şi în mine această nevoie de exprimare a sentimentelor şi trăirilor mele, fiind singura-mi posibilitate de a transmite gânduri celor care doresc să-mi citească sufletul, şi am găsit Sonetul – forma fixă literară care mi-a permis să creez într-o constrângere sublimă, fiind încorsetată de construcţia sa, de rimă, de ritm, de măsură şi chiar de sens (sonetul obligând – în formele sale cele mai „severe” – ca ultimele două versuri să fie o concluzie a sa).
Plăcerea mea de a-mi „limita” fanteziile într-o poezie cu formă fixă mi-a dat de fapt posibilitatea de a mă simţi mai liberă – fapt mai puţin înţeles de majoritatea – pentru că un gând care îmi străpungea mintea, eu eram obligată să-l introduc în formă, ca-ntr-un tipar, ceea ce-mi oferea mai multe posibilităţi de exprimare lingvistică (nu degeaba mi s-a spus că dicţionarul de rime este Biblia unui sonetist), faţă de punerea în pagină a unor idei brute, născute poate involuntar din gândul şi sufletul unui poet. Nu contest că este o formă de poezie şi versul alb/liber care, să mă exprim mai puţin academic, este „la modă” în acest „post-post-modernism murdar” (cum se exprima un prieten, profesor de limba română) – referindu-se la actuala eră literară. De ce spun asta? Cuvinte despre care la şcoală, în clasele chiar primare, învăţam că sunt poetice şi apoetice, mai nou nu mai au valoare, căci cele apoetice abundă în poeziile actuale, şi indiferent de vulgaritatea sau indecenţa lor (căci poţi spune „amor”, în loc de „sex”, sau poţi spune „pătrundere”, în loc de f…ai), sunt chiar apreciate. Asta este… o constatare.
Apropo de constrângere, mi-aş permite să fac o scurtă comparaţie cu o întâmplare povestită de tatăl meu, de la teatru, când în urmă cu ani de zile, înainte de 1990, lucra cu un regizor la o piesă de teatru. Acesta, încercând să inducă un element religios în piesa respectivă (elemente care erau complet interzise în vremea comunistă – sub orice formă), a avut inspiraţia de a-l aşeza pe tatăl meu (care avea o figură de Hristos, cu păr lung, barbă, mustaţă) într-un colţ al scenei, sus, luminat de o rază – ceea ce aducea oarecum cu o icoană a lui Iisus Hristos. Mi s-a părut incredibilă imaginea creată! Câtă imaginaţie a avut acel regizor şi cum a reuşit să transmită, neîncălcând „legile” vremii, un mesaj religios-divin spectatorilor. Iată cum, constrâns fiind de o „uniformă”, a fost nevoit să caute „forme noi”, spre a-şi putea duce ideea la bun sfârşit, fără a incomoda pe cineva. Dacă era liber, punea o icoană şi gata. Însă aşa, imaginea a fost divinizată inzecit, prin puterea imaginaţiei.
Astfel, chiar eu am un sonet în care spun despre creaţia în formă fixă:
Îmi ceri să scriu o simplă poezie…?!
Dar nu-ţi dai seama, eu scriu doar sonete?
Spun unii şi-alţii că sunt desuete,
Că limitez în mine-o fantezie!
Dar poate nu ştii câtă libertate
Ofer cuvintelor prin îngrădire,
Când caut rime, ritmuri… peste fire!
Tu chiar nu înţelegi ce văd în toate
Catrenele, când le creez? Le-adulmec,
Le venerez, ca pe un Dumnezeu!
Exprim curat şi simplu şi firesc
Ce simt, ce vreau… Cât suflet, şi cât farmec
Adun cu fiecare vers, mereu,
Pentru-a te-nştiinţa că te iubesc!
În acest sonet, ce fac de fapt? Exprim exact admiraţia mea faţă de rigorile sonetului – ca formă fixă literară – ţinând cont de faptul că el constrânge şi obligă la responsabilitate. Elementele construcţiei sonetului sunt condiţii „ad validitatem” – spre a mă exprima în termeni juridici – fiindcă fără acestea, nu s-ar mai putea numi sonet. Sunt legi.
În final, aş dori să vă transmit că a scrie poeme nu este o treabă uşoară, mai ales când te obligi la a scrie într-o anumită formă. Forma este o constrângere care permite îmbogăţirea unui poem, nu trebuie privită ca o împiedicare a exprimării libere. Din contră! Să nu uitaţi, cele mai multe poezii studiate în şcoli sunt tot cele clasice…
