O aderare fermă şi curajoasă la Parnas – Lucian Munteanu

Textul de mai jos aparţine dlui. dr. Lucian Munteanu, şi se dorea o postfaţă la cartea mea “Aventura Sonetului”, ar trebui să-mi fie puţin ruşine că nu l-am publicat mai devreme, însă iată că acum îl public foarte devreme: în jurul orei 7 dimineaţa. Acum mi-a venit, acum o fac, ţinând cont că, cu o zi în urmă, mai puţin de 12 ore chiar, mă întorceam de la o lansare frumoasă de carte a dlui. avocat Paşcu Balaci, cu piesa de teatru “Tunul de cireş”, la Baroul Avocaţilor. Iată deci, ce gândea domnul Munteanu despre cartea mea, încă dinainte ca aceasta să ajungă pe mesele tiparului.

O aderare fermă şi curajoasă la Parnas
– postfaţă –

Moto: „Arta de a savura perfecţiunea unui lucru bine făcut…”

Bucuria de a întâmpina Primăvara poate apărea în orice moment. Cu deosebire atunci când se produce la o întâlnire cu Poezia. Arta poetică este nu doar una din mirabilele faţete ale culturii, ci – poate – cea primordială („La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”), cea mai accesibilă.
O fericită întâmplare, m-a pus în posesia celor 99 de sonete, trăite şi consemnate, spre a fi destinate tiparului, de către Alexandrina Chelu, chiar înainte de apariţia lor în volum. Pentru un motiv binecuvântat, m-am abţinut să o numesc de la început, pe Alexandrina Chelu, poetă, sonetistă. Deoarece mulţi dintre noi, am avut ocazia să-i admirăm talentele scenice (recitatoare, solistă, dansatoare…), dar şi elevă silitoare, poliglotă. Surse sigure confirmă că la finele penultimului an de colegiu, a fost onorată cu nu mai puţin de 5(cinci) diplome pentru activitate şcolară deosebită. Acum studiază Dreptul.
Nu voi cădea în ispita de a analiza sonetele Alexandrinei Chelu, din postura unui competent critic literar. Pentru că aşa cum s-a spus deja, frumuseţea unui tablou nu este imaginea din ramă, ci cea din ochii privitorului. Sunt convins că lectorul sonetelor cuprinse în acest volum, le va recepta cu sufletul. Căci poemele nu reprezintă simple, banale, întâmplătoare scăpărări între amnarul unui talent şi cremenea fenomenului cotidian contemporan.
Trăirile consumptive, sentimentele generoase de iubire – prea adesea dezamăgitoare – au săpat adânc în marmora fiinţei sale. Oricât de agreabilă ne apare persoana fizică a Alexandrinei Chelu, poeta nu s-a născut din spuma mării. Ea este rezultatul de excepţie al unui aliaj sublim, ieşi dintr-un creuzet secret: cultura artei. Alexandrina Chelu este fiica unor artişti creatori care îşi împărtăşesc harul din Oradea prin Europa, până în îndepărtata patrie a Marelui Will…, cu netăgăduit succes.
Aderarea strânsă a autoarei la registrul sentimental al existenţei, nu este exclusivă. Tematica şi semantica sonetelor are uneori şi accente ferme, de atitudini curajoase faţă de unele adversităţi existenţiale: „legile să se transforme în versuri”. În felul său poetul este un filosof. Doar că nu raţiunea, nu gândirea îi izvodeşte lucrarea, ci plenitudinea sentimentelor de iubire. Care se revarsă spre semenii săi nu printr-o gâlceavă, ci printr-o continuă devoalare şi etalare a tot ce este mai frumos în jurul nostru, dar cu deosebire în noi înşine. Am auzit o remarcă judicioasă, care se potriveşte şi sonetistei Alexandrina Chelu: ”Poetul ne revelează Lumea în complexitatea ei, ca şi cum ar fi beneficiarul a zece perechi de ochi…” (Poate de aceea genialitatea creaţiei poematice, nu ne este totdeauna, accesibilă la primul impact, la prima lectură).
Deşi suntem în prezenţa unui florilegiu estetic, căci ce este poezia – atunci când este – decât frumuseţe pură?! Sonetele din acest volum au şi o latură etică. Ne sugerează, mai mult sau mai puţin direct că nu obţinem echilibru interior, dacă nu ne-am armonizat, anterior cu ceilalţi locuitori ai Cetăţii. Pentru cei norocoşi finalul va fi (să fie) armonizarea cu…Sublimul.
Ce i se poate pretinde mai mult unui poet?
Dr. Lucian Munteanu
Oradea, vineri 1 aprilie 2011

PS: Mulţumesc pe această cale dlui. doctor Munteanu, cu precizarea că îi voi oferi din cărţile mele, pentru că mai degrabă el umblă cu câte-o carte de-a mea în buzunar, spre deosebire de mine, care aş fi datoare să fac acest lucru. Pare-se că dumnealui mă apreciază mai mult decât mă apreciez eu pe mine: da, eu m-am pierdut în multe alte activităţi şi am ajuns să şi uit că am scris o carte.